3. Transmigraţiile din Kärnten (Carintia) în Transilvania

Persecuţia botezatorilor în Transilvania a fost pusă în mişcare mult mai mult de biserica din Criţ în mod inconştient. La 16 februarie 1763 inspectorul pentru transmigranţi, Petrus Hann von Hannenheim94, a anunţat la magistratura Sibiului că transmigranţii din Kärnten (Carintia) aşezaţi de baronul Dietrich în 1757 în diverse sate din Pământul Crăiesc saş se adunaseră în Criţ, că aici trăiau în „comunitatea de bunuri în comun”, nu vroiau să se supună nici unei autorităţi, ci aveau intenţia ca în toate lucrurile, să nu facă rău nimănui prin stilul propriu, strict de viaţă; în afară de taxa imperială nu erau datori nimic nimănui, nu aveau nici soldaţi şi nici nu vroiau să contribuie la funcţia de soldat, da, nu erau pregătiţi să se implice în paza satului pentru a se proteja de pagube pe ei înşişi şi pe vecinii lor95 .
Magistratura a comunicat acest lucru la 20 februarie consilierului Camerei Aulice, baronul Dietrich. Într-o scrisoare, magistratura aminteşte că baronul însuşi fusese cel care în 1757 a dispus ca „emigranţii rebotezători” să fie transportaţi în diverse sate săseşti, le-a cumpărat case aici şi le-a atribuit terenurile necesare pentru gospodării de la Naţiunea saşă pentru ca să rămână în localităţile respective şi să aibă un venit bun. Acum însă s-a aflat că majoritatea stătuseră liniştiţi numai o perioadă scurtă, apoi însă şi-au părăsit locurile care le fuseseră indicate. La familia Hans Kleinsasser, formată din 7 persoane, se mai găsiseră încă 26, astfel încât aici erau acum 33 de persoane împreună. În Scaunul Rupea, în Dacia (Stein), la Glanzer, care erau 9 capete, au mai venit alţi 12 din alte locuri, astfel încât erau acum aici 21 de persoane, care prin „vizita lor reciprocă” au provocat vâlvă mare, mai ales că practicau „actul ministerial”, considerau duminicile şi zilele de sărbătoare la fel ca şi celelalte zile ale săptămânii, astfel încât parohii şi funcţionarii se plângeau despre asta şi solicitau ca satul să fie eliberat de musafirii nepoftiţi care deja se „extinseseră” atât de mult în Criţ încât a trebuit să construiască o a doua casă. Aceşti oameni ar trebui trimişi deci fie în Vinţu de Jos unde „oricum
_________
93 Cartea mică de istorie, pag. 239.
94 Despre el vezi E. Buchinger, pag. 388.
95 Actul municipalităţii 45/1763; vezi şi H. Klima, pag. 132.
194
sunt suportaţi” fie în afara ţării. Pentru acest scop ar trebui să fie reuniţi cu acele persoane care momentan se găsesc în închisoare fără să presteze nici cea mai mică muncă şi care provoacă doar costuri considerabile.96
Consilierul Camerei Aulice, baronul Dietrich, care pe vremea sa (1756-1759) a executat aşezarea transmigranţilor în Transilvania97, iar acum i se încredinţare conducerea tezauriatului transilvănean98, a anunţat această stare de lucruri consiliului statului. Acest raport e de negăsit din păcate, dar există voturile fiecărui consilier statal în această problemă. Conform lui Klima, această problemă a fost discutată într-o şedinţă a consiliului de stat din 31 iulie 176399. În şedinţa comisiei pentru religie sub conducerea seniorului von Bartenstein, consilierul statal Anton Maria von Stupan a pledat pentru tolerarea sectelor protestante, pentru că oricum vor fi slăbite din cauza fragmentării protestantismului. Consilierul statal Egyd Valer von Borie s-a pronunţat însă pentru măsuri dure, deşi era clar că nu se pricepea în domeniul respectiv. Astfel a susţinut: „Secta celor din Herrnhutter (!) susţine sub aparenţa unei virtuţi puternice şi a unei mari blândeţi inspiraţia şi comunitatea de bunuri şi corpuri”. El susţinea că văzuse în ţările imperiului urmările acestei seminţe dezgustătoare. Este foarte clar că Valer von Borie confundă aici pe cei din Herrnhutter de orientare zinzendorfistă cu fraţii hutteriţi. El a pledat ca să se aspire ca cei din Herrnhutter să fie convertiţi, iar dacă încercările de convertire se vor solda cu un eşec, atunci aceştia ar trebui închişi în temniţe sau expulzaţi din ţară.
Edictul imperial, rezoluţia Augustana, a fost emis la 24 august 1763 în termenii consilierului statal Borie şi sugerează că împărăteasa „a decis cu cea mai mare îndurare”, să se facă diferenţa între rebotezători şi cei din Herrnhutter, şi anume, între acei rebotezători care erau toleraţi de mai mulţi ani (deci cei din Vinţu de Jos) şi cei care au venit din Steyer şi Kärnten (Carintia) în Transilvania” (deci transmigranţii) şi în final şi cei din Herrnhutter. Primilor, întrucât împărăteasa nu mai dorea să tolereze erezia, trebuia să li se „elimine” predicatorul, ei trebuiau să accepte să fie învăţaţi de clerul catolic, şi, dacă nu vroiau să se îmbunătăţească, să fie „eliminaţi” din ţară după şase săptămâni. Cea de-a doua specie însă, deja cunoscuţi drept „incorigibili”, ar trebui întemniţaţi în închisori, dar copiii lor să fie crescuţi în religia pe care au mărturisit-o părinţii lor (deci cea lutherană). Cei din Herrnhutter trebuiau mai întâi prin „avertizări
__________
96 Municipalitatea Sibiului 45/1763, originalul în colecţia de manuscrise a Brukenthalului.
97 Despre el compară. E. Buchinger, pag. 379 şi în continuare.
98 Tezauriatul transilvănean era oficiul administrativ al finanţelor al guberniului şi al cancelariei curţii transilvănene.
99 Actele consiliului de stat 2433/1763; H. Klima, pag. 124.
195
şi învăţătură îmbunătăţiţi, iar dacă erau găsiţi neascultători, afară cu ei, la fel cum trebuie să se procedeze cu cea de-a doua categorie”100.
Această rezoluţie imperială, care i-a fost transmisă episcopului Haner la data de 30 august 1763, i-a dat acestuia posibilitatea să procedeze împotriva celor din Herrnhutter şi a simpatizanţilor lor din cadrul bisericii evanghelice transilvănene101. Deşi episcopul Georg Jeremias Haner avea acoperire totală prin edictul imperial din 24 august 1763 pentru a procede împotriva celor din Herrnhutter, nicio persoană din Herrnhutter nu a fost vreodată închisă sau expulzată din ţară; s-a rămas la destituirea din funcţie şi ameninţările câtorva parohi. Toate afirmaţiile care susţin altceva se bazează pe confundarea celor din Herrnhutter cu botezatorii întemniţaţi în Sibiu. Un caz, de care a trebuit să se ocupe în 1770 baronul Brukenthal, omul de încredere de mai târziu al împărătesei în Transilvania, a venit în discuţie doar pentru că pesoane oficiale catolice au denunţat din greşeală sau din răutate pe herrnhutterul Spindler şi discipolii săi în Sighişoara drept „rebotezători”102.
Botezatorilor din Vinţu de Jos li s-a adus la cunoştinţă rezoluţia imperială pe 25 septembrie 1763 nu 1762, cum scrie Waldner. Waldner consemnează că în această zi judele superior şi judele târgului din Vinţu de Jos precum şi câţiva juzi scăunali au venit în Vinţu de Jos, i-au strâns pe botezatori şi i-au pus să aleagă: fie devin catolici, lutherani sau reformaţi, sau în interval de şase săptămâni părăsesc ţara. Se spune că botezatorii au răspuns că vor să rămână în credinţa lor prin harul şi ajutorul lui Dumnezeu şi preferă să părăsească ţara decât să renunţe la credinţa lor. Deci să li se emită paşapoarte ca să se poată retrage. Judele superior a refuzat şi i-a îndrumat către guberniul din Sibiu care era în măsură să decidă în problema respectivă. Cei întruniţi acolo au decis să îi trimită pe Josef Kuhr şi Karl Gentner la Sibiu la guberniu ca să ceară paşapoarte de acolo, dar guberniul a respins aceste cereri cu menţiunea că aceasta este o decizie religioasă şi singurul în măsură să decidă este episcopul din Alba Iulia. Episcopul catolic din Alba Iulia, pe de altă parte, le-a cerut botezatorilor să se convertească la religia catolică, în caz contrar vor fi obligaţi cu forţa103.
În realitate însă, lucrurile s-au petrecut altfel. Botezatorii au întocmit o petiţie către guvernul vienez pe care au
_________
100 O traducere germană a edictului din 24 august 1763 se găseşte în colecţia de manuscrise a muzeului Brukenthal, o micro-poză în rola IV, actele magistraturii sibiene 235/1756.
101 Despre herrnhutterii transilvăneni şi măsurile episcopului Georg Jeremias Haner compară Hermann jekeli, Die Herrnhutterische Bewegung in Siebenbuergen, (Mişcarea herrnhutterilor în Transilvania), ediţie specială a arhivei uniunii pentru cunoaşterea ţării, volumul 46, caiet
112 Sibiu 1931. 102 H. Klima, pag. 121.
103 Cartea mică de istorie, pag. 240.
196
înmânat-o la 7 octombrie 1763 în limba latină guberniului din Sibiu. Aminteau de privilegiile acordate lor de principele Gabor Bethlen, privilegii care conţineau şi o garanţie a exercitării libere a credinţei, şi mai aminteau şi de faptul că aceste privilegii precum şi libertatea religioasă le fuseseră confirmate prin articolele corespunzătoare ale legii din Dieta transilvană care din nou, împăratul Leopold a jurat în Diploma sa din anul 1691 că vor fi păstrate veşnic.

Pentru că în mod evident nu aveau prea mare încredere în guvern şi ştiau din experienţă că acesta nu obişnuia deloc să respecte legile atunci când era vorba de ne-catolici, au cerut ca în cazul în care împărăteasa nu vroia să tolereze practicarea liberă a credinţei, să li se emită paşapoarte ca să poată călători în străinătate. Pentru că mai întâi trebuiau să îşi vândă casele, trebuia să li se acorde o perioadă de timp corespunzătoare104. Hotărârea cu privire la această cerere a necesitat timp, bineînţeles, aşa că botezatorii din Vinţu de Jos au petrecut iarna 1763/1764 în linişte şi fără să mai fie persecutaţi105.

Nici botezatorii originari din Kärnten (Carintia) din Criţ şi Dacia (Stein) nu au fost strâmtoraţi la început. Baronul Dietrich chiar a compus o scrisoare cu un conţinut foarte dur adresată magistraturii Sibiului la 19 martie 1763, în care constata că „secta detestabilă a rebotezătorilor” nu îşi trăieşte viaţa după „orânduirea prescrisă persoanelor din naţiunea lor”, şi astfel devenea pe zi ce trece mai periculoasă pentru „publicum” (popor). El şi-a dorit ca Naţiunea saşă să procedeze împotriva acestor „membrii de atunci ai naţiunii” „conform autorităţii atribuite şi intrinseci ei” pentru că atunci când s-a observat învăţătura greşită la ei au fost mutaţi în sate diferite cu speranţa că „Pastores Locorum” (pastorii locului) îi vor călăuzi înapoi la confesiunea augsburgică, confesiunea sub care au fost transmigraţi în Transilvania. „Acum, după ce comportamentul prezumţios al acestor sectanţi a avansat de aşa manieră încât ameninţă poporul cu cel mai sfânt pericol al confuziei religioase...” să se acţioneze „fără întârziere chiar şi prin cele mai extreme mijloace împotriva acestei otrăvi atât de dăunătoare şi insidioase, ca să nu se întindă mai departe”. De aceea capii de familie din Criţ şi Dacia (Stein) trebuiau să fie ţinuţi de îndată sub pază sigură. Apoi şi băieţii necăsătoriţi care erau periculoşi pentru ademenirea poporului trebuiau „puşi sub pază” în închisoare „pentru ca sursa otrăvii să nu mai poată acţiona”. Apoi trebuia să se „cerceteze” cum de a îndrăznit acest popor în ciuda celor mai dure interdicţii să îşi părăsească domiciliile şi în plus să mai şi îndrăznească „să îşi exercite cultul sectei lor liber şi public”. În continuare, baronul Dietrich se ocupă cu întrebarea cum se puteau obţine mijloacele pentru întreţinerea
_________
104 Tipărit la W. Schmidt, pag. 184.
105 Cartea mică de istorie, pag. 240.
197
acestor sectanţi în închisoare, pentru că era cunoscut faptul că acolo refuzau să muncească. El e de părere că, costurile pot fi recuperate de la cei care „au mijloace”, şi la fel magistratul poate să le permită „femeilor şi bărbaţilor necăsătoriţi” să se ocupe de „rural” până ce va afla de la cea mai mare autoritate ce ar trebui să se întâmple cu botezatorii. El însuşi a propus încă din 1761 să fie expulzaţi în Polonia, unde secta lor era tolerată. În final, baronul Dietrich ameninţă că va trage la răspundere întregul „Corpus Evangelicum” dacă aceste orânduiri nu vor fi respectate106.
În ciuda acestor ameninţări, magistratul nu a întreprins nimic. Nu se ştie dacă a fost călăuzit de consideraţii juridice sau umanitare. Există multe lucruri care ar indica că în mod deosebit economia l-a determinat să renunţe la încarcerări. Costurile întreţinerii celor trei deţinuţi, Elisabeth şi Christina Strauss şi Anna Ehgarter se ridicau la nu mai puţin de 907 de guldeni şi 30 de crăiţari, conform unei înştiinţări a magistratului, ceea ce corespundea valorii a patru case pentru transmigranţi. Costurile pentru doisprezece oameni întemniţaţi ar fi fost deci considerabile şi autoritatea publică se speria în mod evident de cheltuieli neproductive de genul acesta. Aşa că botezatorii au rămas în Criţ şi Dacia (Stein) teferi şi nevătămaţi toată vara; Hans Kleinsasser a putut în iulie să boteze adulţii care locuiau la el şi să extindă gospodăria frăţească din Criţ şi să o organizeze.
De-abia în septembrie 1763, consemnează Waldner în „Lucrurile memorabile”, a plecat Hans Kleinsasser la Sibiu, ca să îi viziteze pe „fraţii” din închisoare, şi s-a întors în Criţ cu vestea că împărăteasa a decis, după ce războiul împotriva prusacilor s-a terminat, să îi convertească pe toţi ereticii din imperiul ei. Mai întâi a fost instruit clerul lutheran să se ocupe de asta. Dacă însă ei nu vor reuşi să îi întoarcă la confesiunea augsburgică, vor fi cedaţi clerului catolic şi dacă nici acesta nu va reuşi, atunci vor fi expulzaţi pe vecie din ţară107.
Această ştire conţine un sâmbure de adevăr. Pe 24 august 1763 fusese emisă rezoluţia împărătească despre tratamentul care trebuia să fie aplicat rebotezătorilor şi celor din Herrnhutter iar pe 20 septembrie 1763 baronul Dietrich apelase din nou la magistratul Sibiului, bazându-se acum pe edictul imperial. Înainte de a purcede la sancţionarea sau expulzarea acestor „sectanţi”, magistratul l-a instruit pe superintendentul (episcopul) bisericii naţionale evanghelice să recruteze din nou, coptând parohii fiecărei regiuni în care transmigranţii din Steyer şi Kärnten (Carintia) „mărturiseau în mod public şi liber că aparţineau sectei înflăcărate a rebotezătorilor şi herrnhutterilor” 108 ;
_________
106 Colecţia de manuscrise a muzeului Brukenthal, rola IV de microfilm.
107 Cartea mică de istorie, pag. 287.
198
recrutarea trebuie să conţină numele de familie şi numărul de capete precum şi vârstele. În continuare trebuia să se stabilească care dintre ei erau rebotezători”şi care „herrnhutteri”(!). Trebuia cercetat de asemenea dacă şi transmigranţii din Bistriţa, Braşov şi Sibiu erau implicaţi în această erezie. Trebuia să se descopere şi în ce „consta cu adevărat exercitarea nocivă şi dăunătoare a învăţăturii lor(!)” şi să o prezinte magistratului sub semnătură.
Magistratul a trimis această poruncă „Clarităţii sale”, superintendentului şi episcopului Georg Jeremias Haner, şi a mai adăugat la 18 octombrie 1763 o copie a edictului imperial. Episcopul a conceput un chestionar lung după care trebuiau să fie „chestionaţi” botezatorii din Criţ, Dacia (Stein), Ighişu Nou şi din închisoare. Interogatoriile duse pe 26 octombrie 1763 în Criţ cu Hans Kleinsasser, pe 31 octombrie 1763 în Dacia (Stein) cu fraţii Glanzer, pe 30 ianuarie 1764 în închisoarea din Sibiu cu surorile Strauss, Anna Ehgarter, Johann Amlacher şi Matthias Hofer şi pe 1 februarie 1764 în Ighişu Nou cu Andreas Wurtzy sunt păstrate în colecţia de manuscrise a muzeului Brukenthal. Constituie un document atât de demn de luat în considerare în istoria botezatorilor transmigranţi din Kärnten (Carintia) încât conţinutul lor este reprodus aici109. Totuşi, ca să nu fie nevoie să repetăm întrebările, răspunsurile celor interogaţi (Kleinsasser, Glanzer, Matthias Hofer, Johann Amlacher, surorile Strauss, Wurtzy) sunt citate unul sub altul. Acest lucru permite o perspectivă mai bună asupra principiilor de credinţă susţinute de ei.
Interogatoriul în Criţ şi Dacia (Stein) a fost executat de decanul Scaunului Rupea, Martin Kelp de Steinburg, parohul din Rupea, Christian Melas, şi parohul din Criţ, Johann Sartorius, cel din Ighişu Nou de parohul din Jeica şi decanul capitalei, Gallus Binder, parohul din Axente Sever, Michael Christian Wellmann şi parohul din Ighişu Nou, Michael Hietsch. Nu se ştie cine a executat interogatoriul din închisoarea Sibiului, pentru că acest proces verbal este incomplet110.
Întrebaţi despre datele personale, Hans Kleinsasser a răspuns: originar din
__________
108 Baronul Dietrich comite aici două greşeli. Printre botezatorii-transmigranţi nu exista niciunul care să provină din „Steyer” (Steiermark), ci numai din Kärnten (Carintia), din regiunea Spittal pe Drava, şi nu exista niciun discipol al mişcării herrnhutterilor, ci doar confuzia obişnuită între herrnhutteri şi fraţii hutteriţi.
109 Întreaga corespondenţă în colecţia de manuscrise brukenthalice, rola IV de microfilm în arhiva austriacă de stat.
110 Copii ale proceselor verbale ale interogatoriilor din Criţ, Dacia (Stein) şi Ighişu Nou, cel din urmă cam deteriorat şi deci greu de citit, s-au păstrat în colecţia de manuscrise a muzeului Burkenthal (rola IV de microfilm în arhiva austriacă de stat), o copie a interogatoriului din închisoarea Sibiului se găseşte doar în fragmente (12 pagini) printre documentele transmigranţilor, rola III de microfilm în arhiva austriacă de stat.

199
Kärnten (Carintia), vârsta treizeci şi ceva de ani, meserie, ţăran, căsătorit, soţia Barbara, patru copii: Christina (8), Barbara (7), Dorothea (5), Elisabeth (1). La el domiciliază: fraţii Matthias şi Josef, sora Dorothea Nagler cu cei trei copii Katharina, Christir şi Maria, Georg Waldner cu soţia sa Anne şi cei cinci copii Christian, Maria, Johannes, Barbara şi Anne, precum şi Christina Winkler şi Christina Ehgarter, Joseph Mueller cu soţia sa Elisabeth trei copii Joseph, Barbara şi Matthias, Peter Mueller cu soţia sa Elisabet Georg Kuo alias Gurl cu soţia sa Magdalena şi Rosina Pichler.

Pe fraţii din Dacia (Stein) i-a reprezentat Veit Glanzer ca purtător de cuvânt şi a dat informaţiile: Veit Glanzer (33), zidar, necăsătorit, Margarete Glanzer (44), necăsătorită, Mart Glanzer (40), ţăran, căsătorit, soţia rămasă în Kärnten (Carintia), Paul Glanzer (27), zidar, căsătorit cu Barbara şi fiica Barbara (1/2), Maria Glanzer (42), văduva lui Christian Glanzer cu copiii Christian (13), Anna (9), Andreas (6) şi Johannes (4), la el încă Ani Hofer (47), văduva lui Johann Hofer, cu copiii Johann (căsătorit în Ighişu Nou), Anna (22), Michael (16), Christian (13), Paul (11), Jakob (9), Maria Katharina (6) şi Margarete (4), Elisabeth Plattner, necăsătorită (39), toţi originari din Kärnten (Carintia).
În Ighişu Nou a răspuns Andreas Wurtzy. El provenea din St. Peter, Kärnten (Carintia), în aprilie (1764) va avea 49 de ani, era ţăran şi cultiva ogorul (!), era căsătorit cu Margarete, avea doi fii şi trei fiice; Christian (10), Andreas (3); fiica Magdalena (21) era căsătorită cu Johann Hofer (25) acolo de faţă, şi aveau un băiat de un an, cealaltă fiică se chema Anna (20) iar cea de-a treia Sara (5). În plus mai avea două fiice vitrege, Elisabeth şi Christina (Strauss) în închisoarea din Sibiu. În închisoare se mai găseau Anna Ehgarter, Hans Amlacher şi Matthias Hofer.
La fiecare întrebare au răspuns botezatorii-transmigranţi din Kärnten (Carintia):
A 11-a întrebare: De ce credinţă sunteţi? Sunteţi şi voi evanghelici-lutherani ca noi?
Kleinsasser: Ne mărturisim a fi evanghelici, dar de Luther nu ştim nimic. Nu vrem nici să ne numim lutherani.
Glanzer: Sunt evanghelici, dar nu creştini evanghelici lutherani.
Hofer: Nu, eu sunt creştin, nu mă bazez pe niciun om, pentru că apostolul Pavel spune că nu trebuie să ne numim ai lui Pavel.
Amlacher: Da, evanghelică, dar nu lutherană.
Strauss: Ne numim creştini.
Wurtzy: Evanghelici, dar nu lutherani!
A 12-a întrebare: Nu sunteţi herrnhutteri? Sau membri ai adunării frăţeşti din Mähren?
Kleinsasser: Nu ştim prea multe despre herrnhutteri, şi nici nu avem de-a face cu ei.
Glanzer: Zic că nu sunt nici una din cele două. Ei zic că au scrieri ale celor din Herrnhutter, dar nu vor mai accepta nimic de la ei, decât dacă găsesc că sunt în concordanţă cu Sfânta Scriptură.
Hofer: Eu sunt un membru al lui Hristos, dar nu mă ruşinez de învăţătura bisericii din Mähren, şi din cât am auzit eu, au învăţătura corectă.
200
Amlacher: Da, auzim de afară, sunt din Mähren.
Strauss: Nu ştim nimic de ceilalţi.
Wurtzy: Da, facem parte dintre fraţii din Mähren şi suntem socotiţi de-ai lor.
A 13-a întrebare: De ce vă separaţi de tovarăşii noştri de credinţă?
Kleinsasser: Pentru că nu păstrează Evanghelia pe care o primesc.
Glanzer: Se separă pentru că tovarăşii noştri de credinţă nu au mai respectat ce porunceşte Evanghelia.
Hofer: Fiindcă nu duc o viaţă creştină .
Amlacher: Pentru că nu predică învăţătura lui Hristos.
StrauЯ: Pentru că nu aveţi învăţătura corectă.
Wurtzy: Se separă, pentru că lutheranii nu au mai respectat ce porunceşte Evanghelia.
A 14-a întrebare: De ce nu veniţi la adunările noastre publice să cântaţi, să vă rugaţi şi să ascultaţi predicarea Cuvântului lui Dumnezeu?
Kleinsasser: Pentru că nu se predică curat şi sincer!
Glanzer: Pentru că lutheranii nu trăiesc în concordanţă cu religia lor.
Hofer: Pentru că Domnul a poruncit să se despartă de ai noştri: mergeţi şi nu fiţi părtaşi la păcatele lor!
Amlacher: Pentru că nu lasă Evanghelia pură.
Strauss: Pentru că nu este o adunare creştină.
Wurtzy: Pentru că învăţătura lutherană nu este în concordanţă cu religia lor.
A 15-a întrebare: De ce nu faceţi botezul sfânt la fel ca noi?
Kleinsasser: Pentru că nu este porunca lui Dumnezeu să botezăm aşa!
Glanzer: Pentru că nu li se pare corect aşa!
Hofer: Hristos Domnul a interzis să se boteze copiii.
Amlacher: Pentru că nu este conform cu Evanghelia.
Strauss: Pentru că nu este poruncit în Scriptură.
Wurtzy: De aceea, pentru că nu li se pare drept.
A 16-a întrebare: De ce nu luaţi Cina Domnului cu noi?
Kleinsasser: Pentru că nu o ţineţi aşa ca Hristos Domnul!
Glanzer: Din motivele invocate la 14 şi 15.
Hofer: Pentru că nu o ţineţi după porunca Sa. Domnul nu a poruncit să se mănânce din trupul Său.
Amlacher: O ţinem aşa cum ne-a poruncit Hristos.
StrauЯ: De aceea, pentru că nu ţineţi aşa cum a instituit Isus
Wurtzy: Nu recunoaştem învăţătura despre botez a confesiunii augsburgice şi nici cea despre Cină.
A 17-a întrebare: De ce nu vă folosiţi de preotul evanghelic-lutheran ordinat sau de pastor?
Kleinsasser: Pentru că nu predică sincer şi curat!
Glanzer: Pentru că nu îndrumă pe nimeni drept, cum cerde la el, şi nici nu-i permit lui asta.
Hofer: Nu-i considerăm învăţători adevăraţi. Fac multe pentru propriul lor câştig. Degeaba spuneţi voi, aţi primit asta degeaba.
201
Amlacher: Pentru că nu sunt evanghelici.
Strauss: Pentru că nu predică corect.
Wurtzy: Pentru că nu îndrumă corect pe nimeni, cum cer de la ei.
A 18-a întrebare: Credeţi că învăţătura noastră evanghelico-lutherană este greşită?
Kleinsasser: Atunci cum?
Glanzer: Da, ei cred asta, pentru că învăţătura evanghelico-lutherană nu este în concordanţă cu Evanghelia.
Hofer: Da, eu cred asta.
Amlacher: Da, o greşeală mare, nu mică.
Strauss: Da.
Wurtzy: Învăţătura despre botez, jurăminte şi alte lucruri nu o recunoaştem, pentru că nu este în concordanţă cu Evanghelia.
A 19-a întrebare: Ce părere aveţi despre confesiunea augsburgică?
Kleinsasser: Nu este conformă cu învăţătura profetică şi apostolică.
Glanzer: Faptul că divorţul la evanghelico-lutherani se petrece într-un fel nepermis, jurământul care nu este deloc permis, botezul folosit incorect, abuzul de Numele lui Dumnezeu, comunitatea de bunuri care este neglijată la lutherani.
Hofer: Despre Cină, botez.
Amlacher: Tot ceea ce faceţi!
Strauss: Foarte multe, divorţul, jurămintele, răzbunarea este interzisă, şi voi faceţi toate acestea.
Wurtzy: Ca şi mai sus, întrebările de la 14 la 18.
La întrebările din mărturisirea de credinţă augsburgică au răspuns:
La articolul II.
1. Oamenii se nasc cu păcatul moştenit, deci prin urmare, drept păcătoşi?
Kleinsasser: Omul se naşte în păcat, dar din cauza asta nu este un păcătos vrednic de pierzare.