2013 Biletul N1 Diabet zaharat de tip 1, etiologie, patoge, fact de risc. Tab clinic şi diagno

Nanismul psihosocial a fost descris încă în 1967 la copii lipsiţi de afecţiunea maternă, proveniţi din medii ostile, al căror ritm de creştere este asemănător cu cel determinat de deficitul de STH. Aceşti copii au şi o mlârziere de vorbire, o conduită alimentară bizară, însoţită de polidipsie.

Schimbarea mediului familial este însoţită de reluarea ritmului normal de creştere. Este implicat deficitul de somatoliberină. Sindroamele de malabsorbţie şi bolile intestinale inflamatorii cronice

cauzează hipotrofie staturală prin deficit de IGF-1. Afecţiunile cronice renale. Insuficienţa renală cronică, acidoza tubulară renală sunt însoţite de încetinirea ritmului de creştere prin pierderea

proteinocalorică, de potasiu, bicarbonaţi şi IGF-1. O altă cauză renală reprezintă osteodistofia renală care se manifestă prin hipocalciemie, hipcrfosfatemie, hiperfosfatazie, acidoză metabolică şi hiperparatireodism secundar, reversibil la administrarea de calcitriol.

Boli cardiace cronice. Cardiopatiile congenitale cianogene (defectul optai interventricular, tetralogia Fallot), valvulopatiile mitrale, tricuspidale şi aortice sunt însoţite de încetinirea creşterii la aceşti pacienţi. Boli hematologice. Talasemia majoră, siclemia sunt însoţite de hipotro­

fie slaturală prin deficit de IGF-1. Infecţiile specifice - sifilis, malarie, tuberculoză

Examene de laborator

1. Dozarea hormonului somatotrop seric are valoare diagnostică doar în cazul în care este scăzut (8% din nanisme).

2. Testul de stimulare a STH:

• Cu insulina. în nanismul prin deficit de STH, testul este negativ; valorile STH rămân nemodificate după stimularea hipotalamo-hipofizară determi­

nată de hipoglicemie prin administrarea de insulina 0,05 - 0,1 UI/ kg/corp.

• Cu glicină sau arginină - 0,25 g/kg/corp i/v în 5 - 10 min sau 0,5 g/kg/corp în perfuzie 30 min; aceleaşi interpretări ca şi pentru testul cu insulina.

• Cu clonidină 100 mg/m2

- se recoltează sânge la 60 min, cu dozarea STH; aceleaşi interpretări. Alte determinări:

- determinarea SM: SMC sau IGF -l = 2 - 5 u/ml (RIA); în nanusmul hipofizar < 0,5 u/ml;

- determinarea Ac - anti-STH şi anti-proteină de transport.

3. Testele privind funcţia celorlalţi tropi hipofizari:

• Pentru TSH seric şi testul de stimulare cu TRH: sunt normale în nanismele hipofizare pure şi scăzute în nanismele hipofizare cu insuficienţă tiroidiană.

• Pentru gonadotropi: dozarea LH şi FSH serice radioimunologic în perioada pubertară arată valori normale sau uşor scăzute în raport cu vârsta cronologică în cazul nanismului hipofizar pur şi valori scăzute în cazul nanismului hipofizar cu infantilism sexual.

• Pentru funcţia corticotropă se dozează radioimunologic ACTH-ul plasmatic sau se apreciază rezervele hipofizare de ACTH prin testul la Metapiron: sunt normale în nanismele hipofizare pure, iar în nanismele hipofizare asociate cu insuficienţă corticosuprarenală ACTH-ul plasmatic este scăzut, iar testul la Metapiron negativ. Evidenţierea unor valori normale sau excesive de STH, însoţite de valori scăzute sau de absenţa somatomedinelor (IGF1), indică la nanism Laron.

Răspunsul pozitiv la testele de stimulare cu liberine (tireoliberina TRH, gonadoliberina-GH-RH, somatoliberina - GRH ), în absenţa modificărilor şelare, sugerează originea hipotalamică a nanismului.

4. Semiologia metabolică:

• Metabolismul glucidic: hipoglicemie, mai des la efort, toleranţa la glucoza este bună, iar la insulina scăzută.

• Metabolismul proteic: bilanţul azotic este negativ sau slab pozitiv, cu scăderea urinară a creatininei şi hidroxiprolinei.

• Metabolismul lipidic: colesterolul seric este uşor crescut în nanismul hipofizar pur şi mai accentuat în cel cu hipotiroidie.

• Metabolismul hidromineral: nivelul fosforului seric şi al fosfatazei alcaline este diminuat.

5. Radiologie:

• Tulburări morfologice ale hipofizei se pot evidenţia prin examenul radiologie clasic, tomodensitometrie sau RMN a craniului şi a şeii turceşti. In cazul tumorilor hipofizare intraşelare (adenom cromofob), şaua se modifică în raport cu volumul tumorii, prezentând: şa cu contur multiplu, şa mărită în volum cu marginile neregulat erodate sau cu apofizele clinoide şi lama patrulateră dispărute. în cazul tumorilor hipofizare extraşelare (craniofaringiom), şaua apare

fie turtită de sus în jos, cu contur alungit, fie distrusă. Sunt semnificative calchierile intraşelare sau haloul opac, în semicerc, în zona supraşelară. Se pot evidenţia şi alte aspecte incriminabile în etiologia nanismelor hipofizare: calcifien micronodulare extraşelare, sechele ale meningitelor

tuberculoase, leziuni de hidrocefalee sau semne de hipertensiune intracraniană cu accentuarea desenului vascular, impresiuni digitale.

• Vârsta osoasă (se apreciază radiologie prin nucleele de osificare) este întârziată faţă de vârsta cronologică, dar egală sau uşor întârziată faţă de vârsta înălţimii.

• Cartilajele de creştere rămân deschise până la vârsta de 20 - 30 de ani.

• Ţesut osos radiotransparent, vizibil mai intens la întârzieri pubertare.

3. Efectele fiziologice sunt realizate prin intermediul receptorilor adre-

nergici a a P P2 rezultatul final fiind determinat de afinitatea diferită a

ţesuturilor la adrenalină şi noradrenalina:

- stimularea cardiacă globală(conductibilitatea, contractibilitatea, frec­

venţa (p\);

- vasoconstricţie subcutanată, renală, splanhică, hipertensiune arterială

(a,);

- vasodilatare în cord, creier, musculatura striată, bronhodilatare, mi-

driază (P2);

- activarea glicogenolizei hepatice, generând hiperglicemie (a, P2);

- creşterea glicogenolizei din muşchii scheletici cu lactacidoză (p2);

- stimularea lipolizei cu formare de AGL, glicerina, cetoacidoză (p,);

- hipersudoraţie, contracţii bronşice, uterine, ejaculare (a,).

BL.39

1. Partea endocrină a pancreasului este reprezentată prin insule descrise în 1869 de Langerhans. Insulele pancreatice (insulele Langerhans) sunt repartizate difuz în parenchimul exocrin al pancreasului, alcătuind 1 -1,5% din volumul total al acestuia şi au în diametru 50-400 milimicroni (majoritatea insulelor au în diametru 200 milimicroni). în pancreasul omului matur pot fi depistate de la 170 mii până la 2 milioane de astfel de insule. Insulele Langerhans sunt reprezentate prin celulele de tip a, p\ delta

G, E, F. Celulele a constituie 20- 25% din componenţa celulară a insu­

lelor şi prezintă locul de formare a glucagonului. La om şi la cobai ele

sunt situate aproape uniform pe toată suprafaţa insulei. Predomină însă

celulele-beta (75-80%), în care se sintezează şi se depozitează insulina.

Aceste celule conţin granule dreptunghiulare cu o matrice cristalină în­

conjurată de un material amorf.

Celulele delta reprezintă locul de formare a somatostatinei. în procesul de biosinte-

ză se formează mai întâi molecula proinsulinei, de la care se desprinde apoi

molecula de insulina şi de peptidă C. Sinteza proinsulinei are loc în ribo-

zomii reţelei endoplasmatice ordinare. Studiile recente au arătat că iniţial

se formează preproinsulina, care în microzomi se transformă foarte repede. în proinsulină, transportată din cisterne în complexul Golgi. Perioada de

la iniţierea sintezei insulinei până la trecerea ei în complexul Golgi alcă­

tuieşte circa 20 min. în complexul Golgi are loc convertirea proinsulinei în

insulina. Reacţia este dependentă de energie, iar pentru realizarea ei sunt

necesare 30-60 min. Se consideră că insulina se formează din proinsulină

nu numai în complexul Golgi, dar şi în granulele secretorii nou-formate,

sau în «progranule», care părăsesc complexul Golgi şi se plasează în ci­

toplasmă celulară. în aceste granule, procesul de formare a insulinei din

proinsulină se realizează pe parcursul mai multor ore.

Convertirea proinsulinei în insulina se realizează cu participarea a

două tipuri de enzime proteolitice: a enzimei analogice cu tripsina şi a

carboxipeptidazei B. Ultima este necesară pentru scindarea fragmentului

C-terminal, care rezultă din forma intermediară a proinsulinei - interme­

diata I, în care peptida C este despărţită de grupa terminală a lanţului A.

Exista şi o alta formă a proinsulinei - intermediata II, în care peptida C

este despărţită de terminalul C al lanţului B. Astfel, granulele pe lângă in­

sulina şi peptida C (94%), conţin de asemenea proinsulină, intermediate

(circa 6%) şi ioni de zinc. Secreţia insulinei se realizează prin

Emiocitoză. Glucoza, ce pătrunde în sânge din tubul digestiv, favorizează o eliminare mult mai considerabilă a insulinei din celulele beta ale pancreasului şi,

fireşte, o creştere mai mare a nivelului insulinei în plasma sanguină. Proteinele şi aminoacizii, de asemenea, stimulează eliberarea insulinei. Un rol important în controlul secreţiei insulinei

revine şi altor factori: sistemului nervos simpatic şi parasimpatic, hormo­

nului somatotrop, hormonilor corticosuprarenali, lactogenului placentar, estrogenilor.

Insulina secretată de pancreas este repartizată în organism nu numai în

circulaţia sanguină periferică, dar şi în limfă, bilă, urină. Perioada ei de în-

jumătăţire constituie 3-5 min. Metabolismul insulinei are loc mai ales în ficat şi rinichi.

Glucagonul factor ce induce hipoglicemia — glucagonul. în procesul de biosinteză se for­

mează mai întâi proglucagonul, de la molecula căruia, intracelular, sub ac­

ţiunea proteazelor, se desprinde molecula de glucagon. Glucagonul secretat de celulele alfa ale insulelor Langerhans nimereşte mai întâi în spaţiul intracelular, iar apoi, cu fluxul sanguin, prin vena portă, în ficat. Nu este exclusă posibilitatea transportării glucagonului în organism în stare conjugată cu globulinele. Perioada de înjumătăţire a glucagonului din plasma sanguină constituie de la 3 până la 16 rnin. Formele libere de glucagon metabolizează şi sunt înlăturate rapid din sânge, pe când glucagonul cuplat cu peptidele plasmatice se metabolizează mai lent. Distracţia glucagonului are loc în ficat şi rinichi. Glucagonul posedă acţiune glicogenolitică şi gluconeogenică. rolul său principal în organism constă în reglarea formării şi ieşirii glucozei din ficat cu scopul menţinerii homeostazei glucozei în sânge pentru aprovizionarea adecvată a ţesuturilor SNC, care utilizează glucoza în calitate de material energetic. Celulele alfa, ca şi celulele beta, sunt sensibile la schimbările minime ale nivelului de glucoza în sânge şi în spaţiul extracelular: în funcţie de aceasta se schimbă viteza secreţiei insulinei şi a glucagonului. Aşadar, nivelul glucozei în sânge se menţine, în fond, prin secreţia insulinei şi a glucagonului.

Somatostatina. Somatostatina se produce şi în celulele delta ale insulelor Langerhans. Somatostatina suprimă secreţia insulinei şi a glucagonului.Eliberarea ei este stimulată de administrarea leucinei, arginineiglucozei, pancreozimin-colecistokininei, gastrinei, polipeptidei gastrice

inhibitoare, secretinei şi AMPc. Noradrenalina şi diazoxidul inhibă eli­

berarea somatostatinei. Acţionând asupra tubului digestiv, somatostatina

oprimă eliberarea gastrinei şi secreţia gastrin-stimulată a acidului clor-

hidric, eliberarea pancreozimin-colecistokininei, contractarea veziculei

biliare, absorbţia intestinală şi viteza fluxului sanguin în vasele tractului

gastrointestinal.

Polipeptida pancreatică secretată de către celulele-F ale in­

sulelor Langerhans, situate predominant la periferia acestora. Reprezintă

o polipeptida.Polipeptida pancreatică stimulează secreţia sucului gastric, însă oprimă se­

creţia lui provocată de pentagastrină. Ea este un antagonist al colecistochininei

şi suprimă secreţia pancreasului stimulată de colecistochinină.Ingerarea

glucozei, grăsimilor de asemenea este însoţită de creşterea concentraţiei poli­

peptidei pancreatice în sânge, iar după perfuzia intravenoasă a acestor sub­

stanţe secreţia hormonilor nu se schimbă. Administrarea atropinei, vagotomia

blochează secreţia polipeptidei pancreatice ca răspuns la ingerarea alimentelor,

şi invers, excitarea nervului vagus, precum şi administrarea gastrinei, secreti-

nei sau colecistochininei sunt însoţite de creşterea nivelului acestui hormon

în serul sanguine.

Effect ins asupra met gluc,lip,prot si hidrosal.

Metabolismul glucidic. E cunoscut faptul că glucoza este principala şi

aproape unica substanţă nutritivă pentru ţesuturile insulinoindependente.

Ficatul, sediul principal de sinteză al glucozei (numai o parte neconside­

rabilă de glucoza se formează în rinichi şi muşchi), este capabil să genereze

această substanţă. Deci, 60% din toată glucoza

formată în ficat este utilizată pentru asigurarea activităţii normale a SNC,

această cantitate rămânând constantă nu numai în hiperglicemie, dar chiar şi

în coma diabetică. Asimilarea glucozei de către SNC se micşorează numai

atunci când nivelul ei în sânge scade sub 1,65 mmol/1.In organismul omului, glucoza absorbită din tubul digestiv se transformă în glicogen. Sinteza glicogenului are loc cu participarea câtorva enzime. Conversia G-6-P în G-l-P şi reacţia inversă sunt controlate de enzima fosfoglucomutaza:

formarea uridindifosfoglucozei se desfăşoară cu participarea UDPG-piro-fosforilazei, a glicogenului — cu participarea glicogensintetazei .Sinteza glicogenului este numită glicogenogeneză, iar scindarea — glicogenoliză. La procesul de eliberare a glucozei din glicogen participă câteva enzime.

Glucoza se obţine şi direct din glicogen, cu ajutorul enzimelor

(a-l,6-transglicozidaza).

Metabolismul fructozei de asemenea se efectuează pe calea glicolitică.

O parte din fructoză se transformă în glucoza, iar o altă parte, sub influenţa

cetohexokinazei, în fructozo-1-fosfat şi apoi în dihidroxiacetonfosfat, mo­

dificările ulterioare ale căreia au loc în ciclul glicolitic.

Pe măsura epuizării rezervelor de glicogen, glucoza poate fi resinteti-

zată din acid lactic (lactat), aminoacizi şi alţi compuşi.Astfel, din lactat se formează piruvat, apoi G-6-P, care se transformă în glicogen sau glucoza, în funcţie de starea metabolismului în organism.

Glicerina, care se formează în metabolismul lipidic, precum şi unii

componenţi ai ciclului Krebs, acidul citric, acidul cetoglutaric şi într-o

măsură mai mare acidul acetic, de asemenea servesc drept surse pentru

resinteza glucozei.

Paralel cu glucoza, o mare importanţă în asigurarea energetică a orga­

nismului revine grăsimilor. In înfometare, cheltuielile energetice sunt, în

fond, acoperite pe contul grăsimiior, glucoza păstrându-se pentru aprovi­

zionarea cu energie a creierului. Acizii graşi suprimă asimilarea glucozei

în muşchi. In hipoglicemie are loc mobilizarea acizilor graşi şi creşterea

oxidării lor în muşchi; simultan, are loc diminuarea utilizării glucozei. Şi

invers, aportul de glucide şi creşterea nivelului glucozei în sânge scade

lipoliza şi sporeşte lipogeneza. Acest ciclu glucoza - acizi graşi este unul

din mecanismele ce asigură homeostaza glucozei. Concentraţia corpilor

cetonici, care reflectă metabolismul lipidic, are, după cum s-a menţionat,

atribuţie directă la reglarea concentraţiei glucozei în sânge.

Acetil-CoA, fiind produsul final al ciclului glicolitic, poate fi utilizată

ca sursă de energie (în ciclul Krebs). Ea, de asemenea, participă la sinteza

trigliceridelor, colesterolului şi steroizilor, la formarea corpilor cetonici. Locul central în reglarea hormonală a homeostazei glucozei în organism revine insulinei, sub influenţa căreia se activizează enzimele fosforilării glucozei care catalizează formarea G-6-P. Majorarea can­

tităţii acesteea măreşte activitatea căilor metabolice, pentru care ea este un

produs iniţial Insulina măreşte proporţia participării glucozei în procesele de formare a energiei

la un nivel constant de producere a energiei. Activarea de către G-6-P şi

insulina a glicogensintetazei şi a enzimei glicogenoramificate sporeşte sin­

teza glicogenului. Paralel cu aceasta, insulina exercită acţiune inhibitoare

asupra glucozo-6-fosfatazei hepatice şi frânează astfel ieşirea glucozei

libere în sânge. Rezultatul final al acţiunii insulinei este hipoglicemia, care

stimulează secreţia hormonilor antagonişti ai insulinei, din care fac parte

adrenalina şi noradrenalina, glucagonul, STH, glucocorticoizii, hormonii

tiroidieni, numiţi şi „hormoni de contrareglare".

în insuficienţa insulinică relativă sau absolută sunt dereglate procesele

penetrării glucozei în ţesuturile insulinodependente, se semnalează dimi­

nuarea fosforilării oxidative şi formarea G-6-P cu perturbarea ulterioară a

căii glicolitice de oxidare a glucozei, dereglarea ciclului Krebs şi a ciclului

hexozomonofosfatic (pentozic), suprimarea sintezei glicogenului şi inten­

sificarea glicogenolizei.

Insulina, atât în ficat, cât şi în ţesutul adipos, intensifică sinteza aci­

zilor graşi şi a trigliceridelor. Pe lângă glucoza, în biosinteza endogenă a

trigliceridelor pot fi utilizaţi compuşi ce provin din aminoacizi glicogenici.

Membrana adipocitelor conţine receptori ce interacţionează cu hormo­

nii posesori de proprietăţi lipolitice precum şi receptori la insulina. In urma acţiunii hormonilor lipolitici sporeşte activitatea adenilatciclazei, se intensifică formarea AMPc, se activi­

zează lipaza lipoproteică si lipoliza grăsimilor. Interacţiunea insulinei cu

receptorii respectivi din contra, suprimă adenilatciclaza, conduce la dimi­

nuarea concentraţiei AMP şi la frânarea lipolizei

2. Acromegalia este o boală determinată de hipersecreţia de STH (GH), ceea ce duce la creşterea accentuată a scheletului şi viscerelor.

Diagnosticul

Pozitiv: sugerat de aspectul clinic şi confirmat de teste paraclinice.

• Nivelul bazai de STH în plasmă 40 ng/ml (analiza radioimunologică). Concentraţiile cuprinse între 1 şi 40 ng/ml necesită un test de inhibiţie;

• Răspunsul STH la testul de hiperglicemie provocată (OGTT = oral glucose tolerance test). în normă, după administrarea a 75 g de glucoza per os, nivelul plasmatic de STH scade sub 1 ng/ml (2 mU/L). In acromegalie STH se secretă autonom, nesupresat de hiperglicemie şi concentraţia plasmatică nu scade până la aceste valori, rămâne nemodificată sau poate creşte paradoxal.

• Testul oral de toleranţă la glucoza poate obiectiva schimbări ale toleranţei la glucoza (20-40% din pacienţi) sau diabet zaharat clinic manifest (15-20% din pacienţi).IGF/ -plasmatic se corelează cu nivelul STH. Normal <1,4 U/mL. Determinarea IGFj este preferabilă la pacienţii cu diabet, la care nu se poate efectua OGTT.

Imagistica evidenţiază adenomul hipofizar. Şaua turcească vizualizată pe radiografii şi tomografii simple va fi eronată şi lărgită prin compresiunea osului de către tumoră în stadiile II şi prin invazie în stadiile avansate. Vizualizarea directă a masei tumorale se face prin tomografia computerizată eventual cu injectare de substanţă de contrast.

RMN (rezonanţa magnetică nucleară). Importanţă prezintă PETşi SPECT cu octeotid marcat).

Concentraţia plasmatică a hormonilor hipofizari se poate determina prin metode de radioimunodozare (RIA) sau ELISA ; FIA (Fluoroimunologice); IRMA (Imunoradiometrie).

• STH în OGTT {oral glucose tolerance test): concentraţia hormonului de creştere în cursul unei probe de hiperglicemie provocată scade la normal până la valori mai mici de 1 ng/ml; în acromegalie evolutivă GH nu se inhibă sau creşte paradoxal.

Examen oftalmologie:

• Câmp vizual: cu hemianopsie bitemporală (este caracteristică, dar pot apărea şi alte modificări);

• Acuitatea vizuală scăzută;

• Fund de ochi: edem papilar, urmat de stază şi atrofie, atrofie optică;

• Teste pentru insuficienţa hipofizară: dozarea hormonilor hipofizari (TSH, ACTH, LH, FSH) poate pune în evidenţă scăderea lor parţială sau totală; hipofuncţia glandelor periferice şi scăderea nivelului circulant de T3, T4, cortizol etc;

• Prolactinemia este crescută peste 25 ng/ml;

• Testul dinamic cu administrarea de agonişti dopaminergici {Bromocriptina) per os: inhibă eliberarea de GH la 75% dintre pacienţi cu acromegalie (reacţie paradoxală). Se atestă agoniştii dopaminergici, stimulează secreţia de GH (STH).

• Alte date de laborator:

- fosfatemie peste 45 mg/l;

- calciurie peste 200 mg/ 24 ore;

- hiperoxiprolinurie peste 25 mg/24 ore;

- creşte fosfataza alcalină.

Diagnostic diferenţial:

1. Creşterea fiziologică a STH bazai la persoane active, la efort fizic, insuficienţă hepatică, diabet zaharat necontrolat.

2. Alte cauze de mărire a mâinilor: muncă manuală, hipotiroidie, osteoartropatie, pachidermoperiostoză. 3. Mixedem: infiltraţia mucopolizaridică a ţesuturilor moi.

4. Acromegaloidie: trăsături caracteristice nedeterminate de GH.

5. Schimbarea aspectului exterior în timpul gravidităţii, determinat de efectul hormonului lactogen placentar (HPL) de tip GH.

Evoluţie: de regulă lentă, cu remisii spontane şi recidive.

Complicaţii:

- diabet zaharat şi complicaţiile sale;

- complicaţii neurologice: nevralgii (prin strâmtorarea orificiilor de emergenţă a nervilor spinali), tulburări senzoriale, sindrom tunel carpian;

- cardiomiopatie, hipertensiune arterială;

- îngustarea căilor respiratorii superioare, cu apnee obstructivă în timpul somnului (obstructive apneea).

Tratament:

• obiectiv: readucerea GH la normal, stabilizarea/reducerea dimensiunilor tumorale, menţinerea unei funcţii hipofizare normale, corectarea complicaţiilor vizuale sau neurologice, prevenirea recurenţei;

• Criterii de eficienţă a tratamentului: concentraţia GH în limite normale, supresibilă în cursul OGTT sub 1 ng/mL, fără răspuns paradoxal la teste dinamice;

• Mijloacele terapeutice:

- chirurgical: hipofizectomia se practică pentru tumori mari, cu extensie extraşelară, cu sindrom chiasmatic, diabet zaharat.

• Radioterapie:

- Convenţională şi supravoltată este foarte eficientă, dar efectul apare treptat în 1-3 ani;

- Normovoltată se administrează 200 R/şedinţă, în mai multe serii, până la doza de 4000-5000 rads/hipofiză. Unităţile de măsură ale iradierii sunt roentgheni (R), pentru emisia radioactivă "rad" sau "gray". 1 G = 100 rd - pentru recepţia tisulară;

- Radioterapie neconvenţională, implant stereotaxic de Au198 sau Ytri-um 90 sunt metode mai radicale, care presupun complicaţii.

• Chimioterapie:

Somatostatinul este un peptid cu 14 aminoacizi, cu efecte de scurtă durată şi tranzitorii asupra secreţiei celulelor somatotrofe (< 3h), iar la anularea administrării apare fenomenul rebound (creşterea semnificativă a concentraţiei GH). Inhibă, de asemenea, secreţia de insulina, glucagon şi TSH. In clinică se foloseşte un analog sintetic al somatostatinului cu moleculă mai mică, reprezentând primii 8 aminoacizi din somatostatin. Octreotid (minisomatostatin). Administrarea sa (100 mg x 3 / zi) determină scăderea cu 85% a GH şi IGF, circulante fără "rebound". Există

şi octreotid depozit. Aprecierea existenţei receptorilor tumorali pentru octreotid se poate face prin tomografie computerizată prin emisie de fotoni (SPECT), după administrarea de I

123

- Tyr- Octreotid. Efectul citonecrotic al octreotidului nu a fost demonstrat. Bromcriptina se administrează în doze mici de 5 mg/zi. Exercită efect antisecretor, scade secreţia de GH. La pacienţii cu hiperprolactinemie asociată, acţionează pe componenta celulară lactotrofă, cu efect citonecrotic (în doze antitumorale, 20-40 mg/zi). In insuficienţa hipofizară, însoţită de hipogonadism, hipotiroidie, hipocorticism se administrează hormoni. La femei - hormoni sexuali feminini (în succesiunea ciclului menstrual), şi la barbati - masculini; la necesitate se vor administra corticosteroizi după principiile cunoscute.