1. rolul publicitatii in societate. Teorii culturale

Meteorologie

 

Buletinul meteorologic e un tip de text extrem de familiar, prin prezenţa sa continuă în mass-media, şi uşor de recunoscut şi de descris, pentru că se caracterizează printr-o destul de mare omogenitate: în forme scrise sau orale, el este un fel de „cod restrâns “ , cu lexic şi sintaxă limitate şi repetitive [10] . La trăsăturile impuse de natura şi de funcţia textului se adăugau, în timpul regimului totalitar, cele create de presiunile politice şi de modelul oficial al limbii de lemn (restricţii suplimentare, imprecizie ridicată, evitarea extremelor, a denumirilor unor regiuni etc. [11] ).

Textul meteorologic menţine o relaţie specială cu cititorul sau ascultătorul său: s-ar părea că nu e nevoie ca acesta să fie captat (printr-un limbaj accesibil sau agreabil), căci, direct interesat de informaţiile despre vreme, şi-a dezvoltat obişnuinţa de a decoda un mesaj unoeri criptic, alegând din text exact ceea ce îi poate folosi. Textul meteorologic e caracterizat, în esenţă, de căutarea unui compromis între exactitatea ştiinţifică şi interesul practic al publicului, între un limbaj precis, codificat, neologistic – şi unul tradiţional, al descrierii „naturale “ , spontane a stării vremii [12] .

Explicaţiile cauzale care aduc în discuţie câte un „câmp depresionar “ sau câte un „front anticiclonic “ constituie pentru ascultătorul obişnuit mai mult un protocol al comunicării solemne: atenţia lui se îndreaptă mai curând către informaţiile clare, rezumate în tabele şi hărţi. Prezenţa unor elemente de limbaj ştiinţific (asociate cu expresii împrumutate dintr-un registru vag arhaizant sau chiar poetizant – răzleţ, îndeosebi, pe alocuri) e normală; alături de stereotipizare, el aduce un câştig în economia şi precizia expresiei. La o privire dinafară, desigur că rigiditatea perfect explicabilă (şi eficientă) a acestui limbaj poate amuza sau irita: acelaşi text pare să se repete la infinit, cu câteva nominale şi sintagme fundamentale – vreme, cer, vânt, înnorări, averse de ploaie, descărcări electrice etc. –‚ cu verbe şi mai puţine (multe din propoziţiile buletinului meteo, mai ales în scris, sunt eliptice), puse în legătură aproape obligatorie cu câte unul din substantivele seriei. Asocieri inevitabile fac textul previzibil pe porţiuni mici: e foarte probabil ca lui temporar să-i urmeze noros, verbului vor cădea – subiectul averse de ploaie etc. Verbele codului meteorologic – a fi, a cădea, a sufla, a se menţine, a se semnala, a prezenta – au, în majoritate, funcţie descriptivă. Mai mult decât de „agenţii “ principali (ploaie, vânt) şi de circumstanţele obligatorii (locurile din ţară unde ei se manifestă, momentele zilei), acest tip de text este caracterizat de o veritabilă aglomerare de modalizări, gradări, nuanţări, specificări: predominant – mai mult – în general – îndeoscbi – cu deosebire – mai ales etc. Cele mai ironizate au fost întotdeauna adverbele, adjectivele sau locuţiunile adverbiale sau adjectivale care exprimă dispersia întâmplătoare a fenomenelor, creând impresia de mare imprecizie: abuzul de forme precum „pe alocuri “ , „izolat “ , „în unele zone “ , „cu unele intensificări “ a fost adesea comparat, ironic, cu modelul oracular în care totul e vag, deci orice e posibil.

Calităţile atribuite vremii, cerului, vântului etc. intră de fapt într-un sistem riguros, în care sinonimia este redusă sau chiar inexistentă: fiecare formulă codifică o anumită situaţie şi numai una, cum o arată uneori şi corespondenţa limbajului astfel standardizat cu simbolurile grafice cuprinse în hărţi. Cerul poate fi acoperit – noros – variabil – senin (cu diverse determinări şi gradaţii ale fiecărui atribut). Un asemenea limbaj îşi face remarcată rigiditatea mai ales în formulele care pot fi traduse imediat într-un discurs mai firesc: „vântul va prezenta unele intensificări “ (= „vântul va bate mai tare “ ), „mâine, în a doua jumătate a intervalului “ (= „mâine după-amiaz㠓 ) – dar şi în cele care trimit clar la codificarea prealabilă a unei scale de valori: „vântul va sufla slab până la moderat “ .

O latură foarte interesantă a buletinului meteorologic e presupusa lui obiectivitate ştiinţifică. Termenii apreciativi sunt în principiu excluşi sau apar în legătură cu o destinaţie precisă („vremea va fi foarte bună pentru plaj㠓 , EZ 34, 1992, 6). Folosirea substantivului cu marcă implicit po­zitivă şansă ( „ şanse de averse “ , Meridian, 8, 1992, 5) e mai curând accidentală, în situaţii similare preferându-se termenii posibilităţi, condiţii de...). E firesc: exact în momentul în care unii dintre cititori / ascultători aşteaptă cu nerăbdare ploaia, alţii îşi doresc o vreme cât mai însorită. Buletinul meteorologic pare să întâmpine cu neutralitate orice formă a vremii. Viziunea pe care o transmite e totuşi mai curând euforic㠖 sau prea olimpiană pentru cetăţeanul obişnuit, mai puţin dispus să primească cu egală încântare gerul ori canicula. Unul din termenii discutabili ai buletinului e chiar foarte prezentul adjectiv care califică, în caracterizările globale care apar la începutul textului, vremea: frumoasă. Folosit ca „termen tehnic “ (pentru vremea „însorit㠓 ), el devine totuşi, involuntar, ironic – în anumite condiţii – tocmai pentru că, în ciuda tendinţei de specializare, nu-şi poate pierde foarte puternicul sens apreciativ, valorizant. Să ne amintim că prima propoziţie a celebrei schiţe Căldură mare dă o indicaţie meteorologică precisă: „Termometrul spune la umbră 33° Celsius “ (Caragiale 1960, II: 224). La 33° este, deci, „căldură mare “ . Vocabularul românesc dispune de termeni, foarte diverşi ca registru stilistic, pentru a denumi „căldurile toride “ : caniculă, arşiţă, fierbinţeală, pârjol, zăduf, vipie, topenie etc. Nu e obligatoriu ca ei să apară ca atare (mai ales că majoritatea sunt populari sau familiari) în buletinele meteorologice. Dar a vorbi, cu un zâmbet optimist, la 35-36°, de „vreme în continuare frumoas㠓 , e o neutralitate dusă, cel puţin prin conotaţiile lui frumos, cam departe. „A fost o zi îngrozitor de fierbinte “ afirmă naratorul din Situaţiunea; „Tocmai pe la unu după miezul nopţii, parcă s-a mai potolit puţin cuptorul, parcă începe să mai poată respira omul... Să respirăm “ (Caragiale 1960, II: 129).

E drept, în 1992, cu ocazia unui „val de aer tropical “ , a apărut şi o formulare care încerca să introducă o distincţie necesară, totuşi prea puţin semnificativă pentru limbajul obişnuit; prezentatorul de la TVR vorbea, cu maximă prudenţă, de „o aceeaşi vreme caldă, poate chiar călduroas㠓 .

 

Odată depăşite constrângerile exterioare, politice, după 1989, în structura tipului de discurs au apărut unele modificări. Programele de televiziune de pe canale aflate în concurenţă au inovat în modul cel mai evident, înlocuind modelul autorităţii ştiinţifice (meteorologul sobru, posesor al unui limbaj ştiinţific ezoteric) prin cel al comunicării (tinere prezentatoare, glume, surprize vizuale, dezinvolutură, limbaj colorat, plin de colocvialisme). Ziarele s-au angajat mai puţin în transformare, ele rezervând de obicei meteorologiei un colţ pur informativ, cu date prezentate succint (cifre, hărţi, simboluri) [13] . A existat totuşi un caz destul de interesant din punct de vedere stilistic: strategia folosită în anii 1996-1999 de cotidianul România liberă pentru rubrica sa meteorologică consta în utilizarea unui dublu limbaj: popular, colocvial şi glumeţ în titlu, dar tradiţional meteorologic (monoton, clişeizat, neologistic) în text. Cele două registre coexistau aproape fără contaminări, ilustrând într-o anumită măsură trucul gazetăresc al titlurilor adăugate (adesea, de alte persoane decât autorii articolelor), destinate să atragă cu orice preţ atenţia cititorului. În acest caz particular mi se pare interesantă operaţia de „traducere “ – dintr-un limbaj tehnic în cel al experienţei cotidiene şi, în acelaşi timp,

dintr-un ton neutru, obiectiv, într-unul profund marcat de afectivitate, de trăirea subiectivă a cursului vremii. 

Primul registru nu mai are nevoie de descrieri; se pot aminti, doar, prin câteva exemple, unele din trăsăturile sale specifice: existenţa unor termeni-reper, care corespund unei stricte codificări cantitative, reflectate şi în combinările lor limitate (vreme „deosebit de rece, geroasă pe alocuri “ ; „rece, geroas㠓 ); gradaţia ( „ vântul va sufla de la slab la moderat “ ; „vântul va sufla moderat cu intensificări “ ; „va prezenta intensificări până la tare “ ), lexicul neologistic ( „ precipitaţii mixte “ , „arii relativ extinse “ ; „arie de nebulozitate “ ), numărul mic de verbe, ale acţiunilor pur meteorologice („a ploua “ , „a ninge “ , „a sufla “ etc.), static-descriptive ( „ a prezenta “ , „a se încadra “ ) sau ale transformării ( „ a se accentua “ , „a se restrânge “ ); frecvenţa mare a adverbelor („predominant “ , „local “ , „izolat “ , „temporar “ , „trecător“); cuantificarea şi modalizarea zonelor de inevitabilă imprecizie („pe alocuri“, „mai mult“, „relativ“, „unele“); enunţul care rezultă e în genere accesibil, dar adesea prea artificializat în comparaţie cu stilul comunicării curente („vremea se va răci accentuat, luând aspect de iarnă“, RL 2686, 1999, 11).

Titlurile „umanizate“ uzează de un limbaj total diferit: familiar, popular, vag „sămănătorist“, de un tradiţionalism căutat (marcat uneori prin ghilimele): „viscolul se mai Ťumflă în peneť încă o dat㓠(RL 2689, 1999) [14] ; „ştiţi proverbul cu lupul la stână? Tot aşa şi cu viscolul“ (RL 2698, 1999), „Astăzi, roata vremii se întoarce“ (RL 2686, 1999). Acest registru acceptă diminutive („Nu ne mai speriem de o ploicică“, 2150, 1997) sau mijloace expresive şi orale de realizare a sensului superlativ: „ninge cât vedem cu ochii“ (RL 2699, 1999). Semnale orale, dependente de existenţa unei perspective subiective sunt şi folosirea prezumtivului („o fi mai cald, dar... “, RL 2692, 1999), păstrarea unei distanţe faţă de sursa informaţiei („în următoarele zile, cică ninge, suflă vântul... “, RL 2673) sau metafora depreciativă („ghiveci“ de soare cu ceaţă“, RL 2676, 1999). Frecvente sunt metaforele animiste, în care factorii meteorologici sunt agenţi – „Se zbârleşte vântul“ (RL 2116, 1997); „vântul ne Ťomoar㻓 (RL 2014, 1996) iar pacientul e subiectivitatea asumată a persoanei I plural („ne va lovi viscolul“, RL 2686, 1999; „ne paşte viscolul“, RL 2670, 1999). Experienţa cotidiană e implicată prin traducerea în termeni vestimentari (tot o simplificare, în fond) a previziunilor: „Adio căciulă, adio palton“ (RL 2150, 1997); „Astăzi lăsăm căciula acasă“; „în următoarele zile, renunţăm puţin şi la palton“ (RL 2677, 1999).

Atitudinea e tipicizată; se presupune că cititorul-model se teme de frig şi iubeşte soarele, e iritat de acumularea fatală a neplăcerilor, dar până la urmă o acceptă cu resemnare: „în următoarele zile, nu ajunge viscolul, mai vine şi gerul“ (RL 2696, 1999); „Astăzi nu ajunge frigul, mai şi plou㓠(RL 2670, 1999); „dacă plouă, scăpăm de viscol“ (RL 2684, 1999). Tonul catastrofic al jurnalismului senzaţional („estul şi sudul – sub teroarea viscolului“; „nordul terorizat de polei“, RL 2684, 1999) e mai rar. Din punct de vedere strict lingvistic, e interesantă comparaţia care se poate face între sistemul cult, standard de indicare a circumstanţei vagi şi aleatorii („temporar“, „izolat“) şi cel popular: „în următoarele zile, mai o ninsoare, mai o ceaţă... “ (RL 2675, 1999); „mai o ploaie, mai o ninsoare... “ (RL 2671, 1999); „o ploaie ici, o burniţă colo“ (RL 2679, 1999) etc.

 



[1] Exemplele provin din Delarăscruci 1971, Popescu 1971, Brâncuş, Ionescu, Saramandu 1981, Cazacu ş.a. 1982, Pop 1991, Caragiu, Mariţianu Savin 1993, Albu, Bunget 1996.

[2] Toate propoziţiile citate sunt relativ recente (din ultimele decenii) şi constituie exemple furnizate mai ales de au­tori care scriu în engleză (cele despre Ion provin, desigur, din texte româneşti).

[3] „Some centaurs chase unicorns if the centaurs are feeling frisky“ (Language 50, nr. 4, 1974, 672).

[4] „Some Martians never fail to brush their teeth upon awakening“, ib.

[5] Vasiliu 1978.

[6] „That he was arrested for possession of over a kilo of grated banana peel did not surprise Harold Thompson, President of Eastern Alaska State University“ (ib., 666).

[7] „Mary slugged Dirksen, when the Illinois Republican insinuated that she had voted for Lyndon Johnson“ (ib., 669).

[8] „I've wanted to try to persuade Joe to kiss many women“ (ib., 636).

[9] „Might it possibly be that Bill likes Sue to tickle him? “ (ib., 645).

[10] Cf. o analiză lingvistică a buletinelor meteorologice din presa anilor '70 în Dimitrescu 1995: 201-206.

[11] În ultimele decenii ale dictaturii lui Ceauşescu, pentru desemnarea regiunilor României erau folosite perifraze (de tipul „în zona de Sud-Est a ţării“, „în jumătatea de Nord“ etc.). Se pare că o restricţie asemănătoare se aplicase în Italia lui Mussolini, un alt regim care emfatiza dogma unităţii, împingând-o până la ultimele consecinţe.

[12] Descrierea următoare se bazează pe analiza unui corpus de rubrici meteorologice din EZ, RL, Cotidianul, Meridian, din anul 1992.

[13] Situaţia nu e specific românească: Sauvage 1987 arăta că în Franţa presa scrisă continuă să publice buletine meteorologice scrise într-un limbaj foarte tehnic („ca pentru marinari“), în vreme ce emisiunile de televiziune cu aceeaşi temă au devenit spectacole şi creează adevărate vedete.

[14] Deoarece rubrica meteo apare în general pe acceaşi pagină (11) şi e uşor identificabilă, am înregistrat doar numărul şi anul ziarelor din care sunt extrase citatele care urmează.

 7. Artă şi divertisment (genuri „de consum“)

 

Limbajul asociat sunetului sau imaginii în divertismentele moderne de larg consum – muzică uşoară, lăutărească etc., benzi desenate, telenovele, scenete comice, jocuri pe computer – e în genere mai puţin studiat, mai ales în cultura română, în care ierarhia valorică a genurilor funcţionează încă destul de puternic. Textele din categoriile enumerate pot totuşi ajunge la un adevărat profesionalism, prin care să realizeze cât mai bine funcţia lor proprie şi să împace cât mai multe gusturi. Am inclus în acest capitol cam eterogen, alături de câteva observaţii despre textele de muzică a tinerilor şi despre limbajul benzilor desenate, unele despre profeţia banalizată, desacralizată şi devenită simplu amuzament a horoscopului jurnalistic. Şi arta vestimentară are, pe lângă un veritabil limbaj tehnic, un stil de popularizare care o transformă într-un spectacol. Toate aceste domenii destul de diferite caută un mod de comunicare direct, accesibil, dar suferă adesea şi de un anume bovarism care le artificializează stilul. Efectele hibride sunt însă dintre cele mai interesante pentru cercetarea stilistică.

 

Muzica anilor '90: nume şi texte  

Nume

Unul dintre fenomenele cele mai frapante ale tranziţiei româneşti din ultimii ani ai secolului XX a fost proliferarea grupurilor şi a formaţiilor muzicale cu membri şi ascultători extrem de tineri. Fenomenul a fost deja semnalat şi a început să fie discutat din perspectivă sociologică. Din punct de vedere lingvistic, mi se pare interesant de urmărit modul în care limbajul argotic şi mai ales registrul vulgar capătă prin muzică o cale de difuzare publică, ca şi reacţiile contradictorii cu care este întâmpinată încălcarea unor bariere stilistice tradiţionale. Înainte însă de a comunica prin titlurile şi prin textele pieselor muzicale, noile formaţii se prezintă chiar prin alegerea numelor de grup şi a pseudonimelor individuale. Cu certitudinea că în cele ce urmează apare doar o mică parte din noile desemnări[1] , mulţimea lor şi răspândirea geografică făcând dificilă o abordare mai sistematică, vreau doar să semnalez interesul unei investigaţii asupra acestui domeniu onomastic contemporan. Cum se întâmplă în asemenea cazuri, motivele alegerii unei denumiri pot fi diferite şi greu de reconstituit: e mai prudent să judecăm doar rezultatele.

Situaţia anilor '90 creează un evident contrast cu perioada anterioară (deceniile '60-'80), în care dominau în muzica românească numele mitologice şi simbolice: Phoenix, Sfinx, Roşu şi Negru, Iris. Primele formaţii juvenile de după 1989 şi-au ales de la început nume evident parodice, desacralizante, umoristice, supralicitând banalul cotidian: Sarmalele reci, Şuie Paparude. Apoi, datorită atmosferei postmoderne sau ca efect inevitabil al numerelor mari, s-a putut asista la recuperarea şi la explozia tuturor tendinţelor denominative posibile.

A fost foarte puternică, bineînţeles, voinţa de internaţionalizare prin engleză: Class, Double D, Body & Soul, Boysonic, Fan D, MB&C, Dr. Beat, No Comment; denumirile respective sunt totuşi legate de multe ori, printr-un joc de cuvinte, de nume, de termeni sau de expresii româneşti. Nici tradiţiile unor inflenţe latino-romanice (cuvinte din italiană şi din spaniolă) nu au fost abandonate; dovadă formaţiile denumite Sotto inteso, Capuccino, La Familia, La Primera, El Negro. Şi chiar dacă un nume ca Genius e luat din engleză, originea lui latină şi transparenţa romanică îl fac un bun exemplu de mediator între cele două tendinţe (a căror primă justificare e desigur de căutat în direcţiile şi modele dominante din muzică, nu din cultură în general). Există apoi denumiri şi mai „internaţionale“, al căror principal dezavantaj e banalitatea: Super X este o formulă care poate fi citită în română, dar s-ar fi scris la fel şi în multe alte limbi. Pe de altă parte, se recurge şi la nume „naţionale“, folosite cu nuanţă ironică şi puse de obicei în relaţie cu stilul muzical abordat; exemplul cel mai tipic al acestei direcţii este desigur
Ro-Mania, care îşi subliniază grafic jocul de cuvinte. Aer autohton au în mod evident Getto-Dacii, în vreme ce Valahia îşi manifestă mai ales identitatea regională; se poate vorbi de puncte de reper autohtone şi în cazul toponimelor devenite nume de formaţii – de exemplu, Vama Veche.

Din seria cuvintelor banale, din micul univers domestic sau din spaţiul vieţii publice, aflate (cel puţin aparent) în contrast cu sfera muzicii tinere, fac parte nume ca Zacusca sau Parlament. Umorul surprizei lingvistice e legat adesea de o provocare, prin denumirile care sfidează, adolescentin, normele curente, ostentând termeni cu sens depreciativ sau chiar macabru: Paraziţii, B.U.G. Mafia, R.A.C.L.A. Ultimele două exemple mizează şi pe jocul de cuvinte, pe dubla lectură a numelui ca abreviere sau ca un cuvânt de sine stătător (în cazul B.U.G./bug, jocul de cuvinte e în engleză). Ar mai putea fi amintite Morometzii – nume autohton şi citat literar, cu folosire ironică a unei ortografii străine (mai exact, „occidentale“) – , sau împletirea tautologică dintre cifră şi litere în 3rei Sud Est. Multe denumiri în român㠖 Rebele, Taine, Drepturi egale, Sens unic, Puterea Cuvântului – rămân prea generice, tiparul fiind înviorat doar de cele care revalorifică metaforele clişeizate în locuţiuni şi expresii: Gaz pe foc.

Oricum, în cazul numelor de formaţii, inventivitatea lingvistică (obligatorie mai ales din considerente practice, publicitare) acţionează mai evident decât în desemnarea altor entităţi mai stabile şi mai tradiţionale (firme, societăţi, asociaţii culturale, reviste etc.).

 

Texte

Pe vremuri, ironizarea textelor de „muzică uşoar㓠era o acţiune critică admisă, într-unul dintre puţinele domenii în care mesajele publice puteau fi judecate; era de altfel o operaţie facilă şi cu rezultate scontate, banalitatea, tautologia, caracterul rudimentar al textelor fiind evidente. Se ştie, oricum, că lectura ca text în sine a unui mesaj construit pentru muzic㠖 de la poezia populară până la libretele de operă şi la şansonete – e într-o anumită măsură inadecvată, pentru că multe dintre enunţurile simple şi repetitive, cerute de adaptarea la contextul muzical, pot părea infantile şi stângace dacă sunt desprinse din situaţia de sincretism.

Oricum, a citi astăzi comentarii lingvistice asupra textelor muzicii de acum câteva decenii e instructiv, mai ales când e vorba de aprecieri contaminate de limbajul oficial al vremii: „În tematica şi limba textelor de muzică uşoară s-au înregistrat, în anii din urmă, multe progrese“, ele devenind „mijloc de cultivare a gustului pentru poezie şi pentru o limbă corect㓠(LR 6, 1961). Într-o panoramă lingvistico-stilistică a muzicii uşoare din trecutul recent ar trebui să fie amintite multiplele tabu-uri ale versurilor de dragoste, încercările de versificare a lozincilor politice (de la „Macarale / râd în soare argintii... “ la „Cincinalu-n patru ani şi jumătate“) apoi, în ultimele decenii ale regimului, recursul neobişnuit de frecvent la soluţia salvatoare a textelor literare: au fost astfel „puse pe muzic㓠poeziile unor autori din toate epocile, de la Anton Pann până la Marin Sorescu, Nichita Stănescu şi la alţi poeţi contemporani.

Această sumară retrospectivă permite o examinare a textelor celor mai noi formaţii muzicale româneşti (B.U.G. Mafia, La Familia, Il-egal etc.) din anii '90. Analiza lingvistico-retorică a textelor produse de respectivele formaţii pare o operaţie interesantă, relevantă nu doar din punct de vedere sociologic. Desigur, o analiză mai completă trebuie să ţină seama de stiluri şi de apartenenţa lor la diferite genuri muzicale; există, chiar în aceeaşi categorie de vârstă a interpreţilor şi a publicului, texte cu limbaj pur şi simplu banal şi neutru, tip „muzică uşoar㓠(teme de divertisment, evocare a mării etc.), eventual cu câteva elemente de limbaj colocvial tineresc, precum şi texte ironic-folclorizante; noutatea mai mare o oferă însă textele cu tematică marginal-interlopă şi limbaj vulgar şi argotizant. Ceea ce frapează pe ascultător e desigur lexicul obscen, evitat în trecut în manifestările publice, chiar şi în cele muzicale (cu excepţia producţiilor unor grupuri lăutăreşti, eventual reproduse prin casete audio). Atrage atenţia de la început şi aspectul fonetic: o pronunţie necultivat㠄de oraş“, cu inflexiuni şmechereşti şi anglo-americane.

La o privire mai atentă, e însă izbitor tocmai contrastul dintre trăsăturile argotice şi vulgare şi un nivel retoric „moralistic“, solemn, constituit de enunţarea semidoct filosofică a unor sfaturi, principii, judecăţi asupra lumii şi vieţii. Mulţi comentatori s-au întrebat care e gradul de autenticitate a acestor texte, imitate în mare măsură după cele ale muzicii străine (în primul rând americane), din care sunt preluate motive şi sunt calchiate expresii: influenţele sunt totuşi transpuse în mediu autohton, adaptate unor situaţii specifice. Stilul gnomic în limbaj vulgar nu e neapărat o contradicţie: lumea interlopă nu se epuizează în argoul ei, ci dispune şi de un „stil înalt“ propriu. Numai ficţiunea literară generalizează pitorescul şi inventivitatea argotică sau vulgară, în timp ce mărturiile şi memoriile adevăraţilor marginali alunecă uşor în gravitatea adevărurilor fundamentale, transpuse în forme extrem de clişeizate[2] .

Textele în discuţie cuprind deci un număr de cuvinte şi expresii argotice (gabor, a se rupe în figuri) şi câţiva termeni vulgari. Unele cuvinte sunt o adevărată manifestare de continuitate şi autenticitate: opoziţia dintre fraieri şi şmecheri, exprimată chiar în aceşti termeni, e deja tradiţională în argoul românesc (v. mai jos, p. 208). Semnale de noutate sunt în schimb cuvinte şi expresii precum băieţaşii, băieţii de cartier, ca şi autoidentificarea tinerilor prin numele cartierelor în care locuiesc sau din care provin (Pantelimon, Berceni). Cel mai surprinzător rămâne, cum spuneam, discursul „serios “, articulat pe un plan „filosofic “( „fericirea nu se vede, şi dacă e durează puţin “– Marijuana & Ganja, Tre’să spun), moralist ( „oricât ai fi de învăţat n-o să ştii ce înseamnă viaţa cu adevărat “– id. ib., „dorinţa de mai bine ce-o avem fiecare dintre noi “– Bruckner & La Familia, Prinşi în joc), ca şi pe un plan sociologic („societatea îi respinge “, id. ib.). Apar astfel accente de stil „poetic “-sentimental – „ai mei au citit doar cartea suferinţei “; „i-a prins pe-ai mei ca într-o vâltoare “, „simt durerea băieţaşilor mei, lacrimile fraţilor mei “– Tre’să spun).

Textele muzicii contemporane oferă de fapt mostre consistente dintr-un tip de discurs foarte răspândit, dar neînregistrat în scris: cel al unui dialog cotidian adolescentin şi marginal („zi de zi mă respect“; „fac ce vreau“; „să moară duşmanii“) cu tipicul său amestec de ironii, violenţe şi – mai ales – de platitudini patetice.