1. rolul publicitatii in societate. Teorii culturale

O formulă de înnoire

 

Formula de echilibru stilistic din scrisul lui N. Steinhardt – agreabilă în textele de critică literară, impresionantă în memorialistică, aproape firească (şi riscând de aceea să treacă neobservată) în corespondenţa amicală, e surprinzătoare în predicile şi în comentariile teologice. Secretul formulei stă într-un dozaj inteligent de sobrietate conceptuală, modernă şi neutră, de ornamente arhaice şi de îndrăzneli colocviale, din când în când chiar argotice, introduse în textul didactic religios cu plăcerea ludică de a şoca, de a provoca. Performanţa stilistică bazată pe efectul de varietate şi pe găsirea măsurii e atinsă mai ales în predici (de pildă în cele din volumul Dăruind, vei dobândi, Steinhardt 1994), în care abilitatea selecţiei şi a combinării registrelor produce efecte cu adevărat inovatoare faţă de tradiţia autohtonă a limbajului religios. Stilul lui Steinhardt oferă o reţetă de modernizare foarte plauzibilă, asociind vocabularul şi sintaxa de tip arhaic, conservator, nu cu neologisme şocante, cu termeni birocratici aplatizanţi – ci cu oralitatea colocvială, deseori umoristică. De altfel, conştiinţa stilistică dovedită de volumul de parodii cu care autorul a debutat (În genul... tinerilor, apărut sub pseudonim în 1934, reeditat în Steinhardt 1996), confirmată sporadic de articole de comentarii lingvistice şi stilistice, se manifestă într-una din predici tocmai printr-o pledoarie pentru modernizare, împotriva tradiţiei monotone, încremenite, a limbajului bisericesc exclusiv arhaic, hieratic, adesea prea puţin orientat spre comunicarea cu ascultătorii:

 

„În predici (mai cu seamă), în articole teologice (de asemenea) să nu săvârşim grava eroare de a confunda platitudinea stilistică cu ortodoxia. Demonul lozincăriei şi al stereotipiei eclesiastice este la fel de real şi de virulent ca geamănul său din literatură; pândeşte pe toţi arhiereii, preoţii şi monahii, umblând fără odihnă şi căutând pe cine să înghită, să compromită, să sterilizeze. Cele mai bune şi mai frumoase simţăminte ori mai folositoare învăţături sunt anihilate de tipizarea verbală, care-i simptom de lene, frică şi uscăciune a inimii. Tot atât de duşmănoase sunt stilul pilduitor – edificator – onctuos, stilul emfatic, stilul grandilocvent sau deprinderea comodă de a reduce predica la repetarea pericopei evanghelice. Cazania e frumoasă, dulce şi îmbietoare, totuşi nu poate înlocui cuvântul viu. Să nu ne fie teamă a găsi metafore originale, a folosi o vorbire pitorească, pe şleau, pe înţelesul tuturor, a înlocui cenuşiul tern al atâtor predici morocănoase cu vioiciunea culorilor puternice. Niţel fauvism n-ar strica, cutez să afirm făcând o fulgerătoare incursiune în domeniul artelor plastice“.

(Steinhardt 1994: 296)

 

La Steinhardt, corespondenţa între aceste principii teoretice – care propun o soluţie pentru modernizarea şi actualizarea limbajului religios – şi practica scrisului e perfectă. Textul biblic sau tradiţia patristică sunt comentate într-un limbaj viu, adesea de oralitate cotidiană: Sf. Ilie „e un ins dintr-o bucată, are o fire de luptător. Vorbeşte pe şleau“ (1994: 28); „Virtutea nu i-a picat Mariei Egipteanca cu hârzobul din cer“ (p. 147) şi chiar pe un ton glumeţ – „înnobilat, căftănit prin credinţ㓠(p. 13). Anumite pasaje devin pură literatură, comedie, dramatizare şi actualizare aparent profană a scenariului sacru: aşa sunt dialogul dintre Isus şi Samarineancă (p. 45), dar mai ales un imaginar interogatoriu luat lui Iuda de tipicul anchetator al secoului XX: „Nu ţine, mă, tu ai vândut pontul şi ai mers acolo să-l predai oamenilor popimii, aşa-i? (...) Atunci ce-o tot întorci ca la Ploieşti?“ (p. 82). Cât poate ajuta umorul în perceperea adevărului adânc al unei situaţii o arată şi argumentul prin reducere la absurd al suferinţei adevărate a lui Hristos: „Hristos pe cruce suferă ca orice torturat, se zvârcoleşte (în limitele priponirii), îşi pierde încrederea în Tatăl; nu le face – Mariei, lui Ioan, celor câteva mironosiţe – semn cu ochiul: ŤNu plângeţi, las' că ne vedem duminică!ť “ (p. 102). Pe lângă aceste îndrăzneli stilistice, întâlnim şi un registru al conversaţiei culte moderne – „Lui Nicodim, Domnul îi vorbeşte ca unui om inteligent şi cult“ (p. 50); „cât de mult preţuia Domnul însuşirea ce se numeşte discreţie“ (p. 20); „contabilitatea, celălalt nume al demonismului“ (p. 37) – ba chiar folosirea ironică a limbajelor de specialitate: „Cred însă că e în parabola de la Matei, capitolul 21, versetele 33 la 4, vorba şi de ceva mai adânc şi mai cuprinzător decât – mă exprim în termeni juridici – o simplă novaţiune prin schimbare de mandatar“ (p. 23). Jocul cu limbajul e de fapt reflectarea unei convingeri profunde în „ineluctabila universală lege a paradoxului“ (p. 14): de aceea discursul trebuie să şocheze, să provoace: „Hristos, aşadar, aceasta chiar ne cere: imposibilul: să dăm ce nu avem“ (p. 83); „Domnul a venit să ne mântuiască şi să ne scandalizeze“ (p. 176).

Libertăţile de asociere a registrelor sunt şi mai fireşti în stilul epistolar, în scrisorile amicale (Steinhardt 2000), interesante tocmai pentru modul în care reafirmă o formulă stilistică personală, stabilă în aparenta ei diversitate. În corespondenţă, tonul variază, făcând să alterneze umilirea, exaltările, curtoazia, autoironia. Citatele pioase şi tendinţa de minimalizare a suferinţelor ar risca să devină o manieră, să trezească suspiciuni asupra autenticităţii lor, dacă nu ar apărea din când în când şi izbucnirile afective, chiar invectivele (lipsite de vulgaritate) care sunt atenuate de scuze doar după ce şi-au purtat mesajul. Tonul familiar glumeţ – „alde Cioran“ (p. 39), „la alde mine“ (p. 112), „praf gemacht, cum spun gagiii“ (p. 178), „garsoniera mea, grav şubrezită şi paradit㓠(p. 213) – se integrează şi în scrisori discursului pe teme religioase: „peisajul (...) unei intimităţi cu blândeţea marială şi taina tăcerii Domnului ce nu s-a mai văzut“ (p. 37); „Nu-i aşa că le zice de ţi-e mai mare dragul? “ (p. 45); „El nu intră în sufletul nostru cu anasâna şi otuzbirul“ (p. 54), „Zădărnicie, zădărnicie, gioarse şi chimval“ (p. 179) etc. Pariul lui Pascal este evocat succint: „il faut parier sau laie ori bălaie“ (p. 86) [6] .

 

Diferenţe lexicale confesionale

 

Terminologia bisericească e lacunar şi uneori chiar incorect prezentată în multe dintre dicţionarele noastre moderne; acest lucru e poate chiar mai evident pentru lexicul catolic decât pentru cel ortodox. Se ştie că în română există un tip de sinonimie, cu cauze istorice şi conotaţii stilistice, între termeni echivalenţi în esenţă, dar marcaţi de apartenenţa la limbajul religios ortodox, respectiv catolic: duh şi spirit, spovedanie şi confesiune etc. Termenul ortodox e adesea de origine greacă, intrat de obicei în română prin filieră slavă, sau pur şi simplu slav; în schimb, cel catolic e un împrumut latino-romanic dintr-o fază mai târzie din evoluţia limbii. În unele cazuri, specializarea e clară, termenii evocând fără ezitare cadrul lor confesional; în altele e posibilă folosirea a cel puţin unul din cuvinte în ambele contexte; evident, o bună parte din termeni (preot, episcop, biserică, slujbă etc.) sunt valabili pentru ambele discursuri. Analiza lexicală ar trebui să distingă între diferitele situaţii (rozariu e specific catolic, dar ar fi de verificat în ce măsură mătănii, chiar dacă preferenţial ortodox, se poate folosi, în cel puţin unul din sensurile sale, în ambele contexte). Incertitudinile terminologice se reflectă, în scrisul actual, în anumite confuzii lexicale sau în graba de a prelua termeni şi atunci când nu e nevoie de ei. Într-un citat din publicistica actual㠖 „Un milion de fideli au participat la missa solemnă oficiată de Pap㓠(RL 2254, 1997, 4) – , cuvântul fideli a fost în mod destul de neinspirat folosit în loc de credincioşi. În română, adjectivul fidel nu are un uz substantival cu acest sens; în text, evident, cuvântul e produsul unei traduceri grăbite (cf. it. fedeli „credincioşi“) şi al tendinţei jurnalistului de a păstra ca atare termenii pe care îi simte legaţi de ritul catolic.

Şi mai interesant e cazul formei missa: un cuvânt fundamental al vieţii religioase creştine, care circulă în româna actuală cu multe oscilaţii; mai grav e că înseşi dicţionarele sporesc confuzia lexicală. În textele contemporane, cuvântul apare în formele mesă, misă sau chiar missă (cu sau fără majusculă): „Patriarhul... a participat la o missă catolic㓠(Dilema 295, 1998, 6); „o mesă la care a slujit Papa Ioan Paul al II-lea“ (Libertatea 2176, 1997, 11); „dimineaţa vin aicea să celebrez Misa“; „celebrez aici, în capelă, Misa, în fiecare zi“; „duminică ţin, fiecare a doua duminică în limba germană, Misa solemn㓠(Vultur 2000: 97-98). În ghidul Răducă 1998, în capitolul „Ce este Liturghia?“, apare explicaţia „aceeaşi slujbă este denumită de catolici Missa“ (p. 109; forma e subliniată ca atare în text). Evident, oscilaţia se explică prin preluarea formei din diverse limbi moderne (dicţionarele indică it. messa, fr. messe, germ. Messe) sau a celei din latină (missa), limbă a serviciului religios catolic până târziu [7] .

Dacă încercăm să verificăm preferinţa dicţionarelor noastre pentru o formă sau alta a cuvântului, descoperim şi unele oscilaţii de conţinut. În dicţionarele de după cel de-al doilea război mondial, ca efect al cenzurii ideologice, prezenţa termenilor bisericeşti (şi cu atât mai mult a celor catolici) e redusă la minimum. Aşa se face că în DLRM (1958) nu apar nici mesă, nici misă; chiar liturghie e definit, cu o concizie exagerată, „principala slujbă bisericească creştină“. De altfel, în acelaşi dicţionar slujbă e explicat ca „serviciu religios“, iar „serviciu divin (sau religios)“ e echivalat prin „slujbă religioasă“: perfect exemplu de circularitate non-informativă.

Litera M (tomul VI) din dicţionarul academic (DLR) apare în 1965: articolele sale, utile prin atestările şi citatele reproduse, nu sunt tocmai satisfăcătoare în formularea definiţiilor care ne interesează. Astfel, cuvântul mesă (ilustrat printr-un citat din N. Filimon), este doar, în mod vag şi generic, „numele unei slujbe religioase care se oficiază în biserica catolică, în altar“. Forma misă este echivalată, într-un prim sens, cu mesă (pentru care sunt mai multe trimiteri la texte şi dicţionare ardeleneşti, începând cu Bariţiu), dar apare şi cu un al doilea înţeles, de „compoziţie muzicală pentru cor şi solişti, adesea cu acompaniament instrumental, scrisă pe textul tradiţional al liturghiei catolice“. În DEX (1975 şi 1996), mesă este „(la catolici şi luterani) liturghie“; la misă, în schimb, e păstrat doar sensul „compoziţie muzicală polifonică pentru cor şi solişti, scrisă pe textul liturghiei, care se cântă în timpul serviciului religios catolic“; iar liturghie e „principala slujbă bisericească creştină (oficiată în zilele de sărbătoare) “. Mai detaliată (dar formulată din perspectivă exclusiv ortodoxă) rămâne, desigur, explicaţia din vechiul dicţionar academic (DA), pentru care liturghie (din slava veche, la origine din gr. „serviciu public“) înseamnă:

 

„partea principală (a doua, după Ťutrenieť) a serviciului divin oficiat în chip solemn de preot în biserică în duminicile şi sărbătorile mari de peste an şi în timpul cărora se săvârşesc sfintele taine şi se preface pânea şi vinul în trupul şi sângele lui Isus Hristos“.

 

În redactarea noilor ediţii ale dicţionarelor generale româneşti, termenii bisericeşti ar trebui reluaţi cu atenţie, pentru a primi definiţii din care să rezulte cu mai mare precizie şi fineţe identităţile şi diferenţele lexicale.

 

Seria sinonimică a desemnărilor monahale

 

Analiza lingvistică a lexicului religios trebuie să distingă diferenţele de sens sau nuanţele semantice şi stilistice din interiorul seriilor sinonimice. O astfel de serie e cea constituită din temenii de desemnare a călugărilor: aici s-ar putea stabili disocieri între formele folosite în interiorul comunităţilor şi formele mai curând obiective şi exterioare; între cele specifice unei confesiuni (mai ales arhaismele ortodoxe) şi cele generale; între termenii utilizaţi doar pentru desemnare şi cei care sunt în acelaşi timp şi termeni de adresare; între formele specializate după diferenţele de vârstă, perspectivă, registru stilistic etc.

În DSR, pentru cuvântul călugăr se indică doar sinonimele monah şi părinte; pentru călugăriţă lista e ceva mai bogată, cuprinzând seria maică, monahă, monahie, mireasa Domnului, mireasa lui Dumnezeu. O cercetare mai insistentă a dicţionarelor şi mai ales lectura textelor religioase adaugă la formele masculine citate şi câteva derivate specifice, precum vieţuitor, ostenitor, nevoitor; femininele lor amplifică seria de sinonime pentru călugăriţă, din care nu poate lipsi măicuţă, la origine un diminutiv hipocoristic, dar care a devenit sinonimul funcţional al cuvântului-bază.

La seria feminină, de altfel, se pot observa câteva lucruri interesante. În DEX 1996, sensul care ne interesează este definit în mod absolut identic în tratarea cuvintelor maică şi măicuţă: „călugăriţă; termen cu care cineva se adresează unei călugăriţe“. În DLR (Tomul VI, litera M, 1965-1968), atestările pentru maică şi măicuţă sunt destul de târzii (pentru ambele, primul autor citat e Creangă); exemplificări mai vechi apar la monahie – termenul „tehnic“ folosit de exemplu în Manualul de pravilă bisericească (1851): „Monahul sau monahia nu este slobodă a-şi lăsa monăstirea şi la alta a se strămuta“. În prezent, în seria feminină, termenul obiectiv, neutru, „din afară“, presupunând o anume distanţă şi putând fi folosit în mod general, fără diferenţă de confesiune, este călugăriţă. E însă destul de greu de stabilit dacă există vreo diferenţă în întrebuinţarea celorlalţi doi termeni mai frecvenţi, maică şi măicuţă. Ambele cuvinte implică un grad mai puternic de respect şi de afecţiune (justificat de evoluţia semantică a termenului de rudenie, devenit termen de adresare şi apoi de desemnare); ambele sunt preferate pentru desemnările „din interior“, deci pentru călugăriţele ortodoxe. Maică apare adesea însoţind numele: „maica Vicenţia“, „maica Alina“; „Maica Mihaela are 21 de ani“ (EZ 2424, 2000, 6) şi mai ales precedând termenul care indică gradul sau funcţia în ierarhia monahală: în enunţul „doar maica stareţă şi câteva măicuţe mai şcolite se ocupă cu administraţia“ (ib.), maică apare în titulatura maica stareţă, preferându-se forma de origine diminutivală pentru celelalte călugăriţe. La plural, cel puţin, echivalenţa între maici şi măicuţe pare perfectă; în limba de azi se poate totuşi observa o uşoară preferinţă pentru diminutivul care şi-a pierdut valorile pur afective: „corul măicuţelor de la Mănăstirea Pasărea“ (RL 2147, 1997, 10); „corul măicuţelor de la Patriarhie“ (AC 23, 2000, 1); „Din gura pasajului apare un grup de măicuţe“ (Dilema 384, 2000, 2); „Măicuţele clarvăzătoare“ (EZ 2440, 2000, 5). Sunt însă şi destule contexte în care întâlnim forma maici („azilul de preotese şi maici“, RL 1121, 1993, 2). Variaţia liberă se constată chiar în interiorul aceluiaşi text: într-un reportaj apar ambele cuvinte, în alternanţă: „fiecare măicuţă are ceva de făcut“; „17 măicuţe“; „maicile se descurcă foarte bine“ (EZ 2424, 2000, 6).

Merită atenţie şi termenul vieţuitoare, specific limbajului bisericesc, solemn şi arhaic („Mănăstirea… găzduieşte 54 de vieţuitoare“, EZ 2424, 2000, 6); derivatul de la a vieţui apare tot mai des – de pildă, în indicaţiile din ghidul Vlasie 1999, care îl utilizează în mod constant: „mânăstire de călugări, 15 vieţuitori“; „mânăstire de maici, 17 vieţuitoare“. Masculinul vieţuitor  – „trăitor în mănăstire“ – nu riscă să producă ambiguităţi, dar femininul are de suferit din cauza unei omonimii (sau polisemii, dacă considerăm că e vorba de acelaşi cuvânt) destul de supărătoare: riscând să evoce în primul moment substantivul vieţuitoare, al cărui sens curent e, cum se ştie, cel de „vietate, fiinţ㓠(DEX).

 

Derivate cu prefixul în-

 

Una din caracteristicile de natură lexicală uşor de observat în formele actuale ale limbajului bisericesc este preferinţa pentru anumite modele derivative şi de compunere. Acestea au desigur o istorie specifică (sunt calcuri, forme arhaice etc.) şi tind să se păstreze ca marcă de diferenţiere, uneori şi datorită prestigiului unor personalităţi care le-au folosit insistent. Caracteristice pentru limbajul religios românesc sunt de exemplu formaţiile cu prefixul în- (îm-).

Prefixul, ale cărui origine şi valori au fost studiat cu minuţie [8] , are în română în primul rând rolul de a forma verbe care prezintă o transformare (eventive), funcţionând adesea şi ca intensificator (e semnificativă existenţa multor forme paralele cu şi fără prefix). În limbajul bisericesc contemporan, cu mare frecvenţă apar verbe ca a îndumnezei, a încreştina, a înduhovnici şi derivatele lor.

A îndumnezei („titlul tradus al cărţii – ŤOmul – animal îndumnezeitť este cel puţin incomod“; „nu va ajunge la îndumnezeire“, RL 1507, 1995, 2; „accesul la îndumnezeire“, RL 2015, 1996, în suplimentul Aldine) este atestat în texte dintre cele mai vechi (la Coresi, de exemplu), fiind prezent în dicţionarele istorice şi – dar cu o definiţie incomplet㠖 chiar în DEX. Explicaţiile oferite de dicţionarul general – „(livr.) A diviniza. / A glorifica, a preamări“ – nu sunt cele curente în discursul religios. Un dicţionar de specialitate – Stoian 1994 – le reproduce, adăugând însă valoarea construcţiei reflexive: „a deveni asemănător cu Dumnezeu“. Semnificaţia particulară apare însă cu mai mare claritate, în acelaşi dicţionar, în definirea nominalului format de la verb: îndumnezeire este „participarea credinciosului la viaţa lui Dumnezeu prin energiile divine necreate; conţinutul ontologic al comuniunii dintre om şi Dumnezeu (...)“. 

A încreştina este înregistrat mai ales în textele populare, aflându-se în concurenţă cu forma fără prefix, a creştina, care a fost selectată de limba literară (şi inclusă în DEX). În ciuda opţiunii instanţelor normative, în limbajul religios actual se observă o preferinţă clară pentru a încreştina şi pentru derivatele sale: „taină a reîncreştinării tinerilor şi a reînvierii credinţei“ (RL 937, 1993, 2); „mediul încreştinat de Sf. Andrei“; „populaţii deja încreştinate“ (RL 2016, 1996, 6) etc. [9]

Şi mai frecvent apare verbul a înduhovnici (preferat lui a spiritualiza nu numai pentru că perechea reproduce specializarea lexicală confesională duh / spirit, ci şi pentru că neologismele par prea încărcate de conotaţii profane):

 

„din adâncul sufletului înduhovnicit“; „expresia focului lăuntric, înduhovnicit“; „cazna pocăinţei prin înduhovnicire“ (RL 1326, 1994, 2); „pământul e o materie înduhovnicit㓠(RL 1386, 1994, 2); „Virilitatea sculpturală a acestor modele a fost miraculos înduhovnicit㓠(RL 2030, 1996, 2); „să ne străduim a ne înduhovnici“; „misiunea omului de a înduhovnici viaţa“.

(Steinhardt 1994: 22, 25)

 

A înduhovnici nu apare însă nici în DEX, nici în Stoian 1994: încă o dovadă a faptului că neglijarea stilistică a limbajului religios s-a reflectat în lexicografie şi că fenomenul riscă, din păcate, să se perpetueze.

 



[1] V. Introducere, p. 7-10. Printre puţinele excepţii, se poate cita Sfîrlea 1972, care vorbeşte de o „variantă biblic㓠a limbii. Coteanu însuşi, care nega în 1961: 55-56 autonomia unui stil bisericesc, îi dedica după 20 de ani o secţiune din capitolul de stilistică istorică, sub titlul „Limbajul teologico-filozofic“ (Coteanu 1981: 140-145). Cum se vede, terminologia nu e fixată; nici faţă de oscilaţia între adjectivele religios şi bisericesc nu s-a manifestat încă o preferinţă clară a cercetătorilor.

[2] Chivu 1995; v. şi Chivu 1997.

[3] De exemplu Stoian 1994, Bria 1994 (reeditare) etc.

[4] Începuturile s-au făcut deja; alături de articolele citate, se pot menţiona Deleanu 1997 şi mai ales capitolul „Limbajul bisericesc – coordonate artistice“ din Bădescu 2000: 43-59; s-au elaborat chiar teze de licenţă pe această temă.

[5] V. Martin Soskice, J., 1994, Crystal, Davy 1969 (cap. „The Language of Religion“).

[6] Între mărcile distinctive ale stilului lui Steinhardt se includ şi enumerarea, exasperarea seriilor de sinonime: „tremurând de spaimă, năduşiţi de groază, porniţi în orice clipă să dea birul cu fugiţii, neîndemânateci, stupizi, buimaci“ (p. 102); „nebunul, dobitocul şi caraghiosul de mine“ (p. 111); „foc supărat, întristat, indignat, revoltat, amărât, cătrănit, mâhnit peste măsură, cu sufletul acrit şi răscolit de stilul ultimei tale scrisori – circumlocuţional, simandicos, obsecvios, fastiţios, năzuros, meandric, contabilicesc“ (p. 165). Limbajul familiar se legitimează prin spiritul caragialian: în trimiteri directe, în aluzii (o scrisoare e datat㠄8 august – ziua republicii de la Ploieşti“, p. 41) sau în parafraze. 

[7] Denumirea provine de la cuvintele cu care se încheia slujba – „ite, missa est“ – „mergeţi, a fost trimisă/împlinit㓠– , în care missa e formă de participiu a verbului mittere „a trimite“.

[8] A se vedea, şi pentru trecerea în revistă a contribuţiilor anterioare, Şuteu 1960.

[9] Din păcate, Stoian 1994 nu cuprinde în lista sa forma a încreştina, dovedind astfel o destul de redusă receptivitate la uzul real al discursului religios actual, sau cel puţin un respect exagerat faţă de litera dicţionarelor preexistente.

9. Strategii ale limbajului în literatură

 

Diversitatea de limbaje a textelor literare merită desigur o cercetare aparte. Cele câteva fenomene selectate în cele ce urmează au doar meritul de a ilustra abilitatea lingvistică a unora din procedeele mai evidente, manifestate în poezia şi în proza contemporană.

 

Ingambamentul

 

Există în poezia românească modernă o adevărată tradiţie a performanţei prozodice; în fiecare din fazele sale de evoluţie se poate identifica cel puţin o direcţie care tinde permanent către experimentul formal[1]: explorează posibilităţile formelor fixe, încearcă noi combinaţii de ritmuri, construieşte (adesea utilizând cu dezinvoltură numele proprii sau cuvintele străine) rime rare. Jocul formal se desfăşoară şi în spaţiul pe care îl oferă raportul dintre schema ritmică şi continuitatea sintactică a frazei – respectiv în domeniul ingambamentului. Funeriu 1980 adopta, distanţându-se de descrierile clasice şi de diferenţele dintre ele, o definiţie practică şi uşor de aplicat a ingambamentului („scindarea unui lanţ lexico-sintactic prin plasarea elementelor sale componente în versuri diferite“, p. 98); în acelaşi timp, propunea o interesantă metodă de ierarhizare a tipurilor fenomenului, în funcţie de solidaritatea lingvistică a textului scindat („gradul de atracţie gramaticală“) şi de tipul de incongruenţă dintre limitele propoziţiei şi cele ale versului. Îndrăzneala inovaţiei e mai mare şi efectul mai spectaculos când sunt dezmembrate secvenţe neseparabile în limbajul obişnuit: de pildă, când finalul de vers segmentează forme verbale (lăsând auxiliarul într-un vers şi trimiţând participiul în următorul), sau când desparte negaţia sau pronumele reflexiv de verb, articolul antepus de substantivul său. Exemple pentru asemenea „devieri“ se găsesc din plin, cum bine se ştie, la Arghezi. În volumul citat, Funeriu amintea şi de separarea elementelor componente ale unei locuţiuni sau ale unui cuvânt compus. De fapt, în poezia românească s-a mers şi mai departe, artificiul prozodic permiţând, în cazuri extreme, ca limita de vers să apară chiar în interiorul unui cuvânt. Un exemplu e de găsit la Blaga, în prima strofă a scurtei poezii Brânduşile:

 

  ,,Tristeţea renunţării Dum-

  nezeu o încerca molatic.

  Şi lumea toată o făcu,

  sieşi străin, c-un gest tomnatic“.

  (Blaga 1974, II: 75)

 

Aspectul grafic al textului subliniază scindarea – cu atât mai puternică în plan simbolic cu cât afectează chiar numele divinităţii. Sunt însă şi factori care acţionează în sens contrar, atenuând ruptura formală: în primul rând lipsa rimei între versurile 1 şi 3 (există totuşi o asonanţă, a vocalei „u“, menţinută şi în strofa următoare), ceea ce permite o lectură continuă a catrenului ca un distih; în această interpretare, încălcarea persistă, dar e mai puţin gravă, căci apare în poziţia cezurii mediale.

Textului citat i se pot adăuga desigur şi alte exemple[2]. Un poet la care se găsesc toate jocurile formale posibile e Şerban Foarţă. În volumul său Areal, tăietura în plin cuvânt e însoţită de cuprinderea în rimă a fragmentului rămas:

 

  „mai tandre mai candrii mai pişichere

  mai volnice mai largi mai adecua-

  te mai versicolore mai alene

  mai lâncede mai strâmbe mai scalene

  mai vagi mai nuştiucum mai vinoncoa...“

  (Foarţă 1983: 23)

Procedeul permite astfel şi crearea de rime rare, în situaţiile în care inventarul lexical al românei oferă prea puţine posibilităţi. Cartea citată mai conţine un exemplu similar:

 

  „şi-apoi să stăm de taină musafiro:

  ci nu despre mărgeanul ca porfiro-

  gheniţii de velit şi veninos“. (p. 24)

 

Şi într-un alt volum ulterior al poetului, Caragialeta (Foarţă 1998) procedeul e prezent, ca pentru a demonstra cum se pot concilia versul scurt şi cuvintele lungi:

 

  „el e un omni-

  scient, şi-un atu

  are: cu domnii

  mari, e pertu“. (p. 28)

 

O variantă şi mai spectaculoasă de realizare a procedeului apare în Levantul lui Cărtărescu 1990, când cuvântul e despicat nu numai de limita de vers, ci chiar de cea între două cânturi ale epopeii; cântul al şaselea se termină cu versurile:

 

  „Coperindu-l, desvălindu-l ca pre lună un halo.

  Stânga între sâni ş-apasă iar în dreapta are glo-“

 

pentru ca al şaptelea să înceapă:

 

  „Bul dă cuarţ ce nici o lume nu se laudă că ţine“. (p. 85-86)

 

Fie şi numai pentru plăcerea ludică a unor asemenea încălcări, constrângerile formale merită să fie menţinute sau chiar reinstituite.