3. Transmigraţiile din Kärnten (Carintia) în Transilvania

__________
131 Numele lui Kuhr este folosit în actele vremii ca Gohr, Goor, Kor şi Gror. Familia Kuhr provenea însă cu cea mai mare probabilitate din Francia Centrală. Informaţie a istoricului bisericilor Georg Kuhr de la Institutul Evanghelic Neuendettelsau de lângă Nuernberg.
138 Această afirmaţie pe care o confirmă şi Waldner arată că comunitatea botezătoare din Vinţu de Jos, spre deosebire de noii-convertiţi, transmigranţii din Kärnten (Carintia), se distanţase interior de mult de idea comunităţii de bunuri, unul dintre cele mai importante principii ale lui Jakob Hutter, ca şi fraţii lor din Ungaria Superioară. Astfel a fost înfrântă puterea comunităţii şi era doar o problemă de timp cât va mai putea rezista. De aceea nu prea poate să existe îndoială că Josef Kuhr a salvat existenţa comunităţii prin convertirea transmigranţilor din Kärnten (Carintia).
139 Această observaţie indică faptul că Delpini fusese implicat în convertirea forţată a „comunităţilor habanice” din Sabatisch, Leware, St. Johann şi Trentschin. Cel puţin cunoştea învăţăturile de credinţă şi obiceiurile acestor habani.
140 Sub împăratul Leopold I bulgarii catolici care în 1700 au fugit de turci şi au fost aşezaţi în apropiere de Vinţu de Jos şi au primit de la episcopul catolic de Alba Iulia o scrisoare de protecţie; ordinul franciscanilor reprezenta pentru ei preoţii locului.
141 Deja din 1756 plecase Johann Foltin (Waldner îl numeşte Jaenko Valtin) din comunitate şi acceptase credinţa catolică. El a avut procese cu biserica din Vinţu de Jos pentru terenurile sale. Kuhr şi alţi câţiva botezatori i-au demolat casa din cauza asta.
220

Imperială Apostolică ar binevoi să aducă dreptatea sa vestită în toată lumea cu toată îndurarea sa şi asupra acestei cete mici, ar fi în primul rând poporul stimulat, dacă fiecare ar fi capabil să îşi înmulţească ce are, mai ales dacă vechile pretenţii nu determinau noi certuri şi rebotezătorilor li s-ar împărţi terenul avut odinioară cu cea mai mare autoritate”. Atunci convertiţii nu s-ar mai întoarce nici din cauza onoarei comune şi nici din teamă la greşeala dinainte.

Se zice că în Vinţu de Jos nu există niciun învăţător catolic. Băieţii mai mari erau instruiţi de franciscani care stăpâneau parohia bulgarilor dar fetele cădeau pradă ereticilor sau necunoştinţei, ceea ce este o nenorocire comună în acest principat! Nu există nicio moaşă catolică care ar putea să boteze copiii, astfel încât copiii calvinişti, valahi sau rebotezători „sunt inevitabil răpiţi raiului”. Aşadar ar fi foarte util dacă copiii rebotezători ar fi botezaţi chiar împotriva voinţei părinţilor, „astfel încât aşa multe suflete care mor fără botez în anii copilăriei să nu fie privaţi de fericirea veşnică, cum s-a poruncit la început în Ungaria cu sfinţenie şi cu cea mai mare milostenie”.
De altfel, el nu a îndrăznit să prezinte propunerea sa despre împărţirea terenurilor la guberniu pentru ca să apară vreo dezordine în execuţie care să împiedice speranţele de convertire sau bunăvoinţa rebotezătorilor şi încrederea lor în el să se transforme într-o ură dăunătoare. Aşadar, îndrăzneala mea este singura cauză pentru acest prea umil denunţ, ca să nu îmi tulbur conştiinţa prin tăcere.”142
Referitor la botezatorii din Kärnten (Carintia), Pater Delpini face următoarea propunere: 1. „Puţinii rebotezători care se ascund în cele trei locuri amintite mai sus143 printre care emigranţi, aceia care în public se dau drept lutherani şi pentru ca eu să îi recunosc cu o certitudine mai mare şi ca împotrivirea ereticilor să fie mai mică, părerea mea simplă este aşadar să tac şi să îi atac abia atunci când învăţătorii lor de aici au recunoscut adevărul.” Delpini îşi încheie raportul cu cuvintele: „Trebuie să recunosc că între aceşti eretici domneşte o mare grijă şi atenţie, care este un semn de temere şi prin urmare pare a fi începutul înţelepciunii adevărate.”
Din „Lucrurile remarcabile” ale lui Johannes Waldner şi Joseph Mueller dar
__________
142 Aceasta este o mişcare de şah a lui Delpini. El ştia exact că raportul său va fi transmis mai departe de Camera aulică consiliului de stat pentru consiliere şi astfel toate propunerile sale vor fi discutate la cel mai înalt nivel. De ce să meargă la guberniu, când consiliul de stat însuşi putea decide?
143 Este vorba despre Criţ, Dacia (Stein) şi Ighişu Nou, pentru că în acest moment nu putea fi încă vorba despre mutarea familiei Wurtzy din Ighişu Nou.
221
în special din evenimentele reale care reies din actele păstrate, reiese clar că botezatorii din Vinţu de Jos nu l-au primit pe Delpini în niciun caz cu bunăvoinţă, încredere şi interes. Nici aici Delpini nu prea respectă adevărul. Afirmaţia sa cum că ambii „ministros” Maertl Roth şi Josef Kuhr se gândesc doar la pensiile lor, pentru că s-au dezobişnuit de munca manuală, este la fel de neadevărată ca pretenţia sa ca privilegiile celor din Vinţu de Jos care erau ancorate în legile ţării să fie schimbate „de cea mai înaltă maiestate” deşi fuseseră jurate în Diploma Leopoldină şi este făcută cu intenţii ascunse. Dar astfel a dat guvernului impulsul necesar şi Camera aulică a reacţionat prompt şi a înmânat consiliului de stat în iunie propunerile lui Delpini pentru consiliere. Consilierii statali s-au decis atunci cum era de dorit, ca terenurile să fie împărţite din nou „successive”, dacă un număr semnificativ de persoane din Vinţu de Jos au trecut la catolicism.
Propunerea sa ca botezatorii din Kärnten (Carintia) din cele trei locuri, Criţ, Dacia (Stein) şi Ighişu Nou să fie lăsaţi în pace până ce va termina cu convertirea „maeştrilor învăţători” din Vinţu de Jos, pentru ca între timp să îi şi poată identifica mai bine, le-a dat fraţilor din Kärnten (Carintia) o pauză de linişte de circa un an. Oricum au devenit din nou înainte de vreme obiectul intervenţiei autorităţilor pentru că au oferit adăpost unor familii din Vinţu de Jos care vroiau să rămână credincioase credinţei lor, deşi li se interzisese să facă asta.
Fraţii hutteriţi au zugrăvit încercările de convertire ale părintelui iezuit Delpini într-o altă lumină, şi e de presupus, cu cea mai mare probabilitate, că reprezentarea lor este mai aproape de adevăr. Johannes Waldner, cronicarul lor, pe atunci în vârstă de doar 11-14 ani, povesteşte în „Lucrurile remarcabile” după amintirile lui Josef Kuhr, Johannes Stahl, Grete Wipf şi altora, care trăiseră aceşti ani ca adulţi implicaţi în evenimente. Pater Delpini îşi stabilise domiciliul în gospodăria episcopului, dar mergea zilnic prin toate casele şi a comunicat mai întâi câte suflete se găseau în fiecare casă. După ce a investigat totul exact, a apărut într-o zi cu judele superior, judele târgului şi foarte mulţi ţărani (evident catolici) în Vinţu de Jos, i-a adunat pe fraţi apoi a intrat cu forţa în casele lor şi a confiscat toate cărţile cu conţinut hutterit pe care le-a găsit... După această acţiune l-a pus câteva zile mai târziu pe prezbiterul Maertl Roth să convoace biserica şi i-a anunţat că „el este trimis de milostiva maiestate imperială la ei ca să îi convertească de la secta şi greşeala lor la credinţa adevărată creştină”. Biserica i-a răspuns că nu vor să accepte nicio credinţă străină. Atunci el a plecat. După opt zile s-a întors şi le-a cerut prezbiterilor să vină la predica sa împreună cu toată biserica. Biserica a ascultat, s-a strâns în casa de rugăciune şi a ascultat predica lui. El a predicat despre
222
versetul 12 din capitolul 16 al Evangheliei după Ioan: „Mai am să vă spun multe lucruri dar acum nu le puteţi purta”. Delpini a interpretat asta, cum că biserica ar înţelege mult prea puţin din Evanghelie. Cuvintele lui Hristos „Dar când va veni acela, duhul adevărului, el vă va conduce în tot adevărul” le interpreta în legătură cu el însuşi. De-abia el era cel care îi va învăţa credinţa adevărată. Apoi le-a povestit despre sfinţii catolici şi despre ce minuni făcuse fiecare. Prin puterea acestei credinţe, un iezuit ca şi el, mutase un munte. La sfârşitul predicii a întrebat biserica ce părere avea despre predica lui. Atunci s-a ridicat Josef Kuhr, „slujitorul Cuvântului” şi i-a răspuns: „Ce ai spus tu din Evanghelie ştiu la fel de bine ca şi tine. Iar ceea ce spui despre sfinţii tăi cei mulţi, nu cred. Iar şi mai mult, ceea ce ai spus despre iezuitul respectiv, cum că ar fi mutat un munte, asta este o minciună iezuită, pentru că Hristos nu se referea la muntele natural, şi nici apostolii nu au mutat vreun munte natural...”144
Delpini şi-a apărat învăţătura şi a încercat să le dovedească botezul copiilor din Scriptură, dar Kuhr l-a contrazis şi l-a combătut cu Scriptura. La final, Kuhr a spus bisericii: „Cine încă se mai făleşte cu numele de frate sau soră să mă urmeze” şi a părăsit casa de rugăciune. Dar biserica, chiar şi propriul său fiu, Josef, a rămas. Întreaga biserică era disperată şi a rămas fără să se mişte sau să spună vreun cuvânt. În următoarele săptămâni, Kuhr a încercat într-una să îi întărească pe fraţi în credinţă. Delpini şi-a dat seama curând că el era sufletul rezistenţei şi a urmărit să îl dea la o parte. Drept pretext a folosit cearta care exista între biserică şi Johann Foltin, un rebotezator care în 1756 trecuse la catolicism. El fusese exclus din biserică la vremea respectivă şi biserica îi luase terenurile. Pentru că din cauza asta a apelat la tribunalele lumeşti care nu i-au dat dreptate, Josef Kuhr împreună cu câţiva fraţi îi distruseseră casa. Acum a dispus Pater Delpini, ca autorităţile să îi aprobe lui Johann Foltin plata daunelor în valoare de 60 de guldeni. Judecătorul superior i-a cerut lui Josef Kuhr, Maertl Roth, Carel Gentner şi Michael Kuhn, să depună imediat suma respectivă. Kuhr a protestat. Atunci judecătorul superior a folosit această ocazie ca să îl închidă şi să dispună să fie dus în lanţuri la Aiud. Deşi biserica a depus cei 60 de guldeni datoraţi, lui Kuhr nu i s-a mai dat drumul, ci a fost adus în închisoarea din Alba Iulia în aprilie 1765. Aici şi în continuare în mănăstirea catolică a fost ţinut închis Josef Kuhr până în octombrie 1766. Mai întâi a stat în lanţuri, apoi i s-au scos, dar a fost ţinut sub pază strictă. Foarte mulţi preoţi catolici au încercat să îl convertească, dar Kuhr a rămas neclintit. Atunci când unul dintre preoţi i-a spus că şi Zacharias Walter, prezbiterul din
_________
144 Cartea mică de istorie, pag. 241 şi următoarea.
223
Sabatisch, care totuşi fusese „un om înţelept” şi s-a convertit la credinţa catolică, Kuhr i-a răspuns: „Nu îl consider înţelept pentru că şi-a lăsat credinţa şi nu a rămas constant.”145 Odată cu încarcerarea lui Josef Kuhr, care fusese sufletul rezistenţei împotriva convertirii, rezistenţa botezatorilor din Vinţu de Jos s-a topit, mai ales după ce Maertl Roth, prezbiterul bisericii, s-a arătat din ce în ce mai supus dorinţelor preotului iezuit şi a trecut în curând la catolicism.
În martie 1765 a fost dezbătut în consiliul de stat raportul lui Pater Delpini către Camera aulică. Consilierul de stat Stupan şi-a exprimat părerea cum că acum exista speranţa că rebotezătorii din Vinţu de Jos ar putea fi convertiţi prin acţiunile părintelui Delpini, şi nu ar trebui folosită forţa, ci ar trebui să se aştepte. Ar trebui adus un învăţător la şcoală, dar nu o moaşă şi copiii rebotezătorilor nu ar trebui botezaţi împotriva voinţei părinţilor lor. Consilierul de stat Valer von Borie a completat aceasta în termenii ca în caz de pericol pentru viaţa copiilor, deci în caz de îmbolnăvire, să fie botezaţi şi fără aprobarea părinţilor. Consilierul de stat, contele Heinrich Cajetan Bluemegen, care până atunci nu se exprimase vreodată în probleme religioase a făcut propunerea practică să le fie aprobată o pensie de stat celor doi învăţători Maertl Roth şi Josef Kuhr de aceeaşi valoare cu câştigul lor de până atunci dacă vor trece la religia catolică146.
Rezoluţia rezultată în urma acestor discuţii conţine următoarele indicaţii: 1. Trebuie angajat un învăţător catolic în Vinţu de Jos. - 2. Dacă un copil rebotezator se îmbolnăveşte, trebuie botezat fără aprobarea părinţilor. - 3. Când oamenii trec la catolicism trebuie să li se acorde imediat o bucată corespunzătoare din terenul botezatorilor. - 4. Trebuie angajată o moaşă catolică, care să fie instruită şi pentru botezurile de urgenţă. - 5. Ambilor predicatori trebuie să li se pună în perspectivă un salariu dacă se convertesc147.
Prin aprobarea mijloacelor necesare de către Camera aulica, mai întâi 300 de guldeni, mai târziu încă 326 de guldeni148, Pater Delpini a început să construiască o şcoală şi o locuinţă pentru el în Vinţu de Jos. Pe 29 aprilie 1765 a comunicat Camerei aulice că a angajat un învăţător pentru 10 guldeni149. Deja din iulie 1765 i-a solicitat împărătesei să confirme privilegiile lui Gabor Bethlen pentru locuitorii catolici „ai noii biserici germane” din Vinţu de Jos150. Asta trezeşte impresia că în acest moment „convertirea” se încheiase deja cu succes. În realitate însă, mai exista în Vinţu de Jos un număr semnificativ de
_________
145 Cartea mică de istorie, pag. 244.
146 Actele Consiliului de stat Nr. 733/1765; H. Klima, ibidem, pag. 130.
147 Facsimilul acestei rezoluţii se găseşte în actele Camerei aulice, camera Transilvaniei, rote Nr. 303/2.
148 Actele Camerei aulice, camera Transilvaniei, rote Nr. 303/2.
149 Actele Camerei aulice, camera Transilvaniei, rote Nr. 303/61.
150 Text la W. Schmidt, anexa 18, pag. 158.
224
familii rămase fidele credinţei, care acum, conştiente de necazul în care se găseau, au căutat ajutor şi adăpost la biserica din Criţ. Prima a fost Grete Wipf, o soră tânără, care a fugit la Hans Kleinsasser în Criţ şi a fost primită de acesta; la sfârşitul verii sau începutul toamnei au urmat: Johann Stahl, olar care făcea şi urcioare, împreună cu soţia sa Judith şi cei patru copii ai lor, Michael Wipf cu soţia sa şi doi copii, Aenne Wipf cu cei cinci copii ai ei, Jakob Stutz cu mama sa Susanne, ţesătorul Josef cu mama sa şi Lorenz Tschetterle, în vârstă de 17 ani. Fuga lor a fost trădată înainte de vreme lui Pater Delpini, toţi au fost prinşi pe drum în afară de Jakob Stutz, şi au fost duşi în cetatea din Vinţu de Jos151, unde au rămas închişi pentru început pentru trei săptămâni. Johann Stahl şi Michael Wipf au fost duşi în închisoarea din Aiudl52, unde până la urmă Michael Wipf s-a îmbolnăvit foare grav şi a fost eliberat în ianuarie 1766. Mai târziu, rezistenţa se aduna în casa lui Michael Wipf, numită Estermichel, şi îşi ţineau acolo în secret orele de rugăciune. Delpini a dispus ca ţesătorul Josef, un boem, care venise de puţină vreme în biserica din Vinţu de Jos să fie pus în lanţuri şi l-a ameninţat că îl va ţine închis până ce va deveni catolic.
Când a aflat Hans Kleinsasser de necazul celor din Vinţu de Jos, l-a trimis pe menestrelul Peter Mueller în Vinţu, ca să îi aducă pe cei din „frăţietate”. Mai întâi l-a adus pe Johann Stahl cu soţia sa Judith şi copiii lor şi pe Susanna Stutz în Criţ, apoi pe Anne Wipf cu copiii ei şi pe Lorenz Tschetterle. Astfel şi-au găsit 16 membri ai bisericii din Vinţu de Jos adăpost în Criţ, iar Elias Wipf se găsea în Dacia (Stein), la fraţii Glanzer. Paul Glanzer şi Elias Wipf i-au vizitat pe fraţii Michael Wipf şi Stahl în închisoarea din Aiud şi i-au întărit în credinţă153.
În decembrie 1765 Pater Delpini aflase deja locul unde poposiseră refugiaţii din Vinţu de Jos şi a dispus printr-o poruncă a guberniului să fie târâţi cu forţa înapoi în Vinţu de Jos. În acelaşi timp, nu s-a purtat tocmai delicat cu fraţii din Criţ care nu respectaseră orânduirile autorităţilor; Josef Kleinsasser a fost temporar arestat şi pus în lanţuri. În Vinţu de Jos Pater Delpini i-a lăsat pe oameni să se aşeze din nou în casele lor ca să îi aducă cu forţa la predicile sale, dar ei au făcut tot posibilul să fugă din nou. Mai întâi a reuşit Jakob Stutz, „unul dintre cei mai aleşi”, să fugă în Criţ, apoi Veit şi Paul Glanzer i-au dus pe cei rămaşi, Johann Stahl cu soţia şi copiii, Aenne Wipf cu copiii ei precum şi Grete Wipf şi Lorenz Tschetterle, în Criţ pe ascuns cu o sanie. La mijlocul lui februarie 1766 erau din nou cu toţii adunaţi în Criţ, deşi magistratura
__________
151 Cartea mică de istorie, pag. 247.
152 Aiud/Enyed. Waldner îl numeşte Engeten, localitate pe Mureş, pe atunci capitală de judeţ.
153 Cartea mică de istorie, pag. 248.
225
din Sibiu le interzisese botezatorilor din Kärnten (Carintia) cu foarte mare stricteţe să mai păstreze contactul cu cei din Vinţu de Jos. „Şi pentru că fraţii au văzut că aceste biete văduve şi orfani părăsiţi erau legaţi cu dragoste de comunitate şi doreau să îşi salveze sufletele dar erau prea slabi să rămână fermi în Vinţu, nu s-au putut abţine ci le-au sărit în ajutor, atât cât s-a putut”, scrie Johannes Waldner în opera sa „Lucrurile remarcabile”154.
În această iarnă fraţii din Criţ i-au trimis pe Jakob Stutz şi Elias Wipf la Cluj, ca să îl viziteze pe Josef Kuhr care era închis acolo şi să îl informeze despre evenimentele din Vinţu de Jos şi Criţ. Cei doi s-au prezentat însă atât de stângaci încât au fost prinşi în Cluj şi întemniţaţi până în toamna anului 1766. În închisoare au început să oscileze şi s-au convertit la catolicism.
Când botezatorii din Vinţu au fugit în Criţ, Pater Delpini nu a mobilizat doar guberniul, care a emis diverse porunci, ca cei din Vinţu să fie prinşi din nou155, ci şi comandamentul general al Transilvaniei şi pe comandantul acestuia, seniorul von Siskovics. Aceasta l-a determinat pe preşedintele consiliului de război al curţii, mareşalul conte Daun să îi ceară un raport baronului Siskovics56; generalul-locotenent baronul Siskovics a trimis acest raport pe 8 martie 1766. În mod clar nu prea familiarizat cu relaţiile religioase din Transilvania, i-a scris contelui Daun în raport că secta rebotezătorilor fusese „introdusă” în Transilvania deja din 1622 de către principele Gabor Bethlen şi aşezată în Vinţu pe Mureş. Deşi li se interzisese să se răspândească aici, s-au întins totuşi în Scaunele săseşti Mediaş şi Rupea157. În Vinţu se găseau 19 familii, dintre care doar 4 făceau parte dintre cei cărora li s-au acordat privilegiile din vremea sa (1622). Dintre aceşia erau şapte familii husite care veniseră de puţină vreme acolo, în total 84 de persoane. În Scaunul Rupea se găseau 21, în Scaunul Mediaş 10 persoane158. Această sectă a fost lăsată în pace până ce maiestatea sa imperială-regală apostolică „a binevoit să orânduiască prin marea-i milostenie ca timp de şase săptămâni fie părăsesc ţara, fie mărturisesc o religie” la 30 august 1763. În anul 1764 însă, maiestatea imperială-regală şi apostolică a binevoit să poruncească la 20 iulie, să nu fie izgoniţi imediat ci să fie toleraţi şi le-a trimis un „iezuit” ca misionar
_________
154 Cartea mică de istorie, pag. 249.
155 W. Schmidt, pag. 158 şi următoarea.
156 Copie a scrisorii în arhiva arhivei de război, actele consiliului de război al curţii din 26 decembrie 1765 (fără număr) .
157 În Scaunul Mediaş se găsea până la 13 octombrie 1765 doar familia Wurtzy, compusă din 7 persoane. În momentul raportului, familia se găsea deja în Criţ iar în Scaunul Mediaş nu se mai găsea niciun rebotezator.
158 Cifrele nu sunt în concordanţă cu realitatea, ci sunt ridicate de autorităţile locale în mod clar şi transmise comandantului general.
226
care se străduieşte acum să îi îndrume spre adevărata credinţă. Deşi misionarul se găsea deja de un an printre rebotezători sub conducerea domnului baron şi a episcopului Bajtay, nu a putut converti decât 10 persoane, toţi ceilalţi se găseau încă în secta „de dinainte”159.
După ce episcopul baronul Bajtay a comunicat guvernului că fuga familiilor rebotezătoare în Criţ este în principal rezultatul acţiunilor propagandiste a doi discipoli deosebit de activi (este vorba despre Josef Kuhr şi Johann Stahl), guvernul a dispus ca celor doi să li se dea timp de gândire de trei luni de zile iar apoi să fie izgoniţi din toate ţările monarhiei160. Conform unui act al magistraturii, rebotezătorii care fugiseră din Vinţu în Criţ precum şi cei din Kärnten (Carintia) trebuiau să ştie că se confruntă cu expatrierea, astfel încât rebotezătorii refugiaţi ocazional în ţară să iasă la iveală. De aceea, la 3 iulie 1766 Andreas von Hadik, preşedintele guberniului, a emis o poruncă foarte dură, ca toţi rebotezătorii care nu erau găsiţi în Vinţu de Jos să fie arestaţi imediat161.
Cauza pentru acest zvon şi porunca guberniului erau încercările noi şi repetate de fugă din Vinţu de Jos. Pater Delpini îi prinsese din nou în februarie 1766 pe cei din Vinţu care fugiseră în Criţ cu ajutorul magistraturii din Sibiu şi a dispus să fie aduşi înapoi. Guberniul dispusese ca fraţilor din Criţ să li se citească o poruncă foarte dură de către judecătorul satului conform căreia biserica din Criţ nu trebuia să mai aibă nimic în comun cu botezatorii din Vinţu, nici cu cărţi şi nici cu celelalte lucruri. De asemenea le era strict interzis să acorde adăpost vreunei persoane din Vinţu de Jos. Răspunsul fraţilor a fost: „Omul trebuie să asculte mai mult de Dumnezeu decât de oameni, este poruncit în Cuvântul Domnului ca oaspeţii şi străinii să fie găzduiţi.”162
Pater Delpini a început în Vinţu, întrucât nu putuse obţine nimic cu vorbe bune şi predici, acum cu metode mai violente. A dispus ca în casele familiilor care se împotriveau convertirii să fie puşi soldaţi care trebuiau întreţinuţi din banii lor şi care îi târau cu forţa la predici. Dacă refuzau, erau bătuţi de soldaţi. Johannes Stahl, care fusese eliberat în martie din închisoarea din Aiud, nu a mai putut suporta tirania soldaţilor şi a fugit din biserică, s-a ascuns prin împrejurimi şi îşi vizita familia doar pe ascuns. Şi tânărul Lorenz Tschetterle, care fusese aşezat la ţesătorul Joseph care devenise catolic, a fost adesea bătut până ce a fugit şi s-a întors în Criţ
__________
159 Copie a scrisorii printre actele consiliului de război al curţii.
160 Actele consiliului de stat 102/1766, compară şi H Klima, pag. 131 şi următoarea, de asemenea W. Schmidt, anexa 21/pag.160; 71. Noul act al magistraturii 167/1766. Klima se bazează pe
161 H. Klima, pag. 132, şi actul magistraturii Sibiu 167/1766.
162 Cartea mică de istorie, pag. 250.
227
unde a povestit bisericii despre nenorocirea din Vinţu. Până la urmă s-au convertit pe lângă prezbiterul Maertl Roth, căruia statul i-a garantat o pensie de 60 de guldeni, şi cei mai apreciaţi din biserică precum Jakob Stutz, Carel Gentner, Michael Kuhn, Michael Wipf, şi au rămas fideli credinţei botezătoare doar familiile lui Johann Stahl şi a Aennei Wipf precum şi Lorenz Tschetterle şi Grete Wipf.
Pater Delpini l-a înştiinţat pe Josef Kuhr, care era ţinut încă în închisoarea din Cluj, printr-o scrisoare, că acum întreaga biserică din Vinţu mărturisea „adevărata credinţă”. Spunea că cei din Vinţu îngenunchiaseră în faţa episcopului şi îi mulţumiseră lui şi lui Dumnezeu că aflaseră harul „de a se îndepărta de greşeală şi a veni la dreptate, lumină şi credinţă”163. Dar Josef Kuhr nu s-a lăsat impresionat. A răspuns: „Îmi pare rău din toată inima că au fost atât de slabi în credinţă şi s-au lăsat ademeniţi. Dar ce să fac eu? Fiecare trebuie să îşi poarte povara, căci este scris: că nici fiul tatălui, nici tatăl fiului nu va purta nelegiuirea, ci fiecare trebuie să dea socoteală pentru sine însuşi la Judecata de Apoi.”
În timpul verii anului 1766 familiile Stahl şi Aenne Wipf au fugit din nou din Vinţu în Criţ. Hans Kleinsasser ezita, dacă să îi accepte sau nu. Dar pentru că îşi deplângeau slăbiciunea şi îşi mărturiseau greşeala în faţa lui Dumnezeu şi a bisericii şi se ofereau să suporte bine şi rău alături de biserică, au fost acceptaţi din nou cu toţii.”164
Acum şi-a dat seama Pater Delpini că ar trebui să pună presiuni şi asupra bisericilor din Criţ şi Dacia (Stein). A mers la Sibiu şi a cerut de la guberniu o escortă de 100 de bărbaţi. Cu aceştia a mers şi un consilier comunal la Criţ care trebuia să comunice cele mai noi porunci ale guberniului şi fiul prezbiterului căzut din Vinţu, Maertl Roth, ca să îi identifice mai uşor pe cei din Vinţu. În Criţ a pus Pater Delpini mai întâi să fie controlate toate casele şi să fie arestate toate persoanele care proveneau din Vinţu. Apoi a poruncit ca toţi botezatorii să se adune în ziua următoare ca să îi asculte predica. Botezatorii au apărut la adunare, dar au început să discute cu el şi i-au explicat că le „sunt cunoscute toate întâmplările şi înşelăciunea bisericii catolice precum şi învăţătura greşită”. Au zis că sunt hotărâţi mai degrabă să îndure totul cu ajutorul lui Dumnezeu, chiar şi moartea, decât să mărturisească din nou o astfel de greşeală şi credinţă greşită. Aşa că Delpini s-a mulţumit să îi ia înapoi pe cei din Vinţu cu căruţa cu boi a bisericii din Criţ. În Sibiu a dispus ca Johann Stahl să fie căutat cu mandat de arestare; era descris ca fiind un om mic, de cincizeci de ani cu cu părul