3. Transmigraţiile din Kärnten (Carintia) în Transilvania

_________
181 Cartea mică de istorie, ibidem, pag. 298-300.
182 Podurile peste Olt duceau pe teritoriul graniţei militare stabilite aici în 1764.
237
au traversat pe jos munţii Baraolt care erau joşi, dar împăduriţi şi au ajuns în Măieruş în Ţara Bârsei183. Aici a lăsat Kuhr convoiul să facă popas două zile şi o noapte într-o pădure. Între timp a făcut rost din Măieruş pentru şase guldeni de o călăuză cu o căruţă cu cai care trebuia să transporte o parte din bagaje. Ca să ajungă la punctul de întâlnire stabilit în Satulung, trebuiau să traverseze pe şosea satele saşe Rotbav, Feldioara şi Hărman în Ţara Bârsei. Pentru că un convoi de 77 de persoane ar fi ieşit în evidenţă prea mult, călăuza şi robul său au pus întregul convoi să ocolească satele şi să meargă peste câmpuri pe câmpiile din Ţara Bârsei, şi, ca să ajungă în Braşov înainte de zori, i-a pus să meargă o distanţă de aproximativ 30 km fără popas. Dacă traversarea nocturnă a muntelui Baraolt a fost foarte obositoare, acest marş susţinut a fost şi mai mult: „Atunci au aflat multe persoane ceea ce considerau de necrezut mai devreme, şi anume, că se poate dormi mergând sau că pe lângă mers se poate şi dormi.“184
Într-o mică vale afluentă la sud-est de Satulung a făcut convoiul popas. Toţi erau atât de epuizaţi încât a trebuit neapărat să se odihnească câteva zile. Dar pentru că o astfel de adunare de oameni ieşea în evidenţă, se temeau să nu fie descoperiţi şi s-au afundat mai adânc în pădure. Totuşi au fost observaţi de mulţi oameni şi au început să se teamă că ar putea fi denunţaţi autorităţilor şi vor fi duşi din nou cu forţa înapoi. Josef Kuhr i-a căutat pe valahii care ar fi trebuit să ducă convoiul botezatorilor peste munte, dar nu i-a găsit, pentru că veniseră mai devreme în Satulung decât fusese stabilit. În ziua următoare un vânător a descoperit grupul şi i-a întrebat cine sunt şi ce caută în această pădure. I-au mărturisit că au fugit din Scaunul Sibiu din cauza credinţei lor şi l-au rugat insistent să nu îi denunţe. Dar el a spus că trebuie să înştiinţeze autorităţile, Joseph Mueller afirmă că acesta s-a grăbit spre Braşov şi a înştiinţat autorităţile de acolo, dar s-a nimerit să fie o zi de sărbătoare şi de aceea s-a hotărât ca problema să fie cercetată a doua zi, dar între timp, comunitatea de botezatori deja plecase mai departe185. Această povestire este însă probabil inventată pentru că nici unul nu avea posibilitatea să afle ce s-a raportat în Braşov. Joseph Mueller jun., care avea 17 ani la traversarea Carpaţilor, i-a dat în 1783 un raport detaliat despre acest exod predicatorului Wiebe din comunitatea menonită Ellerswald/Prusia de est, pe care acesta l-a scris „cuvânt cu cuvânt”186.
_________
183 Cartea mică de istorie, pag. 301. Waldner numeşte muntele Baraolt „pădurea Braşovului“ şi Ţara Bârsei „câmpia Braşovului“.
184 Cartea mică de istorie, pag. 301-185 Cartea mică de istorie, pag. 301 şi urm. şi Joseph Mueller.
186 Gerhard Wiebe, prezbiter al bisericii menonite din Ellerswald în Elbing în Prusia de Est (1778-1798), i-a primit pe cei doi fraţi Joseph Mueller şi Christian Hofer între 16 februarie şi 21 mai 1783. Joseph Mueller i-a dat o relatare orală pe care acesta a scris-o cuvânt cu cuvânt. Această relatare a fost publicată în foaia bisericii menoninte în colecţia anuală VII/1876 Nr. 611. Originalul se găseşte în colonia Bon Homme în Dakota de Sud, USA, la predicatorul Jakob M. Nyaldner; citează: J. Mueller. Conform altor informaţii, relatarea a fost compusă de prezbiterul învăţător Heinrich Donner în Ohrloferfeld în Prusia de Vest în iunie 1783.
238
Din relatările lui Johannes Waldner şi Joseph Mueller se poate stabili ruta traversării Carpaţilor cu o exactitate destul de bună. Călăuzele valahe aleseseră drumul spre Câmpina prin Valea Doftanei. La sud-est de Braşov trecea o cărare pentru animalele de povară peste munte prin pasul Bratocea către Valea Târgului pe lângă mănăstirea Suzana. Aici nu exista vreo staţie de Contumază, ci un post militar de graniţă. De la pasul Bratocea se ramifica o altă cărare pentru animalele de povară care trece prin Valea Doftanei către creasta Carpaţilor. Această potecă între Vârful Clăbucet înalt de 1464 m şi Muntele Vaida înalt de 1529 m se termina pe partea transilvană la postul de graniţă Vama Predeluţ; (punct vamal Micul Predeal). În timp ce prin pasul Bratocea astăzi trece o şosea practicabilă, prin fosta Vama Predeluţ se poate ajunge doar pe jos în Regat187, în Valahia (Ţara Românească). Pe poteci înguste se ajunge până la urmă în valea Doftanei româneşti care se varsă în Câmpina în râul Prahova. Şi călăuzele lui Kuhr au ales această rută, doar că vroiau, ca să nu fie prinşi, să nu folosească poteca pentru animalele de povară ci să meargă paralel cu aceasta pe partea transilvană pe creasta muntelui Vârful Ciocan, Vârful Clăbucet şi Vârful Paltinul, ca să ajungă în Valea Doftanei de-abia prin cătunul Teşila. Acest lucru avea avantajul că locul de graniţă păzit Vama Predeluţ, era ocolit printr-un arc cu câteva sute de metri mai sus în vest. Pentru convoiul transmigranţilor asta însemna ce-i drept un drum peste stânci, prăpăstii şi creste de munte ameţitoare, prin jnepeni, drum pentru care a fost nevoie de eforturi ieşite din comun din partea lor.
Botezatorii au petrecut ziua de 12 octombrie 1767 în cea mai mare nelinişte şi teamă de a fi descoperiţi în pădurea din Satulung. S-au rugat ca Dumnezeu să nu îi părăsească acum în ultimul moment. Prezbiterii, în special Andreas Wurtzy, au încercat să îi încurajeze. În sfârşit a venit Kuhr cu călăuzele valahe. Şi-au împachetat lucrurile strict necesare pe cei patru cai şi au lăsat căruţa în urmă. Valahii trebuiau să o ia mai târziu. Cei patru boi au fost mânaţi în faţă fără bagaje şi aşa a început urcuşul în noaptea spre 13 octombrie. Adulţii îşi prinseseră copiii mici pe spate, Magdalena Gurl care era oarbă a fost legată de spinarea unui cal, băieţii adolescenţi i-au luat pe cei mai mici de mână şi aşa au urcat toată seara şi toată noaptea până în zori prin codrii seculari ai Carpaţilor, până ce în zori au ajuns la un perete de stâncă unde tot convoiul a poposit. Pentru că era prea
_________
187 Ca „regat“ mai este desemnat şi astăzi regatul României din graniţele de la 1913-1918.
239
puţină pâine, cei patru valahi au trebuit să mai coboare o dată şi să facă rost de făină şi pâine din sat. După ce au mâncat de seară, botezatorii au urcat în continuare până au ieşit din zona pădurilor pe pajiştile alpine şi în regiunea stâncoasă. Joseph Mueller descrie astfel acest urcuş: Conducătorul a zis:
„Porniţi imediat la drum şi aveţi mare grijă. Avem un drum periculos peste munte pentru că trebuie să abandonăm drumurile şi şoselele şi trebuie să ne târâm şi să ne căţărăm prin tufişuri dese şi peste munţi şi stânci abrupte.” L-am întrebat dacă nu ar putea merge pe un alt drum cu noi. Pentru că femeile şi copiii noştri nu vor rezista pe acesta. El a răspuns: drumurile şi podurile sunt păzite, nu putem călători altfel. Atunci a luat caii şi chiar şi pe al său ca să stea pe ei femeile mai slăbite. Am avut şi un orb, şi acesta a trebuit să fie aşezat pe un cal... Şi aşa am pornit prin munţi, dar mai întâi a trebuit să trecem o apă, unii au înotat prin ea şi au ţinut copiii pe ceafă. Alţii au primit o luntre şi au fost astfel trecuţi dincolo188. Aşa am ajuns noaptea la muntele carpatin. Este un munte înalt, înspăimântător, cu stânci ieşind în relief şi cu prăpăstii adânci la a căror vedere ni s-a făcut pielea de găină. Dimineaţa am ajuns la o peşteră mare unde am făcut focul, ne-am încălzit şi ne-am uscat hainele ude. Seara următoare am pornit iarăşi la drum şi am mers toată noaptea până ce dimineaţa am ajuns în sfârşit sus pe munte. Părea să fie atât de sus încât ne închipuiam că putem vedea întreg globul pământesc, că doar trebuise să mergem două nopţi până să ajungem sus... De acum înainte coboram aşa că puteam merge ziua ... Nu se poate descrie cât de obositoare a fost această călătorie. Curând a trebuit să ne căţărăm pe nişte stânci atât de înalte încât în orice moment ne temeam că cineva va face un pas greşit şi se va prăbuşi, cum s-a întâmplat cu unul dintre caii noştri care a căzut şi a rămas nemişcat într-o prăpastie. Curând a trebuit să păşim pe nişte poteci atât de înguste care aveau de ambele părţi prăpăstii îngrozitoare şi nespus de adânci încât ne îngrozeam când priveam în jos. Şi în plus, ce făcea ca teama să fie şi mai mare era faptul că trebuia să ne continuăm călătoria noaptea. Nimeni nu avea voie să scoată vreun sunet. Pentru asta călăuza a poruncit ca mamele care alăptau să ţină mereu copiii la piept iar câinilor li s-a legat botul . . . 189.
Waldner, carea avea doar 14 ani când au traversat Carpaţii, povesteşte:
Se vedea de pe muntele înalt în lumina lunii foarte frumos în urmă, Ţara Bârsei, cum se întindeau satele în câmpie190.
_________
188 Această parte a relatării se referă încă la traversarea Oltului.
189 J. Mueller.
190 Cartea mică de istorie, pag. 302.
240
Aici, în regiunea stâncoasă a ajuns convoiul botezatorilor în Valahia (Ţara Românească) pe 15 octombrie 1767. De acum puteau să îşi continue călătoria pe zi şi au coborât pe deasupra cătunului Treşila în Valea Doftanei. Aici au făcut mai întâi popas şi biserica I-a mulţumit lui Dumnezeu în rugăciune comună pentru că îi scosese din mâna şi stăpânirea falşilor profeţi. Pentru botezatori, această întâmplare a avut o importanţă decisivă. Acum erau convinşi că erau într-adevăr „adevărata biserică“ a lui Dumnezeu, care Îşi ţinea mâna peste ei ca odinioară peste copiii lui Israel191.
Aici călăuzele valahe s-au întors ca să aducă căruţele cu bagajele pe ruta normală prin pasul Predeal prin controlul Contumazei în Valahia (Ţara Românească) şi să le ducă în Câmpina.
Prima noapte în Valahia (Ţara Românească) au petrecut-o botezatorii în pădure, şi-au uscat hainele şi s-au odihnit după eforturile intense. Era suficientă apă, dar prea puţine alimente. Aşa că fiecare a primit doar o bucăţică de carne şi un pic de mămăligă. A doua zi au găsit un han în Valea Doftanei de unde au putut cumpăra făină de mei, lapte şi chiar vin. După câteva zile convoiul a ajuns în localitatea Câmpina pe şoseaua Braşov-Predeal-Bucureşti. Aici au aşteptat mai întâi să sosească căruţele şi bagajele lor.
În total făcuse convoiul botezatorilor nu mai puţin de 150 km pe jos în circa 14 zile, dintre care 90 km din Criţ până în Satulung şi 60 km la traversarea Carpaţilor. Au ajuns fericiţi şi fără pagube până în Valahia (Ţara Românească). Chiar şi o parte din bagaje, în special uneltele şi aparatele care le erau necesare, au putut fi duse cu ajutorul valahilor care treceau graniţa peste pasul Predeal în Valahia (Ţara Românească) şi acum le stăteau la dispoziţie celor din comunitate ca să construiască o gospodărie frăţească. Erau 78 de persoane care au luat parte la memorabila traversare a Carpaţilor; în închisoarea din Sibiu respectiv Rupea rămăseseră: Matthias Hofer, închis din 1757, Christina (26) şi Elisabeth (28) Strauss, precum şi Anne Ehgarter (28), care erau în închisoare din 1759; apoi Martin Glanzer (48), Maria Glanzer (42) cu fiul lor Christian (20), Barbara Glanzer (25), Margarethe Glanzer (41) şi Aenne Wipf (42) cu fiica ei Grete (13), toţi în închisoare din octombrie 1767. În total rămăseseră deci 11 fraţi în Transilvania în închisoare. Pe 19 aprilie 1768 a născut Barbara Glanzer în închisoarea din Sibiu o fiică Susanne, astfel încât numărul membrilor comunităţii lăsaţi în urmă s-a ridicat la 12192.
Prima grijă a comunităţii erau acum cei lăsaţi în urmă, acum că ajunseseră fericiţi în Câmpina în Valahia (Ţara Românească). De aceea i-au trimis pe Paul şi Veit Glanzer înapoi în Transilvania împreună cu valahii care treceau graniţa şi care
__________
191 Cartea mică de istorie, pag. 303 şi următoarea.
192 Registrul bisericii fraţilor hutteriţi.
241
le aduseseră căruţele cu bagajele, ca să se intereseze ce se întâmplase cu aceştia şi ca să îi viziteze pe cei captivi din închisoarea din Sibiu. I-au găsit pe Martin, Maria, Barbara şi Margarete Glanzer cu Christian şi Grete W'pf încă în închisoarea din Rupea, de unde însă au fost duşi de asemenea după opt săptămâni în Sibiu şi închişi în primărie. Au reuşit să vorbească în secret cu prinşii şi să îi înştiinţeze despre fuga reuşită, dar au trebuit să îi lase în urmă. Din Sibiu Paul şi Veit Glanzer au mers în Vinţu de Jos, dar foştii botezatori care locuiau acolo se resemnaseră cu noile condiţii în „noua colonie germană“ a lui Pater Delpini şi nu arătau nicio dorinţă de a păstra contactul cu ei. Chiar şi copiii adulţi ai lui Kuhr nu au vrut să îşi urmeze tatăl. Cei doi copii mai mici, Andreas (14) şi Grete (11) au fost însă reţinuţi de fraţii lor mai mari şi au venit de-abia în anul 1782 la tatăl lor în Wirschinka. Numai Elias Wipf sen., care a fost o perioadă cu Jakob Stutz în Cluj în închisoare şi apoi se convertise s-a alăturat lui Paul şi Veit Glanzer, când aceştia s-au întors în Valahia (Ţara Românească) prin Braşov şi peste munte, dar a părăsit comunitatea în curând şi s-a întors în Vinţu de Jos193.
Astfel s-a stins ultima biserică a fraţilor hutteriţi din Transilvania. A fost meritul lui Josef Kuhr, că a găsit la timp înlocuitori din transmigranţii din Kärnten (Carintia) şi a condus noua biserică în libertate peste Carpaţi în Valahia (Ţara Românească). De aceea trebuie să fim mereu conştienţi de faptul că fraţii hutteriţi din Kärnten (Carintia) nu au fost în nici un caz simplii continuatori ai lanţului de „colonii habanice”. Comunitatea de bunuri murise în bisericile din Ungaria Superioară şi Vinţu de Jos de generaţii. Ceea ce au reuşit să facă fraţii din Kärnten (Carintia) sub conducerea lui Hans Kleinsasser şi cu colonia „hutteriţilor“ din Canada şi în vestul SUA ca urmare a consilierii lui Josef Kuhr, a fost un început cu totul nou. Originea exactă a celor de astăzi nu se găseşte nici în Mähren nici in Vinţu şi nici măcar în Tirol, cum citim mereu, ci în prima gospodărie de fraţi a celor din Kärnten (Carintia) în Valahia (Ţara Românească).
_________
193 Cartea mică de istorie, pag. 304.
242
11. Apariţia comunităţilor frăţeşti în Ciorogârla şi Prisiceni
În Transilvania fraţii hutteriţi din Kärnten (Carintia) încercaseră în Criţ şi Dacia (Stein) să trăiască în comunitatea de bunuri, dar ambele gospodării frăţeşti ridicate acolo erau provizorii. În semn de protest faţă de risipirea dictată de autorităţi, refuzaseră să îşi cultive terenurile arabile care le fuseseră repartizate şi să devină din nou ţărani. Mai întâi
242
lucraseră cu toţii la saşi ca zilieri, dar mai târziu, ca să evite contactul prea strâns cu lutheranii din sat au început să toarcă tort şi să ţese in, doar Wurtzy în Ighişu Nou a cultivat la început ogorul.
Aici în Valahia (Ţara Românească) însă erau cu toţii liberi de autorităţi şi prescripţii şi puteau să se apuce să îşi realizeze concepţiile lor despre „adevărata viaţă creştină în comunitatea de bunuri“. Şi în plus, situaţia materială a comunităţii i-a forţat la asta. Pentru micile familii era aproape imposibil să achiziţioneze singuri şi să pună în mişcare gospodării ţărăneşti viabile cu mijloacele modeste pe care le salvaseră din Transilvania. Josef Kuhr şi Johann Stahl erau singurii care stăpâneau limba ţării şi care se puteau înţelege cu valahii locali.
Deci astfel era o dispoziţie a zilei, erau forţaţi de împrejurări să încerce să trăiască împreună şi să îşi câştige existenţa şi, bineînţeles, pentru asta li s-a oferit în învăţăturile de credinţă pe care le preluaseră modelul „gospodăriilor frăţeşti“, al „gospodăriei“, cum era odată în secolul al XVI-lea în Mähren şi în secolul al XVII-lea în Ungaria Superioară şi în Vinţu de Jos. Dar nici unul nu avea o idee clară despre acest lucru, pentru că în Vinţu se renunţase deja la viaţa în comunitatea de bunuri la sfârşitul secolului al XVII-lea şi încercarea din anul 1763 eşuase lamentabil.
Aşa că Hans Kleinsasser, Josef Kuhr şi Andreas Wurtzy, care, ca „slujitor al chemării temporare a naturii“ era responsabil de călăuzirea economică, au trebuit să înceapă să construiască o gospodărie frăţească după informaţiile care le fuseseră transmise de „fraţii din Mähren“, totuşi pe deplin conştient de realităţile din comunitate şi cele din ţara încă ne

unoscută în care îi adusese, după cum credeau ei, călăuzirea lui Dumnezeu. Erau tot 11 bărbaţi căsătoriţi, un văduv şi 8 tineri necăsătoriţi, 10 femei căsătorite, 2 văduve şi 8 tinere necăsătorite. Numai Paul şi Veit Glanzer erau zidari şcoliţi, Johann Stahl sobar şi făcea şi urcioare, Elias Wipf cizmar, dar Lorenz Tschetterle se pricepea la ţesătorie iar Georg Waldner putea să construiască războaie de ţesut, dar toţi învăţaseră în străinătate, pe lângă gospodărirea ţărănească să se implice şi să se descurce şi în alte meserii şi meşteşuguri. Aceste deprinderi dobândite erau folosite acum de comunitate ca să devină pe cât de repede posibil independenţi de mediul în care se găseau şi să asigure întreţinerea autonomă pentru toţi membrii. Este uimitor şi admirabil cât de repede s-au priceput să ridice prima „gospodărie frăţească“.

Valahia (Ţara Românească) părea să fie la prima vedere o ţară potrivită pentru aşezarea fraţilor hutteriţi. Aici domnea libertatea religioasă deplină pentru orice fel de secte şi comunităţi de credinţă, era roditoare, puţin populată şi imigranţii nemţi erau bineveniţi.
243
Dar Josef Kuhr nu se gândise la un lucru când făcuse alegerea. Această ţară se găsea la punctul de intersecţie al contradicţiilor dintre marile puteri de atunci şi ameninţa ca în scurt timp să devină scena unui război îndelungat; era un adevărat teritoriu al crizelor.
Marea putere care stăpânea pe atunci în sud-estul Europei era Imperiul Otoman. Graniţa de vest şi de nord a acestui imperiu se întindea atunci, în 1767, de la Bosnia în nord, în sud Sava până la Dunăre, de aici până la vărsarea Prutului, peste Nistru la fortăreaţa Tiraspol până la vărsarea Niprului. Dar şi în fortăreaţa Hotin în nordul Moldovei, la graniţa cu Polonia, era mereu o garnizoana turcă. De-a lungul Savei, Dunării şi al munţilor Carpaţi habsburgii ridicaseră graniţă militară. Exinderea către sud-est fusese însă stopată prin pacea de la Passarowitz în urma războiului din 1736-1739 care decursese nefericit. Oricum, turcii aveau acum un nou duşman. Ţarii Rusiei presau către sud, către o cale de acces la marea caldă. Graniţa de vest a Rusiei se întindea pe atunci de-a lungul Niprului, traversa stepa până la Marea Azov. Văduva lui Petru al III-lea, Ecaterina a II-a, care în 1762 a urcat pe tronul ţarilor, era decisă să împingă puterea turcilor înapoi în sudul imperiului ei.
Polonia stăpânea pe atunci vestul Ucrainei şi Podolia, regatul Poloniei se întindea de la Carpaţi până la Nipru şi cuprindea şi Galiţia, Volinia şi tot Belarusul; era un regat electiv. Din 1697 până în 1763 principii electivi din Saxonia au fost prin uniune personală regii Poloniei. Când în octombrie 1763 regele August al III-lea a murit, Ecaterina a II-a s-a străduit foarte mult ca favoritul ei, principele polon Stanislaus Poniatowski, să fie ales rege al Poloniei; el a fost încoronat la 25 noiembrie 1764 ca rege, dar o opoziţie puternică a nobilimii catolice, susţinută de curtea franţuzească s-a întors împotriva influenţei în creştere a ţarinei. Până la urmă s-au amestecat şi turcii în această ceartă. În Confederaţia din Bar s-au strâns toţi oponenţii lui Poniatowski. S-a ajuns la graniţa de nord, unde erau 20.000 de spahii în Hotin pentru incidentele de la graniţă. Cazacii zaporojeni care locuiau între Bug şi Nipru, care recunoşteau autoritatea ţarilor din 1654, şi tătarii lui Chan Selim Gherei care locuiau în Edisan făceau raiduri alternative în sate şi duceau un război crunt al graniţelor, care se întindea până departe în ţinuturile poloneze. În septembrie 1767 sultanul Mustafa al III-lea l-a numit pe paşa Hagl Mehmet Damat Emin vizir194; acesta a atacat Polonia în 1768 cu o armată din Tighin şi Hotin, astfel ambele principate române au devenit scene de război.
_________
194 Vizirul era căpetenia guvernului, el hotăra politica după indicaţiile sultanului.
244
Ambele principate erau state feudale înapoiate în care masa ţăranilor care se ocupau cu agricultura şi creşterea vitelor era condusă de o pătură subţire de nobili, numiţi boieri, care dispuneau ca pământul să fie muncit de iobagi în propriile gospodării sau îl dădeau în arendă şerbilor pentru impozite şi taxe mari. Boierul era responsabil şi pentru administrarea şi jurisdicţia instanţelor inferioare, totuşi administrarea ţărilor era foarte primitivă şi, în concordanţă cu „obiceiurile balcanice“, coruptă, dar lăsa individului suficientă libertate de acţiune.
Corespunzător influenţei covârşitoare a turcilor, curtea principelui (divanul) avea un caracter oriental iar limba greacă era limba persoanelor educate. Despre evenimentele din Valahia (Ţara Românească) există o cronică valahă foarte informativă a biv vel stolnicului Dumitrache, publicată de membrul Academiei A. V. Urechia în 1883 în rapoartele Academiei Române a Ştiinţelor sub titlul „Istoria evenimentelor din orient cu referinţe la principatele Moldova şi Valahia (Ţara Românească) în anii 1769-1774“. Biv vel stolnicul Dumitrache era, după cum spune titlul său, fost boier de rangul întâi şi membru al divanului principelui Grigorie Ghica ca stolnic (= dregător care se ocupa de masa domnitorului) şi a zugrăvit evenimentele perioadei 1769-1774 din propria sa experienţă. Cronica sa e plină de expresii greceşti care sunt greu de înţeles pentru cititorii săi, dar transmite o imagine bună a erei respective, a întâmplărilor, şi face posibil ca informaţiile cronicarilor hutteriţi să fie verificate şi evenimentele pe care le-au trăit aceştia să fie mai uşor de înţeles.
După ce bagajele au ajuns prin Predeal în Câmpina, cei din Kärnten (Carintia) s-au deplasat la 26 octombrie 1767 către sud spre Ploieşti, capitala de judeţ la vremea respectivă şi s-au anunţat acolo la ispravnicul responsabil, conducătorul judeţului. Acesta a scris numele fraţilor şi le-a oferit să se mute pe moşia sa în Ciocârleni. Când au ajuns acolo, au văzut că era de fapt o sălbăticie. Exista un pârâu cu o moară şi teren arabil bun, dar nu era nicio pădure de unde ar fi putut să taie lemnul pentru construcţii. De aceea au refuzat să se stabilească aici195, şi i-au trimis pe Josef Kuhr şi Hans Kleinsasser, conducătorul comunităţii, la Bucureşti, capitala ţării. Aceasta era pe atunci o localitate mică de circa 6000 de locuitori, dar aici se găsea conacul, curtea domnitorului Alexandru Ghica, şi sediul metropolei ungro-vlahilor precum şi un număr considerabil de neguţători şi meşteşugari stabiliţi aici. Din întâmplare au întâlnit în Bucureşti un neamţ din principatul Saxonia pe nume Jakob Friedrich Woelfl. Acesta i-a întrebat şi când a auzit că sunt în căutarea unui
_________
195 Localitatea „Tscharkerlan” (probabil Ciocârleni) nu este identificată. Nu este vorba de numele unui sat, ci probabil cel al unei moşii, şi se găsea, fiindcă este descris ca un teritoriu lipsit de păduri, probabil pe drumul către Mizil. Această regiune este singura de lângă Ploieşti, unde nu se găseşte niciun copac.
245
loc potrivit unde să se stabilească, i-a sfătuit să se stabilească în satul Ciorogârla196 care se găsea la doar 18 km de Bucureşti, unde şi el avea o casă. Satul se găseşte pe râul cu acelaşi nume şi înseamnă pârâul ciorilor, mai exact mlaştina ciorilor. Seniorul din Ciorogârla era boierul Căţicu, şi el era de acord, cu plăcere, să arendeze comunităţii un loc pentru gospodărie şi terenul arabil necesar. Locul le-a plăcut lui Kuhr şi Kleinsasser, şi au decis să stabilească biserica aici. Pe 27 noiembrie 1767 a sosit toată comunitatea aici şi au început să se pregătească pentru iarnă.
Nu era timp pentru construirea caselor, iarna bătea la uşă dar Josef Kuhr avea o idee despre ce ar trebui să facă. După modelul localnicilor valahi au construit o jumătate de duzină de bordeie, colibe de pământ. Acestea erau uşor de ridicat. Erau bătute două trunchiuri de copac drept stâlpi în pământ, se săpa o groapă şi se punea un trunchi de copac drept coamă a acoperişului pe cei doi stâlpi. Apoi se împleteau doi pereţi din nuiele, erau puşi de-o parte şi de alta a coamei acoperişului peste groapă până la pământ, acest acoperiş din nuiele era acoperit mai întâi cu paie, apoi cu pământ, la fel şi peretele din faţă în care să lăsau libere doar o fereastră minusculă şi o deschizătură mică pentru uşă. Aceste colibe de pământ erau neobişnuite pentru cei din Kärnten (Carintia), dar s-a dovedit că erau uşor de încălzit şi erau suficient de călduroase în iernile dure. În aceste colibe de lut au petrecut iarna cei optzeci de membri ai comunităţii cu greu dar totuşi acceptabil. Aici s-a născut pe 18 ianuarie 1768 Peter, fiul lui Peter şi Elisabeth Mueller. Deja în Ploieşti, pe 7 noiembrie, la două săptămâni după traversarea dificilă a Carpaţilor, a năcut Christina, soţia lui Josef Kleinsasser, o fiică, pe nume Magdalena, dar aceasta a murit pe 4 august 1768 în Ciorogârla.