3. Transmigraţiile din Kärnten (Carintia) în Transilvania
Yüklə 0,6 Mb.
|
| Despre împărţirea terenului agricol la rebotezători s-a păstrat printre actele colecţiei de manuscrise de la Brukenthal un proces-verbal al magistraturii Rupea din 22 martie 1757, emis de conducătorul comisiei din cetatea Dacia (Stein) şi semnat de şapte ţărani, conform căruia lui Christian G l a n z e r şi soţiei sale, celor trei copii ai săi şi celor trei fraţi li se acordă cu aprobarea întregului sat Dacia (Stein) dreptul de posesiune asupra: unei locuinţe constând dintr-un cameră nou construită cu o sală la intrare pe uliţa de sus (care înainte îi aparţinuse fierarului Lukas Tuess) cu o curte de 6 x 53 stânjeni. Pentru construcţia grajdurilor, a şurelor şi a şoproanelor, i se permite să taie gratis lemnul necesar din pădurea satului; în continuare, un pogon pe câmpul de iarnă (zis câmpul de mijloc), un pogon la umbră, un pogon în câmpul de vară, numit câmpul de jos, un pogon la fântâna Haueln, un pogon în câmpul părăginit, numit câmpul de sus de la muntele Reissig, un pogon la fântâna Kobler, o cotă parte
185 din curătura comună, 1/8 pogon cânepă şi teren de in pe versantul muntelui, 1/8 pogon cânepă şi in în noua păşune. Această repartiţie de 6 pogoane de teren arabil corespundea mărimii medii a gospodăriilor ţărăneşti din Dacia (Stein) de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. Acest lucru arată că familiile de transmigranţi trebuiau să fie acceptaţi ca cetăţeni cu aceleaşi drepturi în comunitate. În comparaţie cu Moertlgut în St. Peter pe care îl posedase până când a fost deportat, aceasta era o gospodărie ţărănească modestă, dar totuşi suficientă ca să hrănească întreaga familie. Protestând însă împotriva tratamentului şi a greutăţilor care le-au fost făcute în practicarea credinţei, fraţii Glanzer au refuzat să cultive terenul arabil care le fusese acordat. La început au lucrat în continuare la ţărani ca zilieri pentru a se putea întreţine. Mai târziu însă, au început, ca să nu mai trebuiască să muncească la alţi oameni, după modelul lui Andreas Wurtzy să toarcă împreună tort şi să îl vândă sau să ţese postav sau rufărie. De o importanţă deosebită este în acest timp faptul că baronul Dietrich informase Curtea Vieneză despre prezenţa familiilor botezătoare din Kärnten (Carintia), după cum reiese clar din raportul său de final din 30 ianuarie 1759, dar Viena nu s-a implicat la început în această problemă şi a lăsat la latitudinea baronului Dietrich, ca acesta să ia măsurile care îi vor părea adecvate. Pentru că baronul Dietrich era în mod clar de părere că familiile din Kärnten (Carintia) se vor întoarce în timp la confesiunea lutherană după ce el îi răspândise în multe sate îndepăratate şi le stricase comunitatea, şi părea că nici nu a considerat această chestiune foarte serioasă şi importantă, le-a rămas fraţilor hutteriţi din Kärnten (Carintia), aşa cum se considerau din vara anului 1756, deşi nu primiseră încă botezul adult, o scurtă perioadă de câţiva ani până ce s-a introdus persecuţia serioasă a autorităţilor împotriva lor. 186 7. Apariţia comunităţilor frăţeşti în Criţ şi Dacia (Stein) Transmigranţii din Kärnten (Carintia) au folosit următorii ani ca să se strângă din nou laolaltă după „răspândire”. Pentru a nu atrage atenţia autorităţilor asupra lor, au trebuit să fie precauţi şi să înainteze în paşi mici. Mai întâi însă, mica comunitate a avut de suferit o serie de lovituri ale destinului care, în orice caz, nu le-au putut slăbi coeziunea. Membrii Matthias şi Michael Hofer, Johann Amlacher şi Rosina Pichler închişi în închisoarea din Sibiu s-au opus să mai rupă fiecare săptămânal câte 70 de livre de lână sau să scarmene 100 de livre de lână. 186 Matthias Hofer, un bărbat care în timpul liber se îndeletnicea numai cu citirea Bibliei, ajunsese la concluzia că munca în închisoare era o parte din pedeapsa pe care trebuia să o îndure un infractor pentru nelegiuirea comisă. Pentru că nici unul dintre ei nu era conştient de aşa ceva, ci erau închişi doar „din cauza adevărului lui Dumnezeu”, nu se cuvenea, ca ei, la fel ca infractorii adevăraţi, să trebuiască să rupă sau să dărăcească lână, şi el i-a convins şi pe tovarăşii săi de suferinţă să refuze munca. De pe o zi pe alta au încetat cu munca şi nu s-au lăsat înduplecaţi nici de ameninţările şi nici de loviturile temnicerului. Asta le-a fost luată în nume de rău, mai ales că munca aceasta acoperise costurile întreţinerii lor şi mulţi ani mai târziu găsim o însemnare amară într-un proces verbal al magistraturii conform căreia „rebotezătorii” nu ar fi doar incorigibili, ci ar fi şi costat punga oraşului o sumă considerabilă de bani. Tocmai în această perioadă, prin vara anului 1759, au venit cele două fiice vitrege ale lui Andreas Wurtzy şi Anna Ehgarter, trei tinere drăguţe, în Sibiu şi au decis să îi viziteze pe cei întemniţaţi la închisoare. Pentru aceasta aveau nevoie de un permis de la inspectorul pentru transmigranţi, Petrus Hann von Hannenheim. Din motive necunoscute, Hannenheim a poruncit să li se dea drumul celor trei tinere în închisoare, dar să fie reţinute acolo. Probabil că a vrut astfel să îi oblige pe cei din Kärnten (Carintia) să scarmene din nou lână. Acestea vor rămâne mulţi ani în închisoare80. Rata mare a mortalităţii printre transmigranţi şi-a cerut tributul şi de la mica grupă de transmigranţi din Kärnten (Carintia). Deja în Romos Christoph Stephan Kleinsasser murise în 1755. Ursula Amlacher a murit în 1757 în Apoldu de Sus, în acelaşi an a murit Christian Nagler în Cincu, în vârstă de 41 de ani. Văduva sa, Dorothea s-a mutat împreună cu cele trei fiice, Katharina (7), Christina (5) şi Maria (3) la familia Kleinsasser în Cristuru Secuiesc. În vara anului 1758 au murit Michael Hofer (34) în închisoarea din Sibiu, în 1760 Jakob Ehgarter în Ighişu Nou şi Johann Hofer în Cincu. Acesta era cel mai activ şi o persoană deosebit de entuziasmată de noua învăţătură. Văduva sa, Anna (43) s-a mutat împreună cu cei nouă copiii ai lor, Johann Hofer în vârstă de 22 de ani şi cei încă minori, Anna (19), Barbara (18), Michael (14), Christian (11), Paul (9), Jakob (7), Maria (5) şi Gretl (2), la fraţii Glanzer în Dacia (Stein). Aici, la scurtă vreme după aceea a murit însă Christian Glanzer în vârstă de doar 35 de ani. La începutul anului a murit Johann Plattner în Brădeni. În doar câţiva ani, mica comunitate a fost redusă la doar 8 membri, dintre care 3 taţi de familie81. __________ 80 Cartea mică de istorie, pag. 282. 81 „Registul bisericii în care sunt descrise şi înregistrate numele / precum şi anul / şi luna, ziua / copiilor care s-au născut în biserică / În plus şi cei care sunt botezaţi în urma mărturisirii credinţei lor / Iar în al treilea rând cei, care s-au căsătorit / În al patrulea rând cei care au adormit în DOMNUL. Reactualizat şi reformulat în anul 1795 în Wischinck, Ucraina, de fratele Johann Waldner”. Citat: registrul bisericii. 187 La 24 aprilie 1761 Georg Waldner împreună cu soţia sa şi copiii Maria (14), Christian (11), Johannes (8), Barbara (5) şi Anne (2) precum şi cu Elisabeth Plattner (27), necăsătorită, a părăsit Brădeni şi s-a mutat la Criţ cu aprobarea judecătorului satului. Faptul că judecătorul din Criţ a fost de acord cu mutarea, dă de bănuit că pentru comunitate era binevenit un influx de câţiva zilieri. Familia Waldner avusese în Brădeni o casă proprie, pentru care se pare că au făcut schimb cu alta în Criţ. Două luni mai târziu, în iunie 1761, au venit şi Georg Gurl şi soţia sa Magdalena din Seleuş. În septembrie 1761 Josef Mueller şi-a vândut casa din Bazna şi s-a mutat cu soţia sa Elisabeth (31) şi copiii Josef (10), Barbara (7), Matthias (4) tot în Criţ. Şi aceste două imigrări par să se fi petrecut tot cu aprobarea judecătorului din Criţ82. Prin aceste schimbări de domiciliu care în mod evident nu au fost remarcate de autorităţi şi de inspectoratul pentru transmigranţi, cei din Kärnten (Carintia) au reuşit să se reunească din nou după patru ani şi jumătate. La începutul anului 1762 mai erau răspândiţi doar în patru locuri: în I g h i ş u N o u : Andreas (49) şi Margarethe W u r t z y (38) cu copiii Magdalena (22), Anna (13), Christian (14) şi Sara (3); în D a c i a Martin (43), Veit (32), Paul (30), Margarethe G l a n z e r (36); Maria Glanzer (37) cu copiii Christian (15), Anna (9), Andreas (7) şi Johannes (3); Anna H o f e r (45) cu copiii Johann (24), Anna (21), Barbara (20), Michael (16), Christian (12), Paul (10), Jakob (8), Maria (6), Gretl (3); în C r i ţ: Johann Kleinsasser (39) cu soţia sa Barbara (40) şi copiii Barbara (7), Dorothea (3) şi Elisabeth (sugar); Matthias (24) şi Josef (22) Kleinsasser; Christina E h g a r- t e r (23); Georg (51) şi Magdalena G u r l (55); Josef (33) şi Elisabeth (32) M u e l l e r cu copiii Josef (11), Barbara (8) şi Matthias (5); Peter M u e l l e r (41); Dorothea N a g l e r (39) cu copiii Katharina (12), Christina (10) şi Maria (8); Elisabeth P l a t t n e r (27); Georg (47) şi Aenne W a l d n e r (37) cu copiii ei Maria (15), Christian (12), Johannes (9), Barbara (6) şi Anne (4); Christina (25) şi Elisabeth (23) Winkler; în închisoarea din S i b i u : Matthias Hof er (31), Rosina Pichler (33), Johann Amlacher (27), Elisabeth (23) şi Christina (21) S t r a u ss şi Anna E h g a r t e r (23). În total, numărul fraţilor hutteriţi din Kärnten (Carintia) se ridica la __________ 82 Cartea mică de istorie, pag. 282, şi raportul de final al baronului Dietrich. Decedaţii din registrul bisericii . 188 începutul anului 1762 la 62 de persoane, dintre care 6 în Ighişu Nou, 19 în Dacia (Stein), 31 în Criţ şi 6 în închisoarea din Sibiu83. Motivul pentru care familia Wurtzy din Ighişu Nou şi fraţii Glanzer împreună cu familia Hofer nu s-au mutat şi ei în această perioadă în Criţ este că exista o ceartă între Hans Kleinsasser şi Andreas Wurtzy pe de o parte şi fraţii Glanzer de cealaltă parte, despre care mai sunt multe de spus. Atunci când comunitatea celor din Kärnten (Carintia) a început să se mărească în Criţ prin sosirile conaţionalilor lor, bărbaţii au decis să „ordoneze” comunitatea după „ordinea creştină dreaptă” făcută de Jakob Hutter şi pe viitor să trăiască în comunitatea de bunuri, deci să se comporte „în cele spirituale şi în cele vremelnice” cum se obişnuia odinioară în bisericile hutterite din Mähren. Pentru asta le lipsea însă un învăţător, un „slujitor al Cuvântului” ca predicator şi un conducător; din această cauză au trimis la începutul verii anului 1761 doi membri (probabil Peter Mьller şi unul dintre fraţii Glanzer) la Vinţu de Jos pentru a-l ruga pe prezbiterul bisericii din Vinţu de Jos să îi ajute la punerea la punct a bisericii. Maertl Roth, prezbiterul din Vinţu de Jos şi Josef Kuhr, „slujitorul Cuvântului”, i-au instruit să adune toţi bărbaţii adulţi şi din mijlocul lor să aleagă doi candidaţi pentru postul de „slujitor al Cuvântului” şi în acelaşi timp şi cel de conducător. Trebuiau să se gândească pe cine considerau ei cel mai capabil să conducă biserica. Cei din Kärnten (Carintia) au urmat acest sfat şi s-au strâns în Dacia (Stein). Din cauza tensiunilor existente între Criţ şi Dacia (Stein), a fost numit un candidat din fiecare grupă: din Criţ Johann Kleinsasser, pe atunci în vârstă de 39 de ani şi din Dacia (Stein) Veit Glanzer, de doar 32 de ani. Hans Kleinsasser a primit cele mai multe voturi şi a fost astfel „pus la cercetare” pe 12 septembrie 1761, adică i s-a încredinţat funcţia de „slujitor al Cuvântului” şi de conducător, însă pentru o perioadă de probă în care trebuia să demonstreze dacă într-adevăr avea darurile necesare pentru această funcţie. Peter Mueller a adus prezbiterului din Vinţu de Jos vestea despre rezultatul alegerii şi după aceea a fost „botezat” de Maertl Roth în Vinţu de Jos. În timp ce Hans Kleinsasser se găsea încă în „perioada de probă”, Peter Mueller a mers la Ighişu Nou şi l-a „botezat” acolo pe Andreas Wurtzy pe 15 decembrie 1761; acesta a „botezat-o” după aceea pe soţia sa Margarete şi pe copiii săi adulţi, Magdalena şi Anne. În februarie 1762 a mers în Dacia (Stein) şi a „botezat” aici pe 15 februarie 1762 pe Martin, Veit, Paul, Margarete şi Maria Glanzer, Anna Hofer şi copiii ei Johann, Anna şi Barbara84. Hans Kleinsasser, care din septembrie 1761 se găsea în „perioada de probă”, ca „slujitor al Cuvântului” desemnat, __________ 83 Stabilit prin calcul din Cartea mică de istorie, registrul bisericii şi raportul de final al baronului Dietrich. 84 Registrul bisericii. 189
O altă neconcordanţă a mărit tensiunile dintre cei din Kärnten (Carintia) din Criţ şi din Dacia (Stein). Doi membri mai tineri necăsătoriţi din Dacia (Stein), Paul Glanzer în vârstă de 30 de ani şi Johann Hofer junior, în vârstă de 24 de ani, vroiau să se căsătorească. Paul Glanzer a cerut-o pe Barbara Hofer, în vârstă de 20 de ani, iar fratele acesteia, Johann, o iubea pe Barbara, fiica lui Andreas Wurtzy, care avea 23 de ani. Hans Kleinsasser însă se împotrivea ca tinerii să aleagă singuri cu cine să se căsătorească. Conform vechii orânduiri, biserica trebuia să hotărască cine cu cine să se căsătorească şi ceea ce „îi dăruia şi îi punea înainte Domnul prin ea, el trebuia să accepte cu mulţumire ca pe un dar din partea lui Dumnezeu”85. Fraţii Glanzer însă au invocat prima Epistolă a lui Pavel către Corinteni, capitolul 7, versetul 39, unde se spune că femeia este liberă să se căsătorească cu cine vrea, atâta vreme cât acest lucru se întâmplă „în Domnul”. Andreas Wurtzy, pentru care Johann Hofer era binevenit ca ginere, şi care dorea să îi oblige pe fraţii Glanzer faţă de sine, s-a ocupat, „să se întâmple în Domnul” şi a căsătorit ambele perechi în martie 1762 împotriva voinţei lui Hans Kleinsasser86. Acest lucru a determinat o ruptură între Wurtzy şi cei din Dacia (Stein) pe de o parte, şi cei din Kärnten (Carintia) din Criţ pe de altă parte, care din acel moment au întrerupt nemulţumiţi orice relaţie, până ce necazul bisericii din Vinţu de Jos i-a silit iar să se unească. La sfârşitul lui aprilie 1762 Peter Mueller, Josef Mueller şi Hans Kleinsasser au mers în Vinţu de Jos, şi aici au fost „botezaţi” Josef Mueller şi Hans Kleinsasser. În registrul bisericii fraţilor hutteriţi este scris: „În anul 1762, a treia zi din luna mai Johannes Kleinsasser şi Joseph Mueller au fost botezaţi în Vinţu de Jos în Transilvania de către Mertl Roth, prezbiter al bisericii din Vinţu de Jos în urma mărturisirii credinţei”. După aceea, Hans Kleinsasser a mai rămas trei sferturi de an în „perioada de probă”; de-abia la începutul anului 1763 a mers cu Peter Mueller din nou în Vinţu de Jos unde a fost confirmat ca „slujitor al Cuvântului” şi conducător al bisericii din Criţ de prezbiterul bisericii din Vinţu de Jos, Maertl Roth şi de „slujitorul Cuvântului” al bisericii Vinţu, Josef Kuhr, prin punerea mâinii. În registrul bisericii este scris: „În anul 1763, în duminica următoare după cei Trei Regi, (16 ianuarie) fratele Hannss Kleinsasser a fost confirmat în Vinţu de Jos, Transilvania prin punerea mâinii a prezbiterului în slujba Cuvântului. S-a întâmplat prin Mertl Roth, prezbiter al bisericii din Vinţu de Jos şi a celuilalt slujitor, Joseph Kuhr şi a altor prezbiteri”. Astfel avea biserica nou-înfiinţată în Criţ un _________ 85 Cartea mică de istorie, pag. 284. 86 Aceste căsătorii lipsesc din registrul bisericii, dar copiii din cele două căsătorii sunt menţionaţi. 190 „slujitor al Cuvântului” şi un conducător conform „ordinii creştine dreapte” instaurată de Jakob Hutter şi putea să fie aşezat după aceste orânduiri şi obiceiuri transmise; Hans Kleinsasser a început imediat să le realizeze. După o pregătire şi instruire temeinică, Hans Kleinsasser a botezat-o pe 26 iulie 1763 pe soţia sa Barbara, pe fraţii săi Matthias şi Josef, Christina Ehgarter, Georg şi Magdalena Gurl, Elisabeth Mueller, Dorothea Nagler, Georg şi Aenne Waldner şi Christina şi Elisabeth Winkler. Acum membrii bisericii din Kärnten (Carintia) se puteau numi cu adevărat „fraţi” şi „surori”87. Biserica trăia în Criţ în comunitatea de bunuri în comun. Din această cauză trebuia să fie ales un „slujitor al chemării vremelnice a naturii” pentru gospodărirea comună. Registrul bisericii consemnează despre asta: „În anul 1763 când a fost aşezată comunitatea în Criţ, Transilvania, a fost desemnat mai întâi fratele Joseph Mueller ca administrator. Dar curând după aceea, din anumite cauze, acela a trebuit să părăsească funcţia aceasta şi a venit fratele Joseph Kleinsasser în locul său.” Pentru educaţia tinerilor şi pentru copiii mici au fost înfiinţate o şcoală şi o grădiniţă. Georg (Joerg) Waldner a fost desemnat drept învăţător. El trebuia să îi înveţe pe copii începând cu vârsta de 6 ani să citească, să scrie şi să le predea articolele de credinţă ale comunităţii hutterite. De cele „vremelnice” ale copiilor se ocupau cele două surori Christina şi Elisabeth Winkler. Văduva Dorothea Nagler a preluat conducerea bucătăriei. Toate celelalte munci au fost împărţite între fraţi. Fraţii din Criţ refuzau în continuare se cultive terenurile arabile care le fuseseră atribuite. Mai întâi au lucrat ca zilieri la ţăranii saşi ai satului, cărora le erau la îndemână în mod evident din cauza lipsei de mână de lucru. Apoi nu au mai vrut să intre în contact cu „oamenii lumii” şi au început să toarcă tort în casă şi să ţeasă lână. Datorită hărniciei, modestiei şi probabil şi datorită unei planificări raţionale a muncii au reuşit în curând să asigure întreţinerea bisericii. Johannes Waldner scrie în cronica sa: „Domnul a binecuvântat mica Lui ceată şi cu hrană vremelnică; chiar dacă nu au cultivat şi nu au recoltat nimic, ci s-au ocupat doar de munca manuală zilnică cu torsul şi ţesutul, totuşi Dumnezeu le-a asigurat o existenţă plină de har, astfel încât nu a trebuit să meargă să stea în faţa uşii altor oameni.”88 Botezatorii originari din Kärnten (Carintia) care trăiau în Dacia (Stein) nu au ales un „slujitor al Cuvântului propriu”, cu asta nu fuseseră de acord nici biserica mamă din Vinţu de Jos, nici Hans Kleinsasser din Criţ -, __________ 87 Intrare în registrul bisericii. Rosina Pichler, cea care fusese luată din închisoarea din Sibiu de un cetăţean înstărit în casa lui, pare să apară din nou în această perioadă în biserica din Criţ. Waldner menţionează că şi ea a fost botezată pe 26 iulie 1763. 88 Cartea mică de istorie, pag. 284. 191 dar în orice caz trăiau în comunitatea de bunuri în comun după „ordinea creştină dreaptă”. Apariţia ambelor biserici şi separarea lor trebuia însă să atragă atenţia autorităţilor mai devreme sau mai târziu, şi nerespectarea „domicilierii” orânduite de baronul Dietrich a trebuit să aibă urmări. Acestea au afectat mai întâi biserica mamă din Vinţu de Jos, având efecte nimicitoare. Temerile lui Josef Kuhr că biserica este sortită să piară s-au dovedit a fi întemeiate doar după şapte ani, după ce luase hotărârea să lase moştenirea comunităţii şi viitorul ei în mâinile celor tari în credinţă din Kärnten (Carintia). 192 8. Lichidarea bisericii botezătoare din Vinţu de Jos şi măsurile luate de autorităţi împotriva fraţilor hutteriţi în Criţ, Dacia (Stein), Ighişu Nou şi Sibiu Despre perioada dintre 1763 şi 1767, deci despre convertirea silită a bisericii botezătoare din Vinţu de Jos şi despre persecuţiile transmigranţilor din Kärnten (Carintia) în Transilvania există patru izvoare, dintre acestea însă niciunul nu este fără greşeală sau confuzii. Cel mai detaliat izvor este „Lucrurile remarcabile ale lui Johannes Waldner, conducător al bisericii Wirschinka în Ucraina”, scrise în 1793 în Wirschinka şi publicate în „Cartea mică de istorie a fraţilor hutteriţi”. Johannes Waldner era în 1763 un băiat în vârstă de zece ani, deci zugrăveşte întâmplările mai puţin din propriile sale amintiri şi mai mult din povestirile fraţilor mai în vârstă, în special ale lui Josef Kuhr, care s-a născut în 1714, a avut un rol decisiv în această perioadă ca „slujitor al Cuvântului” şi a murit în 1794. Cum au fost judecate lucrurile din perspectiva catolică putem vedea din opera sibianului Wilhelm Schmidt, profesor de liceu, care a fost publicată în 1869 cu ocazia împlinirii a o sută de ani de existenţă a orfelinatului catolic „Theresianum” din Sibiu la editura acestuia şi care poartă titlul: „Întemeierea orfelinatului catolic terezianic în Sibiu cu ocazia centenarului acestuia”, „prezentată conform actelor”. Această operă este valoroasă deoarece conţine un excurs despre „Convertirea rebotezătorilor din Vinţu de Jos” de părintele iezuit, Johann Theofil Delpini, cu o anexă de 26 de acte în textul original, majoritatea provenind din moştenirea lăsată de părintele Delpini în arhiva „teresianumului”, care de atunci sunt de negăsit. Cel de-al treilea izvor este un articol excepţional al pastorului evanghelic din Turnişor, Dr. Helmut Klima, cu titlul „Comportamentul 192 domniei vieneze sub Maria Tereza faţă de rebotezătorii şi cei din Herrnhutter în Transilvania. Un articol despre politica religioasă terezianică”89. Lucrarea lui Klima se bazează pe cercetările sale foarte temeinice în arhivele vieneze de stat şi pe analiza actelor magistraturii oraşului Sibiu care se găseau pe atunci încă în posesia arhivei Universităţii Naţiunii transilvănene-saşe din oraşul Sibiu, azi în arhiva română de stat, filiala Sibiu. Datele lui Klima sunt cele mai vrednice de încredere, dar oricum actele folosite de el conţin greşeli şi confuzii, pe care Klima nu le-a putut identifica fără restul izvoarelor despre fraţii hutteriţi. Informaţiile lui Klima sunt completate de un al patrulea izvor, şi anume, printr-un număr de acte din colecţia de manuscrise a muzeului Brukenthal din oraşul Sibiu, în special colecţia Reissenberger, copiile vremii ale corespondenţei dintre baronul Dietrich şi magistratura Sibiului, precum şi procesul-verbal al interogatoriului botezatorilor în Criţ, Dacia (Stein), Ighişu Nou şi închisoarea din Sibiu90. În anul 1761 a fost întemeiat de Maria Tereza Consiliul de Stat şi începând cu această perioadă, se poate vorbi de o politică religioasă unitară a domniei vieneze. Problemele religioase erau discutate de o „comisie religioasă” creată pentru acest scop. Politica religioasă a Mariei Tereza se caracteriza printr-o favorizare puternică a catolicismului în Ungaria şi Transilvania. Aici s-a încercat prin toate mijloacele posibile, în ciuda garanţiei din Diploma Leopoldină a unei egalităţi între cele patru confesiuni adoptate, să fie favorizaţi catolicii în administraţie şi interesele lor adesea prin ocolirea legilor în vigoare care le ofereau garanţii şi celor de altă confesiune. Naţiunea saşă evanghelică a trebuit să se apere cu cele mai mari eforturi împotriva acestor încercări încurajate şi acoperite de curte şi de domnie. Pentru a veni în ajutorul domniei şi nu în ultimul rând însă din cauza respingerii mişcării de trezire a celor din Herrnhutter prin conducerea bisericii de către episcopul Haner, pastorii evanghelici şi autorităţile saşe nu erau binevoitori faţă de fraţii hutteriţi. Guvernul îi convertise în perioada 1761-1763 pe „habani”92, fraţii hutteriţi din coloniile din Ungaria Superioară, Sabatisch, __________ 89 Cercetările din sud-est, volumul VII/1942, citat: H. Klima. 90 Micropoze despre aceasta în rola a IV-a a actelor muzeului Brukenthal, colecţia de manuscrise Reissenberger şi Zirnmerrnann în arhiva austriacă de stat. 91 Drept cele patru confesiuni adoptate erau considerate cea romano-catolică (care era considerată egală cu cea unită greco-catolică), cea lutherană, cea reformată (calvinistă) şi cea unitariană. 92 „Habani” sunt numiţi fraţii hutteriţi care trăiesc în Slovacia (pe atunci Ungaria Superioară) în aşezările Sabatisch, Lewaere, St. Johann şi Trentschin. Denumirea vine probabil din pronunţarea greşită în slovacă a cuvântului „haushabe” (habanost = gospodărie), cum erau numite gospodăriile frăţeşti în secolul al XVI-lea în Mähren. Chiar şi botezatorii din Vinţu de Jos au fost numiţi habani în Transilvania. Oricum, ei înşişi se numeau de obicei fraţii hutteriţi. 193 Lewaere, St. Johann şi Trentschin prin constrângere la confesiunea catolică. Afirmaţia lui Johannes Waldner, conform căreia „cel mai distins dintre iezuiţi”, Delpini, care a condus această convertire, s-a dus la Viena la împărăteasă şi i-a făcut această ofertă de a converti şi biserica botezătoare din Vinţu de Jos93, nu este dovedită de nimic. Chiar şi presupusul început al persecuţiei celor din Vinţu de Jos la 25 septembrie 1762 este greşit. Yüklə 0,6 Mb. Dostları ilə paylaş:
|