3. Transmigraţiile din Kärnten (Carintia) în Transilvania

Jakob Friedrich Woelfl era perceptor în slujba principelui şi însărcinat cu perceperea taxei pe oi. De Anul Nou a poposit în Ciorogârla, dar s-a îmbolnăvit şi a murit după trei săptămâni. Comunitatea a cumpărat atunci casa sa cu grădină, zece vite, 24 de stupi şi o bucată de teren arabil semănat cu grâu de toamnă pentru 200 de guldeni. Pe 27 ianuarie 1768 au putut să preia casa lui Woelfl197.
Deja din iarnă au început cei din Kärnten (Carintia) să toarcă şi să ţese, iar când zăpada s-a topit, au început să are şi să cultive grâu de vară, porumb, orz şi ovăz. Cu mult efort au desţelenit o bucată de teren şi au plantat o livadă şi o vie.
Johannes Stahl din Vinţu de Jos, de meserie sobar şi olar dorea să producă încă mult râvnitele urcioare „habanice“. Pentru asta a cumpărat comunitatea cărămizile necesare de la boier, au ridicat un cuptor de ars şi într-una din colibe un atelier de olărie; aici a început
________
196 Localitatea Ciorogârla mai există şi astăzi aproape neschimbată şi până în 1945 a găzduit un schit de maici Samurcaşi.
197 Cartea mică de istorie, pag. 305.
246
Stahl să producă pe roata de olar apreciatele urcioare de faianţă albă. Foarte curând s-au bucurat de o aşa mare popularitate, încât, după cum povesteşte Johannes Waldner, chiar şi principele Alexandru Ghica cu doamna sa au venit în Ciorogârla ca să vadă atelierul198.
În primăvara anului 1768 Josef Kuhr şi Paul Glanzer au călătorit peste Carpaţi la Sibiu şi Vinţu. Paul Glanzer şi-a vizitat soţia, pe Barbara, care era închisă în primăria din Sibiu şi care născuse aici o fiică, Susanne, pe 19 aprilie 1768. Josef Kuhr însă vroia, după cum afirmă Johannes Waldner, să îşi ia cei trei copii, Michael, Andreas şi Grete la Ciorogârla, dar Michael ţinea prea mult la bogăţia sa aşa că şi-a încălcat promisiunea de a merge cu fraţii săi mai mici, Andreas şi Grete în Valahia (Ţara Românească). Din registrul bisericii se poate socoti că Andreas Kuhr avea pe atunci de-abia 14 ani, iar Grete Kuhr doar 11. Ambii au ajuns de-abia în 1783 la tatăl lor în Wirschinka, în 1790 le-a urmat şi nepotul Josef Kuhr199.
Aşa că la început părea că aşezarea din Ciorogârla va prospera şi va căpăta prestigiu, dar în vară a venit prima lovitură. Cei din Kärnten (Carintia) nu au suportat clima prea caldă, în plus apa nu era sănătoasă şi în anotimpul canicular a izbucnit malaria. Adesea zăceau până la douăzeci de persoane cu febră şi în curând comunitatea a avut primii morţi de plâns. Pe 2 august 1768 a murit mai întâi Magdalena Gurl, în vârstă de 61 de ani, apoi pe 16 august 1768 Georg Waldner în vârstă de 53 de ani. Acesta fusese învăţătorul copiilor de la întemeierea gospodăriei din Criţ şi avea şi meritul său în ridicarea ţesătoriei. Pe 11 septembrie 1768 a murit micuţa Rebecca Stahl, pe 16 octombrie Magdalena Hofer născută Wurtzy, soţia în vârstă de 29 de ani a lui Johann Hofer, pe 28 octombrie 1768 au urmat Margarete Wurtzy, fiica în vârstă de 4 ani a lui Andreas Wurtzy, iar pe 29 octombrie Maria Kleinsasser, cea mai mare fiică a lui Joerg Waldner şi soţia lui Matthias Kleinsasser, în vârstă de doar 21 de ani. Pe 9 noiembrie a urmat Georg Gurl, în vârstă de 57 de ani, soţiei sale Magdalena, iar pe 10 noiembrie 1768 a murit Ursula, fiica lui Josef şi Elisabeth Mueller200.
Pe 27 martie 1768 următorii membri primiseră botezul adult: Johann Wipf (15), Johann Stahl jun. (15), Christian Wurtzy (14), Josef Hofer (15), Christina Kleinsasser (15) şi Barbara Mueller (14)201.
Multele îmbolnăviri au împiedicat ca biserica să poată începe cu construcţia caselor, după cum fusese planificat. Se ocupau pe deplin să strângă recolta roadelor de iarnă şi vară. ________
198 Producerea de urcioare habane era singurul meşteşug din Vinţu care amintea de perioada înfloritoare a meşteşugului hutterit. Despre asta vezi H. Klusch, Siebenbuergische Toepferkunst (Arta transilvană a olăritului).
199 Cartea mică de istorie, pag. 306.
200 Registrul bisericii, decese.
201 Registrul bisericii, botezuri adulte.
247
După ce au făcut asta, fraţii au decis să părăsească Ciorogârla din nou şi să caute un loc mai sănătos, în special un loc cu apă potabilă mai bună. Dar au fost nevoiţi să petreacă şi iarna 1768/69 tot în colibe de lut.
În această iarnă au avut multe griji şi îngrijorări. S-a ajuns la un incident care pur şi simplu a aruncat comunitatea în cele mai mari greutăţi. Unul dintre fraţi, al cărui nume nu este amintit de Johannes Waldner202, doborâse cu îndrăzneală una dintre numeroasele cruci pe care valahii le ridicau la răscruci de drumuri şi în faţa cărora îşi făceau semnul crucii înainte de a începe să muncească pământul şi fusese văzut de localnici. Pentru profanarea crucilor de pe drum era o pedeapsă severă, şi anume, tăierea mâinii sau plata unei sume foarte mari de bani de penitenţă203. Josef Kuhr, cel care stăpânea limba valahă la perfecţie, şi astfel reprezenta comunitatea în faţa autorităţilor, a fost citat la moşier, care i-a cerut să îl predea pe răufăcător jurisdicţiei ca să fie pedepsit după obiceiul ţării. Kuhr a scuzat fapta, spunând că fratele era nou în ţară şi de aceea nu îi erau cunoscute legile şi obiceiurile, şi a promis să aibă grijă ca aşa ceva să nu se mai întâmple, dar popii au ameninţat, în ciuda multelor scuze şi rugăminţi, că vor anunţa fapta la principe. De aceea comunitatea îşi făcea griji foarte mari şi a dispus ca făptaşul să dispară pentru un timp, până ce fapta sa va fi uitată204.
În primăvară fraţii au găsit un loc foarte frumos unde să se aşeze, în satul Prisiceni pe malul râului Argeş, la doar 9 km sud de Ciorogârla. Terenul se numea „piciorul raiului“ şi aparţinea unui boier pe numele Prisiceanu. Aici fusese mai devreme o moşie a boierului, dar între timp se dărăpănase; era o grădină foarte frumoasă cu meri, cireşi, nuci şi pruni, teren arabil foarte bun şi multă păşune. În plus, în apropiere era o pădure, aşa încât fraţii puteau tăia suficient lemn de construcţie de aici. Pentru că Prisiceni era aşa aproape de Ciorogârla, fraţii au vrut să dărâme casea lui Jakob Woelfl şi să o reconstruiască în Prisiceni, dar boierul din Ciorogârla le-a interzis. Era mânios că fraţii vroiau să părăsească pământul său, dar nu putea să îi împiedice205. În timp ce Johannes Stahl cu atelierul său de olărie şi femeile şi copiii au rămas la început încă în Ciorogârla, bărbaţii adulţi şi băieţii s-au mutat pe 3 aprilie 1769 la Prisiceni şi au construit
_________
202 Cartea mică de istorie, pag. 307.
203 Johannes Waldner menţionează că suma la care se ridica suma de penitenţă era de 50 de pungi a câte 500 de guldeni germani, deci 25.000 de guldeni, ceea ce cu siguranţă este exagerat.
204 Cartea mică de istorie, pag. 307.
205 Nemţii, respectiv austriecii şi saşii erau consideraţi drept străini în Valahia (Ţara Românească) şi de aceea nu erau legaţi de pământ ca ţăranii localnici, ci se bucurau de dreptul de liberă alegere a domiciliului.
248
în această primăvară şi vară trei case spaţioase şi un grajd; după felul ţării construiau din lut. Acest mod de a construi are multe avantaje, e nevoie de puţine materiale de construcţii, este foarte ieftin iar construcţiile sunt ridicate foarte repede. Aceste construcţii sunt răcoroase şi plăcute vara iar iarna sunt calde. Ridicarea lor este simplă: pentru fiecare perete se ridică un rând de stâlpi care sunt legaţi sus şi jos prin grinzi transversale, peste acestea se punea şarpanta acoperişului. Aceasta solicită dulgheri pricepuţi. Pe dinăuntru şi pe dinafară pereţii sunt îmbrăcaţi cu o împletitură de nuiele de răchită iar între aceste împletituri se îndesa lut amestecat cu paie şi bălegar de vacă. Aşa ia naştere un perete puternic gros de circa 30 cm care uscat este tare ca piatra. Pe dinăuntru şi pe dinafară pereţii sunt tencuiţi cu lut iar la sfârşit văruiţi cu lapte de var. Dacă cei care construiau se străduiau să facă suprafeţele drepte, netede şi verticale, o astfel de casă nu poate fi deosebită de una de cărămizi. Pentru că Paul şi Veit Glanzer erau zidari de meserie şi se pricepeau la dulgherie, începând cu vara anului 1769 comunitatea avea la dispoziţie case frumoase şi spaţioase.
Johannes Waldner consemnează că în această vară au venit cinci soldaţi dezertori din oastea imperială peste graniţă şi au lucrat cu biserica, dar când a venit toamna au dispărut din nou în secret, dar nu fără să jefuiască biserica înainte206.
Până în octombrie erau toate clădirile gata, plus un nou cuptor de calcinat construit pentru Johannes Stahl. Recolta era strânsă. Fraţii se obligaseră să îi plătească principelui 40 de taleri pe an ca impozit iar în plus pentru fiecare oaie, porc şi cal câte 5 parale207, la fel şi pentru stupi. Fostul senior primea 15 guldeni bani lichizi şi zeciuielile din roadele câmpului, noul senior din Prisiceni, un boier mai sărac, se mulţumea cu 5 guldeni şi zeciuiala din fructele câmpului. Johannes Waldner nu menţionează clar, dar din informaţiile sale se deduce că biserica a ieşit astfel foarte convenabil şi a putut face economii considerabile. Acest lucru s-a întâmplat sub conducerea gospodăriei lui Andreas Wurtzy, „slujitorul chemării temporare a naturii” care era un ţăran şi gospodar cu experienţă. De aceea a fost o lovitură grea pentru toată biserica când Andreas Wurtzy a murit în pace pe 13 noiembrie 1769 în Prisiceni. Apoi a fost ales ca „slujitor al chemării temporare a naturii” Paul Glanzer208. Dar biserica a mai pierdut prin deces în acest ani şi în primăvara următoare membri valoroşi: pe 16 mai 1769 a murit Margarete Wurtzy în Ciorogârla în vârstă de doar 46 de ani, pe 3 decembrie a urmat Peter Mueller în vârstă de 48 de ani, pe 16 ianuarie 1770 Anna, fiica de 20 de ani a soţilor _________
206 Cartea mică de istorie, pag. 308.
207 Un piastru a 40 de parale era moneda turceasă de pe atunci care era valabilă în ambele principate româneşti.
208 Cartea mică de istorie, pag. 309 şi registrul bisericii, decese.
249
Wurtzy, pe 25 martie 1770 Susanne Zuelch (Zillich) şi pe 29 martie 1770 văduva Dorothea Nagler în vârstă de 47 de ani. Aceasta fusese bucătăreasa comunităţii de la întemeierea ei. Dimpotrivă, a fost născut un singur copil. Pe 25 noiembrie 1769 a venit pe lume în Prisiceni Lorenz, fiul lui Johann şi al Judithei Stahl.
Deşi printre membrii bisericii era un număr considerabil de tineri la vârsta căsătoriei, registrul bisericii nu înregistrează nicio căsătorie. Nu cunoaştem motivele, dar este de presupus că Hans Kleinsasser a zorit ca mai întâi să fie terminată gospodăria înainte să încheie noi căsătorii. Şi mai ciudat e însă faptul că de-abia în noiembrie 1772 s-a născut următorul copil deşi în comunitate existau câteva cupluri de proaspăt căsătoriţi. E foarte greu de presupus că asta a fost doar o coincidenţă. Probabil că Hans Kleinsasser i-a obligat la abstinenţă strictă pentru că un alt mod de a controla naşterile nu era cunoscut pe vremea aceea iar avorturile nici nu intrau în discuţie la creştinii credincioşi. Cu privire la acest fenomen nu menţionează nimic nici unul dintre cronicari. Oricum, pe 19 martie 1769 în Prisiceni au fost botezaţi de Hans Kleinsasser din nou încă doi membri: Annele Wipf (15) şi Maria Nagler (15)209.
Comunitatea spera să poată petrece iarna 1769/1770 în pace în noua gospodărie construită, dar tocmai acum, după ce părea că cele mai mari lipsuri fuseseră depăşite prin hărnicia neobosită a tuturor, a fost implicată în confruntările războinice dintre turci şi ruşi.
Trupele ruseşti, predominant organizaţii cazace, traversaseră Moldova şi au atacat oraşul port la Dunăre, Galaţi. Pe 5 noiembrie 1769 o trupă puternică de cazaci a atacat capitala Valahiei, Bucureşti, şi au jefuit curtea princială şi oraşul. Prinţul Ghica a fugit cu curtea sa din oraş, dar a fost prins prin surprindere de cazaci în hanul Şerban Vodă împreună cu curtea sa şi a fost luat prizonier. Mareşalul conte Rumjanzow a dispus să fie dus la Petersburg, unde a rămas până la încheierea păcii în 1774. Luarea în captivitate a prinţului a declanşat panică printre boieri şi aceştia au părăsit în grabă capitala. Ţara era fără conducere şi a fost lăsată pradă cetelor jefuitoare ale partizanilor care s-au năpustit asupra ei în următoarele luni. Printre ei erau, după cum consemnează biv vel stolnicul Dumitrache ca martor ocular, numeroşi tâlhari şi hoţi de drumul mare care s-au folosit de haosul din ţară pentru expediţiile lor de jefuit. Una dintre victimele acesor bande de tâlhari care erau formate în principal din arnăuţi dezertori, soldaţi albanezi ai turcilor, a fost gospodăria fraţilor hutteriţi din Kärnten (Carintia) din Prisiceni.
Deja la 16 noiembrie fuseseră încartiruite două unităţi turceşti în
_________
209Registrul bisericii, botezuri.
250
gospodărie, biserica a trebuit să se îngrijească de ei şi să le pună la dispoziţie fân şi orz pentru cai. Pentru că se temeau pentru siguranţa femeilor, acestea au fost ascunse împreună cu copiii într-o pădurice din apropiere. Turcii au plecat mai departe fără să facă vreun rău comunităţii. Dar când bandele de tâlhari au început să jefuiască ţara şi într-o seară au spionat şi gospodăria, fraţii au fost avertizaţi cu privire la un atac prin surprindere, dar nu au luat avertismentul în serios. Pe 24 noiembrie 1769 una dintre aceste bande de tâlhari a atacat prin surprindere gospodăria. Doar o parte a locuitorilor au putut scăpa la timp, ceilalţi au fost luaţi prizonieri şi conducătorul i-a cerut lui Josef Kuhr, să aducă banii lichizi. Pentru că gospodăria frăţească ieşea în evidenţă faţă de toate celelelate colibe de lut mai sărace ale celorlalţi consăteni prin clădirea sa impunătoare, tâlharii credeau că aveau de-a face cu o moşie deosebit de bogată. Josef Kuhr le-a explicat totuşi că biserica nu avea bani lichizi pentru că veniseră recent din Transilvania în ţară şi folosiseră toate mijloacele pentru construcţia caselor. Tâlharii nu au vrut să creadă asta şi au scotocit şi răscolit mai multe locuri în căutarea banilor. Cu ocazia asta şi-au însuşit tot ceea ce li s-a părut de valoare. Când nu au găsit nici un ban s-au mâniat pentru că au crezut că fraţii îşi ascunseseră banii şi i-au torturat pe Johann Stahl şi Velt Glanzer, ca să afle de la ei unde erau ascunşi banii comunităţii. Când aceştia au refuzat să spună, au fost ameninţaţi că vor fi torturaţi cu brăzdarul încins. Hans Kleinsasser era bolnav în pivniţa casei. Şi el a fost ameninţat de tâlhari, care l-au bătut ca şi pe Josef Kuhr, Josef Kleinsasser, Lorenz Tschetterle şi Christian Hofer, dar au susţinut în continuare că biserica nu mai avea alţi bani decât cei pe care tâlharii şi-i însuşiseră deja. Deşi l-au ars pe Josef Kuhr cu fierul încins şi pe Peter Mueller l-au bătut atât de rău încât opt zile mai târziu a murit din cauza maltratărilor, fraţii au persistat în afirmaţia lor că nu aveau niciun ban. Tâlharii i-au ameninţat până la urmă că vor da foc la case şi îi vor tăia capul lui Hans Kleinsasser, dar acesta a îndurat toate chinurile. Spre seară au plecat în sfârşit după ce încărcaseră pe cai tot ceea ce li se păruse a avea vreo valoare. Comunităţii i-a rămas din ceea ce avusese doar vitele care fuseseră mânate de acolo la timp şi ascunse, şi o provizie de porumb din recolta acestui ani. Pagubele cauzate de acest atac s-au ridicat la 394 de guldeni210.
De-abia plecase această bandă de tâlhari, că a venit următoarea. Când aceasta a văzut că gospodăria fusese deja jefuită, a plecat mai departe, dar nu înainte de a fura şi ultimele lucruri de valoare care rămăseseră. Dar şi valahii din împrejurime au folosit ocazia să fure câte ceva. Au mai venit câteva cete de câteva ori la gospodărie, au cerut fân, lemn şi găini şi au provocat daune comunităţii. Până la
________
210 Cartea mică de istorie, pag. 310315 şi j. Mueller, pag. 29.
251
urmă s-au văzut siliţi să părăsească gospodăria şi să lase în urmă doar câţiva fraţi adulţi, vitele, femeile şi copiii fuseseră ascunşi în pădurea şi ţinutul mlăştinos de cealaltă parte a râului Argeş.
Cazacii se baricadaseră în mănăstirea Comana pe Neajlov şi în mănăstirea Văcăreşti la sud de Bucureşti. La începutul lui ianuarie 1770 a intrat general-maiorul Zamjatin cu 1300 oameni în Bucureşti ca avangardă a unei armate a generalului Grigori Alexandrovici Potemkin. Pe 3 ianuarie 1770 generalul Potemkin a atacat portul Brăila apărat de Abli Paşa. Suleiman Paşa de Rumili şi Ali Paşa s-au grăbit să îi sară în ajutor. Pe 15 ianuarie turcii au atacat mănăstirea Văcăreşti, dar atacul a fost respins. Bubuitul tunurilor mănăstirii care se afla la doar 10 km de gospodăria fraţilor se auzea până acolo.Generalul Porucic de Stomfil a ars suburbiile cetăţii Brăila, i-a alungat pe turci până la Dunăre şi la final i-a atacat pe turci în fortăreaţa Giurgiu. O parte din trupe a traversat Dunărea pe la Zimnicea şi a atacat Sviştov. Turcii au suferit pagube mari, dar când All Moldovang Paşa de Khalil Paşa, i-a succedat fiului lui Aivat Mehmet Paşa ca vizir, rezistenţa turcilor s-a consolidat din nou şi au trecut la ripostă. La sfârşitul lui februarie generalul Zamjatin şi Porucic von Stomfil s-au întors din nou în Moldova şi au cedat Valahia (Ţara Românească) turcilor şi bandelor jefuitoare.
Luptele dintre ruşi şi turci care se mutau când într-o parte când în alta au decis şi soarta aşezării din Prisiceni. Hans Kleinsasser şi Josef Kuhr se duseseră la Bucureşti după atacul din 24 noiembrie 17651, ca să primească un bilet de liberă trecere de la comandantul trupelor ruseşti, generalul Zamjatin. Au trebuit să aştepte mult până să fie primiţi la el, dar când acesta a auzit cine erau, i-a fost milă de ei şi le-a dat un salvconduct. Dar şi acesta le-a folosit prea puţin împotriva cazacilor şi arnăuţilor scandalagii. Femeile şi copiii au trebuit să se ascundă în continuare în pădure şi nesiguranţa era mare. De aceea s-au hotărât să părăsească ţara şi să se mute într-o regiune care să le poată oferi depărtare şi siguranţă de toate confruntările cu caracter războinic. Când l-au anunţat pe generalul Zamjatin, acesta i-a sfătuit să se mute în Rusia. Fraţii însă doreau să aibă certitudinea că acolo le este garantată libertatea religioasă şi i-au înmânat generalului un memoriu în care declarau articolele lor de credinţă. Generalul Zam)'atin i-a asigurat că pot să vină în Rusia fără nicio grijă, căci împărăteasa Ecaterina a II-a îi asigurase pe menoniţi într-un manifest din 23 iulie 1763 că se vor bucura, în calitate de colonişti, de toată libertatea religioasă şi nu vor trebui să intre în serviciul militar. Trebuiau să se mute la Kiev, care atunci se găsea la graniţa cu Polonia şi să se înscrie acolo
252

la guvernatorul de acolo. Pentru asta le-a emis un paşaport şi le-a dăruit o căruţă şi doi boi pentru călătorie211.

Astfel s-a luat hotărârea. Comunitatea s-a decis ca imediat ce vremea de la începutul anului o va permite să părăsească Prisiceni şi să se mute în Rusia. Până atunci însă mai aveau de îndurat câteva griji. Turcii fuseseră împinşi înapoi până la Dunăre, dar odată cu retragerea trupelor ruseşti, au apărut din nou în Valahia (Ţara Românească). Ţăranii valahi din cîmpiile de la Dunăre folosiseră înfrângerea ca să mâne de la turci mii de oi, vite şi bivoli şi să le ascundă în câmpiile joase ale Argeşului. Pe 27 martie 1770 a venit o mare ceată de turci călare în Prisiceni în căutarea acestor turme, i-a luat prin surprindere pe Josef Mueller, Aenne Waldner, Johannes Waldner şi cei trei fraţi Christian, Paul şi Michael Hofer şi i-a luat prizonieri ca să îi ducă cu de-a sila în sclavie. Când au aflat însă că fraţii erau nemţi care veniseră de curând în ţară, i-au eliberat. Cei şase s-au ascuns şi au trebuit să privească seara cum turcii au târât cu sila, pe lângă cirezi şi nenumăraţi bărbaţi, femei şi copiii ca prinşi către Giurgiu. De la un valah care scăpase au aflat mai târziu că aceştia fuseseră vânduţi ca sclavi în Giurgiu. Atunci fraţii s-au hotărât să nu mai aştepte ci să dărâme tabăra din pădure imediat şi să plece de acolo. Pe 10 aprilie 1770 au venit încă o dată în gospodărie. Între timp se făcuse primăvară, copacii înfloriseră şi câmpiile erau verzi, dar toată ţara era părăsită, toţi locuitorii fugiseră. Trei ani şi jumătate trăiseră fraţii hutteriţi în Valahia (Ţara Românească). Fusese o ţară roditoare şi bună, dar vremurile oribile de război o făcuseră de nelocuit aşa că şi-au luat rămas-bun cu speranţa că în Rusia vor avea parte de un loc mai liniştit şi mai sigur unde să se stabilească212. Comunitatea scăzuse la 66 de capete. Următoarele persoane au luat parte la migraţia cu căruţele către Rusia:
---copiii lui Christian Glanzer, care murise: Anne (17), Andreas (15);
---Paul Glanzer (38) cu copiii Barbara (7) şi Rebecca (4);
---Velt Glanzer (40);
---văduva Anna Hofer (53) cu copiii Anna (29), Michael (24), Christian (21), Paul (19), Jakob (17), Maria (15) şi Gretl (12);
---Johann Hofer (32) cu copiii Johann (8) şi Samuel (5);
---Hans Kleinsasser (47) cu soţia sa Barbara (46) şi copiii Christian (17), Barbara (15), Dorothea (11), Elisabeth (8) şi Johann (6);
---Josef Kleinsasser (30) cu soţia sa Christina şi fiul Stephanus (4);
---Matthias Kleinsasser (32), văduv, cu fiica sa Mariele (4);
---Josef Mueller (4 1) cu soţia sa Elisabeth (40) şi cu copiii Josef (19), Barbara (16), şi Matthias (13);
---văduva lui Peter Mueller, Elisabeth (3 1) cu copiii Katharina (5) şi Peter (2);
_________
211 Cartea mică de istorie, pag. 317.
212 Cartea mică de istorie, pag. 318320, şi J. Mueller, pag. 29 şi următoarea.
253
---cei trei orfani Katharina (20), Christiiina (18) şi Maria (16) Nagler, Rosina Pichler (40);
---văduva Aenne Waldner (45) cu copiii Johann (17), Christian (20), Barbara (14), Anne (12) şi Hester (8);
---Christina Winkler;
---cei patru orfani Christian (16), Sara (12) şi Andreas (9) şi Michael Wurtzy (1);
---văduvul Josef Kuhr (56);
---Johann Stahl (45) cu soţia sa Judith (43) şi copiii Johann (17), Margarethe (11), Heinrich (9), Benjamin (7) şi Lorenz (1/2);
---Lorenz Tschetterle (22);
---copiii Aennei Wipf: Elias (19), Johannes (17), Annele (16), Samuel (12);
---Grete Wipf (19).
Numărul celor din Kärnten (Carintia) se ridica acum la doar 52, cel al celor din Vinţu la 14.
255
Listă
a transmigranţilor din Kärnten (Carintia) şi a familiilor din Vinţu de Jos care au luat parte la exodul cu căruţe din Valahia (Ţara Românească) la Wirschinka în Ucraina în anul 1770:
Cei din Kärnten (Carintia):
1. Copiii lui Glanzer Marla.....................................................în total...2
2. Glanzer Paul.......................................................................în total...3
3. Glanzer Velt........................................................................în total...1
4. Hofer Anna.........................................................................în total...8
5 Hofer Johann jng. ...............................................................în total...3
6. Kleinsasser Hans...............................................................în total...7
7. Kleinsasser Josef..............................................................în total...3
8. Kleinsasser Mathlas...........................................................în total...2
9. Mueller Josef......................................................................în total...5
10. Văduva lui Mueller Peter..................................................în total...3
11. Orfanii Nagler'sche.........................................................în total...3
12. Pichler Rosina..................................................................în total...1
13. Văduva lui Waldner..........................................................în total...6
14. Winkler Christina..............................................................în total...1
15. Orfanii lui Wurtzy..............................................................în total...4
Cei din Vinţu de Jos:
16. Kuhr Josef........................................................................în total...1
17. Stahl Johann.....................................................................în total...7
18. Copiii Aennei Wipf........................................................în total...4