3. Transmigraţiile din Kärnten (Carintia) în Transilvania

_________
163 Cartea mică de istorie, pag. 252.
164 Cartea mică de istorie, pag. 252.
228
negru ondulat. Când „frăţietatea” se găsea închisă în primărie, Stahl se găsea în ascuns în Sibiu şi a încercat să îşi vadă soţia Judith şi copiii. În faţa porţii primăriei s-a întâlnit cu inspectorul pentru transmigranţi, Petrus Hann von Hannenheim care l-a întrebat cine este şi ce vrea. Stahl a recunoscut cu sinceritate că familia sa se găsea închisă în primărie şi el vroia să îi viziteze. Deşi Petrus von Hannenheim era un saş lutheran şi nu era prietenos faţă de Delpini, a trebuit să dispună ca Stahl să fie arestat. În timp ce femeile şi copiii au fost duşi înapoi în Vinţu, Johann Stahl şi Lorenz Tschetterle au fost mai întâi închişi în închisoarea din Aiud, unde au rămas până în octombrie 1766; apoi cei doi au fost duşi în Cluj. Aici s-a încercat încă o dată să fie convertiţi, dar pentru că se opuneau cu fermitate, au fost puşi în lanţuri şi au fost duşi împreună cu Josef Kuhr din sat în sat până în Sighet în Maramureş. Aici au mai fost ţinuţi încă paisprezece zile în închisoare şi au fost întrebaţi pentru ultima dată dacă nu vor să devină catolici. Când au refuzat, Josef Kuhr şi Johann Stahl au fost alungaţi peste graniţă în Polonia şi expulzaţi pe vecie din ţară165. Aceasta se întâmpla în luna noiembrie a anului 1766.
Johannes Waldner susţine că familiile lui Johann Stahl şi Aenne Wipf cu copiii au mai fugit de câteva ori din Vinţu la Criţ şi au fost mereu aduşi înapoi. Acest lucru pare să se adeverească, deşi în documentele vremii nu se spune nimic despre aceasta. Au existat însă zvonuri că aceşti botezatorii din Vinţu fugiseră peste Carpaţi în Moldova sau Valahia (Ţara Românească)166.
Pater Delpini a renunţat pentru început la convertirea botezatorilor din Criţ şi Dacia (Stein). Din intenţiile sale viitoare se poate presupune cu o mare probabilitate cum plănuia să rezolve această problemă. După ce se convinsese că botezatorii adulţi nu puteau fi convertiţi în vreun fel, nici măcar cu forţa, a căutat o posibilitate ca măcar să îi aibă în mână pe copiii lor şi să le dea o educaţie catolică. De aceea a părăsit Vinţul în iarna anului 1766/1767 şi s-a mutat în rezidenţa iezuită din Sibiu. De aici, după cercetări minuţioase, a trimis un promemoria împărătesei Maria Tereza la începutul primăverii anului 1767 în care propunea să i se pună la dispoziţie complexul de clădiri al „retranşamentului” construit în 1753-1755 pentru transmigranţi la periferia Sibiului, pe care acum îl achiziţionase oraşul, ca să înfiinţeze un orfelinat catolic cu privilegii specifice. Pentru că a prezentat nu numai un plan complet pentru funcţionarea orfelinatului ci şi numeroase propuneri pentru finanţarea costurilor de întreţinere, care cauzau dezavantaje serioase
_________
165 Cartea mică de istorie, pag. 253 şi în continuare
166 Actul magistraturii Sibiu 206/1766; şi H. Klima, ibidem, pag. 132.
229
saşilor evanghelici, este de presupus, că această problemă îl preocupa de mult. El vroia să adăpostească aici toţi copiii rebotezători şi să le dea o educaţie catolică în timp ce adulţii, la fel ca Josef Kuhr şi Johann Stahl, să fie alungaţi peste graniţă pentru totdeauna în Polonia sau în Turcia167.
Deja la 20 mai 1767 a fost emisă o mult prea înaltă hotărâre a împărătesei către guberniul transilvan, ca „retranşamentul” să fie cedat lui Pater Delpini pentru ridicarea unui orfelinat. Oricum, mai întâi trebuiau mutaţi de acolo transmigranţii care locuiau acolo, ceea ce a reuşit să facă în câteva luni inspectorul pentru transmigranţi, Petrus Hann von Hannenheim. Deja la 1 septembrie 1767 Pater Delpini a putut prelua clădirea168.
Astfel situaţia transmigranţilor botezatori din Kärnten (Carintia) din Criţ şi Dacia (Stein) precum şi cea a refugiaţilor din Vinţu care se găseau din nou la ei a devenit deosebit de critică. Nu se puteau împotrivi nici expulzării cu care fuseseră ameninţaţi în repetate rânduri în hotărâri imperiale, nici luării forţate a copiilor lor minori, pentru că şi acest lucru se practicase mereu în timpul transmigrărilor, în special în primii ani, 1752-1754, cu ştiinţa împărătesei.
Nici Hans Kleinsasser, fraţii Glanzer, sau Andreas Wurtzy nu ştiau vreun sfat sau vreo cale de ieşire din această situaţie disperată. Din nou a fost Josef Kuhr, fostul „slujitor al Cuvântului” al bisericii din Vinţu care între timp fusese alungat peste graniţă, cel care a intervenit şi a putut oferi o soluţie pentru salvarea bisericii.
După ce Josef Kuhr şi Johann Stahl au fost duşi peste graniţă în Polonia în noiembrie 1766, Lorenz Tschetterle a mai rămas încă trei luni în închisoarea din Sighet. Acolo a fost ameninţat că va fi făcut militar cu forţa, dar a rămas ferm. Până la urmă a fost dus din sat în sat ca să fie dus din nou în Vinţu. În Cluj a putut să scape de pază şi în martie 1767 s-a întors în Criţ unde a fost primit cu mare bucurie de fraţi169.
Josef Kuhr şi Johann Stahl au rătăcit peste Carpaţi spre nord. Într-un târguşor au fost sfătuiţi de o femeie să meargă în Zaleszczyki170, acolo ridicase împăratul polonez o fabrică de postav şi acolo erau şi mulţi nemţi. Pe 6 decembrie 1766 au traversat Dnjestr care era îngheţat şi au ajuns în Zaleszczykl. Aici au petrecut iarna, Josef Kuhr ca tăietor de lemne, Johann Stahl ca ajutor la un făuritor de unelte. La 15 mai 1767 au părăsit localitatea şi au mers
_________
167 Copie a acestui promemoriu fără dată la W. Schmidt, pag. 17.
168 W. Schmidt, pag. 21.
169 Cartea mică de istorie, pag. 256.
170 Waldner numeşte localitatea Zaleszczyki numai Selischek.
230
prin Bucovina prin Botoşani, Iaşi, Focşani drept prin Moldova, apoi prin Bucureşti şi Craiova prin Valahia (Ţara Românească). Pe drum lucrau mereu câteva zile ca să îşi câştige existenţa şi se informau despre condiţiile de viaţă în această ţară, căci Josef Kuhr era decis să părăsească Transilvania împreună cu botezatorii şi să îi aşeze într-o ţară cu libertate religioasă. De aceea s-a bucurat să audă că în principatele Moldova şi Valahia (Ţara Românească) care se găseau sub autoritate turcească domnea libertatea religioasă deplină şi că nu se percepea niciun impozit de la nemţii care erau foarte mult apreciaţi aici ca meşteşugari. Din Craiova au mers cei doi de-a lungul văii Jiului prin Târgu-Jiu către Bumbeşti. Aici au găsit câţiva valahi transilvăneni care i-au dus peste Carpaţi. Mai întâi s-au îndreptat către Vinţu, dar aici a aflat Josef Kuhr că propriul său fiu, Michael, căzuse de la credinţă şi că întreaga fostă biserică botezătoare se bucura între timp de favoarea autorităţilor ca „noua biserică germană” de credinţă catolică. Johann Stahl a aflat însă că soţia sa Judith cu cei patru copii se mutase în Criţ la Hans Kleinsasser. Aşa că au părăsit Vinţu în aceeaşi zi şi au pornit-o către Criţ unde au ajuns la 27 august 1767 şi au fost primiţi de biserică cu mari strigăte de bucurie171.
În Criţ, tensiunile între populaţia saşă a satului şi fraţii din Kärnten (Carintia), al căror număr se ridica din nou la 56 de persoane, crescuseră în vară; s-a ajuns la fricţiuni şi la acte pline de îndrăzneală, au fost confiscate m1000 de cărămizi, pânză şi alte produse pentru acoperirea costurilor ducerii înapoi a celor din Vinţu. Pe 10 august 1767 a venit din nou poruncă de la magistratura Sibiului ca persoanele din Vinţu care fugiseră în Criţ să fie duse înapoi cu forţa, dar şi toate celelalte familii care se mutaseră în Criţ din alte locuri să fie duse iarăşi înapoi în satele lor, deci Wurtzy în Ighişu Nou, Gurl în Seleuş, Josef Mueller în Bazna, văduva Hofer şi Nagler în Cincu şi Waldner în Brădeni. Pentru că s-au împotrivit, 46 de persoane au fost închise în curtea bisericii fortificate din Criţ172. Apoi au fost duse cu forţa în locurile unde trăiseră mai înainte; fraţii Glanzer, care tocmai se pregăteau să se mute în Criţ au fost duşi cu copiii lor în Dacia (Stein). Dar această măsură s-a dovedit a fi zadarnică. Dorothea Nagler a fost trimisă înapoi imediat de către cei din Cincu, pentru că nu aveau nicio poruncă în sensul acesta de la magistratură, Joerg Waldner a realizat ceea ce îl anunţase pe cavaleristul oraşului: va rămâne în Brădeni doar câtă vreme va fi legat aici, şi s-a mutat
__________
171 Cartea mică de istorie, pag. 293. Josef Kuhr şi Johann Stahl au călătorit la întoarcerea din Zaleszczyki până în Criţ aproximativ 1600 de kilometri.
172 Cartea mică de istorie, pag. 290.
231
în aceeaşi zi înapoi în Criţ. La fel au făcut şi ceilalţi şi într-o săptămână erau din nou toate familiile unite în Criţ. Judecătorul satului Criţ a anunţat asta la magistratură şi a cerut porunci în sensul acesta. A primit indicaţii ca familiile care se întorseseră să fie închise provizoriu în curtea bisericii fortificate, pentru întreţinerea lor însă trebuia să plătească biserica botezătoare până ce se va decide definitiv ce se va întâmpla cu ei173.
Waldner raportează că Pater Delpini a mers la Viena în această vară împreună cu prezbiterul Maertl Roth care se convertise la catolicism. În plus, l-a vizitat acasă şi pe prezbiterul din Sabatisch, Zacharias Walther, care, la fel, era catolic acum. Apoi a primit în Viena aprobarea împărătesei să fie alungaţi din ţară botezatorii adulţi din Kärnten (Carintia), iar copiii sub 14 ani să primească o educaţie catolică în orfelinatul său. Magistratura a anunţat astfel pe judecătorul satului Criţ să ţină în continuare închişi pe botezatorii din afara satului în biserica fortificată din Criţ, pentru că va veni în curând un părinte iezuit şi se va ocupa acesta de problemă. Pentru că preluarea „retranşamentului”, a complexului de clădiri menit să devină orfelinat în Sibiu era prevăzută pentru 1 septembrie 1767, Pater Delpini era indispensabil aici în următoarele săptămâni, aşa că nu s-a putut ocupa de botezatorii din Criţ. Această perioadă le-a dat posibilitatea botezatorilor din Kärnten (Carintia) să ia hotărâri în pripă şi cu urmări serioase şi să le şi pună în aplicare174.
Când Josef Kuhr şi Johann Stahl au apărut pe neaşteptate la 27 august 1767 în Criţ, prima întrebare pe care Andreas Wurtzys i-a pus-o a fost: „Acum, frate Josef, ai venit să ne conduci afară de aici?” Kuhr a răspuns: „Da, fratele meu, dacă este voia lui Dumnezei.” El le-a povestit fraţilor că dincolo de Carpaţii care înconjurau Transilvania ca un zid de nepătruns, în Moldova şi în Valahia (Ţara Românească) se găsea suficient loc şi libertate pentru ei. Valahii şi moldovenii erau dedicaţi religiei greco-ortodoxe, dar în oraşe locuiau şi greci, armeni, iudei şi discipoli ai diferitelor secte, precum filipenii175, dar nimeni nu era torturat sau persecutat din cauza credinţei lui. Ţara era supusă împăratului turc, care aşezase prinţi aici176. Era un pământ fierbinte şi gras din care creştea cel mai bun
__________
173 Cartea mică de istorie, pag. 292.
174 W. Schmidt, pag. 21.
175 Filipenii erau o sectă numeroasă rusă care în timpul lui Petru cel Mare fugiseră în teritoriul Moldovei, care erau supus suveranităţii turce.
176 Prinţii Moldovei şi Valahiei se apăraseră multă vreme împotriva turcilor şi, ca Ştefan cel Mare (1457-1504), prinţ al Moldovei, sau Vlad Ţepeş (1456-1462 şi 1476) şi Mihai Viteazu (1593-1601) au dus bătălii victorioase împotriva duşmanului creştinătăţii. Dar după bătălia de la Mohács din 1526, părăsiţi de Europa creştină, s-au supus suveranităţii turce. La început Înalta Poartă a tolerat prinţi autohtoni, dar când Dimitrie Cantemir, prinţ al Moldovei, s-a aliat cu ţarul rus Petru cel Mare împotriva lor, sultanii au aşezat pe tron doar greci din cartierul grecesc Fanar, un cartier al Constantinopolului. Epoca fanarioţilor ca prinţi ai Moldovei şi Valahiei a durat până în 1821.
232
vin. Dar nu este aşa dens populat, şi de aceea există încă mult teren necultivat şi pajişti mari. Pentru a le prezenta fraţilor ţara cât mai atrăgător, le-a povestit că a întâlnit un om pe drum care stătea pe un câmp. Când Kuhr l-a întrebat ce meserie are, acesta a răspuns „păstor”. Kuhr l-a întrebat unde are oile. Acesta a arătat spre câmp şi de-abia atunci şi-a dat Kuhr seama că iarba era atât de înaltă încât nu putuse să vadă oile din ea din cauza asta177.
Atunci au prins fraţii din Criţ din nou curaj şi au fost de părere că Dumnezeu li-i trimisese pe cei doi fraţi drept conducători şi şefi ca să îi conducă din primejdie la libertate la fel cum condusese Moise odinioară pe copiii lui Israel din asuprirea din Egipt în Canaan. I-au trimis imediat pe Josef Kuhr, Veit Glanzer şi Lorenz Tschetterle, să se intereseze în împrejurimile Braşovului pe unde ar putea scăpa peste munţi în Valahia (Ţara Românească). Carpaţii înconjurau Transilvania în sud începând de la Dunăre, în est şi în nord ca un zid în formă de potcoavă, iar în Valahia (Ţara Românească) treceau doar două trecători făcute de râuri, şi anume Jiul în partea de vest, trecătoarea Turnu Roşu cu Oltul la sud de Sibiu, şi două trecători prin munţi, pasul Bran în sud-vest şi trecătoarea Predeal la sud-est de Braşov, ambele la o altitudine de aproximativ o mie de metri. Numai aici treceau şosele circulabile către sud în Valahia (Ţara Românească) dar erau păzite foarte strict. Pentru a împiedica răspândirea epidemiilor, în special a mult-temutei ciume, existau la toate cele patru străzi în punctele de graniţă aşa numitele staţii Contumaz (lazarete) unde toţi rezidenţii şi toate transporturile erau controlate foarte precis. Acolo exista pază militară puternică, altfel vârful Carpaţilor nu avea decât 2000-2500 de metri, dar panta către Transilvania era foarte abruptă. La poalele munţilor crescuse o fâşie de păduri dese de stejar, deasupra urma o zonă la fel de deasă de păduri de fag până cam la 800 m, deasupra până la înălţimea de 1600 de metri urmau păduri dese de brazi şi molizi care în secolul al XVII-lea formau o pădure virgină aproape de nepătruns. De la 1600 de metri se întindeau, pe lângă tufişuri de jnepeni, pajişti întinse alpine roditoare care erau folosite de populaţia valahă din ţinuturile de la poalele Carpaţilor ca păşuni pentru milioanele lor de oi; deasupra acestei regiuni începea zona terenului stâncos, în mare parte format din gnais şi formaţiuni de şisturi micacine, dar în sudul Braşovului, în aşa-numiţii munţi Bucegi, doar formaţii pure de calcar, care în rupturile lor amintesc de Gesäuse şi de Hochschwab din Steiermark. Mulţi ciobani valahi cunosc poteci şi pasuri ascunse aici
________
177 Cartea mică de istorie, pag. 296.
233
pe care le folosesc pentru contrabanda peste graniţă, şi la aceşti valahi178 a apelat Josef Kuhr în căutarea sa după călăuze potrivite ca să poată trece în siguranţă peste munţii înalţi tot convoiul botezatorilor cu bătrâni, femei, copii şi bebeluşi.
Şi astăzi, în era turismului şi a căţărărilor montane, traversarea Carpaţilor Meridionali din zona Braşovului este o sarcină dificilă chiar şi pentru alpiniştii antrenaţi179, pentru locuitorii ţinutului deluros din Valea Mureşului a fost o mare îndrăzneală la vremea respectivă şi asta arată temeritatea ieşită din comun a lui Josef Kuhr, care era singurul care cunoştea ţara cu adevărat, dar şi implicarea şi pregătirea de a înfrunta riscurile a botezatorilor din Kärnten (Carintia), că fuseseră imediat decişi să îndrăznească să întreprindă acest marş peste munţii înalţi necunoscuţi pentru a-şi salva copiii şi pentru libertatea credinţei lor.
Josef Kuhr, care stăpânea limba valahă, a reuşit să recruteze patru valahi din regiunea Satulung, sud-est faţă de Braşov, care pentru o anumită sumă s-au declarat gata să călăuzească convoiul botezatorilor peste munţi în Valahia (Ţara Românească). Aceşti oameni au riscat astfel foarte mult, pentru că dacă ar fi fost prinşi, erau ameninţaţi cu moartea prin spânzurare.
În timp ce Kuhr cu Veit Glanzer şi Lorenz Tschetterle erau pe drum, întreaga biserică se pregătea să pornească la drum. Au vândut în grabă tot ce le-a permis să facă bani, au pus laolaltă în saci şi baloturi care puteau fi duse în spate lenjeria de corp şi de pat. O parte din ce aveau însă vroiau fraţii să o trimită cu o căruţă cu cai cu unul dintre valahi prin postul de Contumaz din Predeal spre Câmpina, în special uneltele lor şi proviziile de alimente şi cărţile lor. Apoi au auzit că Pater Delpini va ajunge în curând în Criţ. Se spunea în sat că scrisese deja unui regiment austriac ce se găsea într-un ţinut secuiesc180 pentru a-i fi alocat un detaşament, aşa că aşteptau cu mare teamă şi încordare momentul apariţiei acestuia. Când
_________
178 Valahii, cum sunt numiţi românii mereu în actele vremii şi în cronica lui Johannes Waldner şi Josef Mueller, vorbesc aceeaşi limbă de partea aceasta şi de cealaltă parte a Carpaţilor, există foarte puţine diferenţe dialectale. Şi în secolul al XVIII-lea au existat mereu contacte foarte strânse între românii de o parte şi de alta a lanţului carpatic în ciuda graniţei.
179 Autorul acestui articol, el însuşi născut la marginea Carpaţilor Meridionali, la doar circa 30 km de creastă şi din tinereţe familiarizat pe deplin cu acest munte, a trebuit ca după prăbuşirea frontului german în august 1944, fugind din prizonierat la 26 septembrie 1944 venind din Curtea de Argeş, să îl traverseze din sud spre nord. Deşi era cu trei săptămâni mai devreme decât convoiul botezatorilor (13-15 oct. 1767) pe o vreme frumoasă de toamnă şi avea 23 de ani, a fost o traversare periculoasă, care a necesitat efort şi foarte riscantă.
180 Ţinutul secuiesc, numit şi Trei Scaune, se întinde la nord de Braşov de-a lungul Carpaţilor Orientali şi este ţinutul de origine al Mureşului, Oltului şi Târnavelor. Din 1764 aparţinea graniţei militare şi avea două regimente de graniţă formate din ţărani care vorbeau ungureşte.
234
Lista
familiilor de transmigranţi din Kärnten (Carintia) şi a fugarilor din Vinţu de Jos,
care au luat parte în 1767 la fuga peste Carpaţi în Valahia (Ţara Românească):
Cei din Kärnten (Carintia):
..1. G l a n z e r Paul............................................................................................în total...3
..2. G l a n z e r Marias Kinder............................................................................în total...3
..3. G l a n z e r Veit..............................................................................................în total...1
..4. G u r l................................................................................................................în total...2
..5. H o f e r Anna....................................................................................................în total...8
..6. H o f e r Johann jun. ......................................................................................în total...4
..7. K l e i n s a s s e r Hans.................................................................................în total...7
..8. K l e i n s a s s e r Josef................................................................................în total...3
..9. K l e i n s a s s e r Matthias............................................................................în total...3
10. M u e l l e r  Josef............................................................................................în total...6
11. M u e l l e r  Peter............................................................................................în total...3
12. N a g l e r  Dorothea........................................................................................în total...4
13. P i c h l e r  Rosina..........................................................................................în total...1
14. W a l d n e r.....................................................................................................în total...7
15. W i n k l e r  Christina......................................................................................în total...1
16. W u r t z y.........................................................................................................în total...7
Cei din Vinţu de Jos:
17. K u h r  Josef...................................................................................................în total...1
18. S t a h l  Johann...............................................................................................în total...7
19. W i p f  Aennes Kinder...................................................................................în total...4
20. T s c h e t t e r l e  Lorenz...............................................................................în total...1
21. G r e t e  Wipf II. ...........................................................................................în total...1
22. Z u e l c h  Grete.............................................................................................în total...1
____________
78
235
întoarcerea celor trei fraţi trimişi s-a amânat, Hans Kleinsasser a decis să acţioneze prin propria-i putere şi să le iasă în întâmpinare. A angajat un vizitiu cu căruţă din localitatea învecinată şi a decis pornirea la drum pentru noaptea următoare. Prizonierii din biserica fortificată nu erau foarte atent supravegheaţi iar ziua puteau fi vizitaţi de către ceilalţi ca să fie aprovizionaţi cu mâncare şi aflaseră că, cheia de la poarta cetăţii era păzită într-o gaură din perete. Kleinsasser le-a dat de înţeles tuturor „fraţilor” captivi în cetate că trebuiau să fie pregătiţi pentru o fugă în noaptea respectivă.
Dar în noaptea următoare vizitiul nu a venit pentru că îşi pierduse calul; nici în a doua noapte nu a mers, aşa că a fost amânat pentru a treia noapte. Din fericire, în seara respectivă s-a întors Josef Kuhr cu cei doi tovarăşi ai săi. La început a fost supărat că Hans Kleinsasser hotărâse să fugă noaptea fără să aştepte întoarcerea sa, dar când a auzit de pericolul iminent, şi-a schimbat atitudinea. Când nici în această noapte nu a apărut vizitul angajat, fraţii au fost cuprinşi de frică. Părea că Domnul nu vrea ca ei să plece din Criţ. Au decis să vadă hotărârea lui Dumnezeu prin tragere la sorţi. După rugăciuni lungi şi insistente ale întregii biserici s-a tras la sorţi şi s-a decis că biserica trebuia să plece în străinătate. Atunci şi-au recăpătat toţi speranţa din nou şi au decis ca acum să nu mai plece pe ascuns noaptea, ci liber şi deschis în timpul zilei.
236
10. Fuga fraţilor hutteriţi din Kärnten (Carintia) peste Carpaţi în Valahia (Ţara Românească) în 1767
Însărcinarea pe care şi-o luase Kuhr nu era uşoară. El trebuia să conducă pe jos şi fără să atragă atenţia 45 de adulţi, 25 de copii cu vârste cuprinse între 6-15 ani şi 13 copii mici, printre care şi un sugar, o femeie în vârstă şi oarbă (Magdalena Gurl), trei femei însărcinate (Barbara Glanzer, Barbara Kleinsasser şi Elisabeth Mueller în luna a şaptea şi a opta!) împreună cu bagajul format din lucrurile strict necesare şi alimentele pentru cel puţin o săptămână peste un munte abrupt şi impracticabil, în toamnă, cu puţin înainte de căderea primei ninsori. Comunitatea din Criţ avea o căruţă cu două perechi de boi, familia Glanzer din Dacia (Stein) avea un car cu doi cai; în acestea au încărcat lucrurile cele mai importante. Fiecare adult şi adolescent purta o legătură în spate, iar o parte din bărbaţi îi purtau pe cei opt copii mici care erau prea mici ca să meargă susţinut. Dar deja băieţii şi fetiţele de 4-5 ani trebuiau să meargă pe jos. Casa din Criţ a rămas în urmă împreună cu toată mobila, în grabă nu au mai putut-o vinde.
236
Ceea ce agonisiseră cei din Kärnten (Carintia) în decurs de zece ani cu multă hărnicie şi efort, au trebuit acum să lase în urmă locuitorilor din Criţ, care împreună cu dregătorii lor priveau curioşi convoiul. Sătenii se temeau de reacţia autorităţilor din Sibiu când se va afla că fuseseră lăsaţi să plece ziua în amiaza mare, dar pe de altă parte, locuitorii satului se bucurau din nou să scape de musafirii inoportuni. Oricum nu s-a mişcat nicio mână să îi oprească. Plecarea din Criţ a avut loc pe 3 octombrie 1767 la ora zece dimineaţa.
Convoiul emigranţilor a mărşăluit din Criţ prin Bumbeşti până la Fişer. Într-o mică vale au făcut un popas, au mâncat şi s-au odihnit. Apoi au mers prin Rupea şi au ajuns la râul Olt la revărsatul zorilor. Pentru că nu aveau paşapoarte nu au putut să traverseze podul din Hoghiz şi au mers astfel o bucată de drum în susul râului până la o pădure pe care Waldner o numeşte Fraetum în cronica sa. Aici au tăbărât şi au trimis căruţa cu cai cu doi fraţi în Dacia (Stein) ca să ia pe fraţii de acolo, familiile Glanzer şi Hofer. În timp ce o parte din familiile Glanzer şi Hofer au fost aduşi cu căruţa la Olt, Aenne Wipf, Martin şi Paul Glanzer cu tânăra sa soţie Barbara, văduva lui Christian Glanzer, Maria, cu fiul ei Christian, care pe atunci avea 20 de ani, Margarete Glanzer şi tânăra Grete Wipf, cea mai mare fiică a Annei Wipf, au rămas încă în casă şi vroiau să îi urmeze mai spre seară. Dregătorii din Dacia (Stein) au observat plecarea căruţei şi, spre deosebire de sătenii din Criţ, au adunat o ceată de ţărani şi i-au închis pe cei ce rămăseseră în urmă. Peste noapte au fost puşi sub pază în temniţa din biserica fortificată şi a doua zi au fost duşi în Rupea. Doar Paul Glanzer a putut să scape. Şi-a lăsat soţia în urmă şi s-a grăbit să ajungă la fraţii care îi aşteptau ca să le povestească ce se întâmplase. Comunitatea a fost foarte tulburată dar pentru că nu puteau întreprinde nimic, s-au hotărât să îi lase pe cei lăsaţi în urmă în grija şi protecţia lui Dumnezeu şi să mergă mai departe181. Era nevoie însă mai întâi să fie găsită o posibilitate de a traversa Oltul, căci peste podul din Hoghiz182 nu erau lăsaţi fără paşaport. Kuhr a aflat că în susul râului, la Bogata Olteană era un vad prin care se putea traversa râul, atunci când era apă puţină, chiar şi cu căruţa. A găsit un valah care a reuşit să treacă cu un car cu boi, atunci când râul a fost şi mai scăzut în următoarele trei zile, atât bagajele cît şi cele două căruţe ale convoiului peste Olt şi a făcut rost şi de un şlep cu care au putut oamenii să traverseze râul. Aşa au reuşit la 7 octombrie 1767 să treacă râul, primul mare obstacol din această călătorie. În noaptea următoare