A Bibliotecii Naţionale a României LĂZĂrescu, M1rcea

Familia reprezintă zona de legătură între individ şi marea societate, înainte de a fi cetăţean al urbei - al ţării şi umanităţii şi concomitent cu aceste calităţi - persoana conştientă este membru al familiei sale de origine şi a celei ce şFo formează singur. Deşi are o existenţă de sine stătătoare la un nivel suprain- dividual, micro-grupul familial se deosebeşte de altele în care subiectul e cuprins, prin intensitatea, permanenţa şi durata prelungită a legăturilor şi interacţiunilor. Precum şi prin faptul că, la acest nivel se constituie şi funcţionează de obicei o zonă a intimităţii, în raport cu cea explicit „publică“ în care se derulează viaţa comunitară. De aceea, înţelegerea persoanei ca membru al unei familii are o deosebită importanţă atât pentru psihopatologie - adică în explicarea apariţiei şi menţinerii simptomelor psihopatologice, cât şi în perspectiva acţiunii psihote- rapeutice (89, 90, 91, 92).

Studiile de psihopatologie şi terapie familială s-au dezvoltat progresiv în a doua jumătate a secolului XX, condiţionate de o conjuncţie de factori. Familia a fost implicată în etiopatogenia psihopatologică încă prin psihanaliza clasică, darîntr-o manieră indirectă, predominant din perspectiva subiectului care intro- jectează „imagourile părinţilor“. Adler, elev al lui Freud, şi-a dat seama că influenţa constantă şi directă, pe care o exercită părinţii în anumite familii, poate fi uneori nocivă pentru copil. De aceea, el a creat un tip nou de instituţie, cunoscută în lumea anglo-saxonă ca „Child guidance clinic“. Familia este nucleul social de interacţiune cel mai constant şi persistent pentru om, în cadrul exercitării rolurilor sale sociale. Totuşi, chiar mişcarea psihologică „gestaltistă“ şi influenţa operei lui K. Levine nu au mutat atenţia psihopatologilor asupra familiei până când nu s-a realizat o schimbare mai generală de mentalitate, în paralel cu apariţia unor noi ştiinţe. Dintre acestea sunt citate ca importante pentru dezvoltarea psiho(patologiei) şi (psiho)terapiei familiale, următoarele: teoria comunicării (Shannon), cibernetica (Winer), teoria sistemelor (Bertalanffi). Aceste doctrine au fost efectiv invocate în dezvoltarea terapiei familiale. Iar, în zilele noastre, în acest domeniu îşi găsesc aplicaţii teorii, precum cea a „determinismului non-linear“, a „catastrofelor“, a „haosului“, a „hermeneuticii“, „semioticii“, „mitologiei“ în varianta sa modernă. Această corelaţie a înţelegerii dinamicii, psihopatologiei şi psihoterapiei familiale, cu teorii de ordin general, ce au avut aplicaţii, în primul rând, în domeniul fizico-matematic şi iingvistico-cultural supraindividual, nu înseamnă o „despersonalizare“ a psihopatologiei, ci doar o lărgire a orizonturilor în cadrul unei societăţi aflate în metamorfoză, care-şi modifică constant perspectivele de auto-înţelegere şi de acţiune asupra ei însăşi. In mod constant şi pe tot parcursul, orientarea familială despre care vorbim, a pus accentul asupra individualităţii persoanei umane conştiente în mijlocul interpelaţiilor şi inter-comunicărilor strânse, ce se petrec în familie, asupra pro- gramelor de sprijinire a acestei individualităţi şi a capacităţilor sale creatoare. Bowen, unul dintre pionierii domeniului, reuneşte sub denumirea generală de „diferenţiere de sine“ comportamentele şi capacităţile individuale ale membrilor unei unităţi familiale, fie că sunt ereditare sau câştigate. Aptitudinea fiecăruia, de a menţine o separare între sistemele sale emoţionale şi intelectuale, e determinată de trecutul său multigeneraţional, precum şi de experienţele pe care le-a trăit în propria sa familie. Bowen a elaborat şi o scală a diferenţierii de sine, obiectivul dezvoltării persoanei normale fiind să se atingă un maximum al acesteia. Familiile în care nu există o diferenţiere suficientă a sinelui persoanelor ce o compun, ar constitui o „masă nediferenţiată de egouri“.

Terapia familială îşi are raţiunea de a fi în ideea că funcţionarea familiei, în ansamblu, poate ti perturbată. Iar „pacientul“ sau „simptomul“, mai precis manifestările psihopatologice pe care pacientul le evidenţiază şi care ajung în vizorul terapeutului, sunt o expresie a acestei perturbări globale, sistemice. Familia este un micro-grup uman ce interacţionează strâns şi care, din multe puncte de vedere, e asimetric. Intre membrii familiei există legături mai mult sau mai puţin apropiate şi cu diverse semnificaţii (dragoste, ură, dependenţă, ambivalenţă, dominanţă, indiferenţă). Ei comunică într-o manieră complexă, lingvistic şi metalingvistic, cu sensuri clare, ambigui sau contradictorii. Comunicările pot fi cu dublu sens, astfel încât un tip de mesaj recepţionat condiţionează un alt tip de mesaj reciproc condiţionat. In familie există diverse roluri (paternale: de mamă, tată; de copil; fraternale; de bunic sau unchi) şi funcţionează tacit diverse reguli, mai mult sau mai puţin respectate de membri. Unii dintre aceştia au mai multă putere şi control asupra altora; între membrii familiei sc pot realiza şi se realizează coaliţii, există relaţii externe pentru toţi (sau aproape toţi) membrii familiei. Totuşi, e mereu prezentă şi tendinţa de a păstra o homeostazie, de a se menţine tot timpul o coerenţă a familiei. Ceea ce se petrece cu un membru al familiei tinde să se repercuteze asupra tuturor celorlalţi, la fel ca în orice sistem. Dincolo de întâmplările neprevăzute şi de modificările proiectate pe termen scurt, există o dinamică a familiei pe timp mediu şi lung, care ţine de însăşi ciclurile vieţii: copiii cresc, unii pleacă din familie sau se căsătoresc, rămânând în interiorul ei, părinţii îmbătrânesc, unii mor ş.a.m.d.

în corelaţie cu studiile privitoare la psihopatologia developmentală şi cea corelată ciclurilor vieţii (care va fi comentată în capitolul următor) s-au dez- voltat cercetări sistemice în ceea ce priveşte psihologia şi psihopatologia developmentală a familiei, considerată în ansamblu, context ce încadrează destinul individual al persoanei. Se poate vorbi în mod pertinent de „cicluri ale dezvoltării familiale“ (93), indiferent care este punctul de plecare. De exemplu, dacă se ia ca moment de referinţă întemeierea unei noi familii, prin căsătoria unui bărbat cu o femeie, evenimentul are în spate istoria biografică a dezvoltării fiecăruia dintre ei în cadrul propriei familii, până la vârsta la care s-au căsătorit. Aceasta se articulează cu cea a familiei lor de origine, a contextului familial în care s-au născut şi au crescut, ceea ce implică o multitudine de factori, precum: vârsta părinţilor la naşterea sa; - relaţiile psihice dintre părinţi; - perioada concepţiei şi naşterii sale; în ce măsură a fost un copil dorit sau nu; - cum s-a realizat procesul de maternaj în primul an (ceea ce implică toate relaţiile intrafami- liale ce au putut influenţa mama în această perioadă); - cum s-au realizat comunicările intrafamiliale în primii 3-4 ani de viaţă; - cum s-au desfăşurat relaţiile cu fraţii (dacă au existat) de-a lungul întregii copilării; - care a fost influenţa asupra copilului în dezvoltarea altor membri ai familiei lărgite (bunici, unchi, rude); - care a fost, în familie, sistemul de comunicare (extra-verbală şi verbală), cel de derulare a normelor (de permisivitate, interdicţie şi obligaţie), stilul sancţiunilor şi recompenselor, modelele de identificare, alianţele şi dinamica afectivă intrafamilială. Toate acestea se corelează, desigur, cu posibile influenţe extrafamiliale, cum ar fi: grupul de prieteni, influenţele din cadrul grădiniţei şi şcolii, modelele ideale vehiculate de cultură prin mas-media. Influenţele familiale sunt importante de reţinut, mai ales dacă se ia în considerare multitudinea situaţiilor anormale şi patologice posibile: faptul de a creşte, de la început sau de la o anumită vârstă, cu un părinte unic, cu unul vitreg, faptul de a fi crescut de rude, în instituţii, cu relaţii afective impersonale, perioade de vagabondaj sub regimul „copiilor străzii“ etc.

De asemenea, este importantă anormalitatea sau patologia fizică, dar mai ales psihică, ce se poate desfăşura în propria familie. Dincolo de distorsiunile de comunicare, de tensiune şi conflicte persistente, de neclaritate a rolurilor, de perturbare a modelelor de identificare, de lipsa de afecţiune sau de educare din partea părinţilor, sc pot menţiona şi situaţii, precum: - prezenţa unei tulburări psihice (de diverse intensităţi şi forme) la unul din părinţi (sau la mai mulţi din membrii familiei cu care copilul coabitează), manifestată de Ia diverse vârste de existenţă a copilului sau tânărului (ce are sau nu posibilitatea de a se detaşa de

aceste influenţe). Comportamentul abnorm, dissocial al unuia (sau a ambilor) din părinţi, în relaţiile dintre ei şi în cele cu copilul; alcoolismul §i agresivitatea, comportamentul abuziv (psihic, fizic şi sexual) faţă de copil, „atmosfera“ psiho- logică din familie, stilul educativ. Toate acestea pot influenţa personogeneza, desigur, în balans cu factorii de posibilă compensare extrafamilială. Astfel încât, în momentul căsătoriei, subiectul poartă, în structura psihismului său, amprenta biografică a propriei copilării şi toate experienţele juvenile semnificative.

S-au încercat sistematizări ale acestor influenţe extrem de variate, pe care le suportă un copil sau un tânăr în perioada personogenezei. In ultimul deceniu, sistemul internaţional de clasificare a tulburărilor psihice şi comportamentale ICD-10 a propus o astfel de ordonare (94).¹⁶

Axa 5 a schemei de clasificare multiaxială, pentru îmbolnăviri psihiatrice ale copilului şi adolescentului din ICD-10, se referă la „împrejurări psihosociale asociate“. Ha poate fi completată pe baza informaţiilor obţinute prin interviul (structurat sau semistructurat) ce are loc cu părinţii sau cu alţi informanţi credibili şi se referă la prezent şi la perioadele anterioare. Aspectele acestor influenţe sunt foarte multe şi, de aceea, structura interviului trebuie să fie flexibilă, având totuşi în vedere cât mai multe eventualităţi. După ce se obţin informaţii de bază asupra copilului şi familiei acestuia, se investighează în mod special:

• 
  ambianţa abnormă de viaţă (actuală sau în trecut); - educarea într-o instituţie;
  
• 
  situaţii ameninţătoare ce au apărut în urma plecării din propria familie; - situaţii parentale dcviantc (un părinte alcoolic); - factori traumatizanţi cronici, de natură interumană, legaţi de şcoală; - nelinişte generată de şcoală;
  
• 
  migraţia sau transplant social; - condiţii de viaţă cu o posibilă periclitate psiho-socială; - familia izolată; - evenimente de viaţă acute, traumatizante (pierderea unei relaţii dragi, relaţie perturbată prin apariţia de noi membri în familie, evenimente care duc la scăderea respectului faţă de sine); - factori traumatizanţi de ordin social (discriminare); - abuz sexual; - condiţii abnorme de educaţie (atitudine hiperprotectoare a părinţilor); - educaţie care nu permite o experienţă suficientă: - solicitări şi presiuni excesive din partea părinţilor; - relaţii intrafamiliale abnorme (lipsă de căldură în relaţia copil-părinte); dizannonie în familie între adulţi; respingerea duşmănoasă sau tratarea copilului
  

suferindul psihic ca cetăţean

ca pe un „ţap ispăşitor“; - maltratarea corporală a copilului; - comunicare intrafamilială inadecvată sau distorsionată: - tulburare psihică sau handicap la un membru al familiei (mai ales la un părinte sau frate).

S-a elaborat şi o scală - şi un chestionar - care încearcă să evalueze la adult, prin rememorare, elementele esenţiale ce au marcat dezvoltarea, cu accent pe influenţele intrafamiliale. Dintr-o altă perspectivă, complementară, s-au dezvoltat studii care să analizeze perioada copilăriei sale, şi să le eticheteze printr-o serie de calificative. Aceasta este ideea chestionarului EMBU, elaborat de Perris (95) şi care s-a dovedit a releva diferenţe semnificative între persoanele vulnerabile pentru anumite tulburări psihice. Structura EMBU este următoarea:

EMBU a lui C. Perris conţine 81 de întrebări la care subiectul este invitat să răspundă prin 4 variante: 1 = niciodată; 2 = rareori; 3 = deseori; 4 = întotdeauna. întrebările se referă separat, pentru mamă şi tată. lată primele întrebări: 1. Aţi simţit că părinţii (după caz, mama sau tata) se amestecau în tot ce faceţi.⁷ 2. Ririnţii (—) v-au dovedit prin gesturi şi cuvinte că vă plăceau.⁷ 3. Aţi fost răsfăţat de părinţi (—) în comparaţie cu ceilalţi fraţi sau surori? ... 6. Se întâmpla ca părinţii (—) să vă pedepsească, chiar pentru mici prostii (pozne).⁷... 10. Vi s-a permis să aveţi lucruri care celorlalţi fraţi sau surori nu le erau permise? Prin decodarea răspunsurilor, se identifică următoarele tipuri de atitudine parentală (ale tatălui sau mamei): - abuziv; - privativ; - punitiv; - umilitor; - rejectiv; - supraprotectiv; - supraimplicat; - tolerant; - afectuos; -orientând performanţa; - generator de culpabilitate; - stimulativ; - favorizând pe ceilalţi; - favorizând subiectul. O variantă simplificată (Arricndel) reţine doar 3 factori mai importanţi: rejecţie, căldură emoţională, supraprotecţie.

Dacă pornim de la momentul căsătoriei, o a doua dinamică a ciclului familial continuă, adăugându-se o nouă structură asupra celei marcate de familia de origine.¹⁸ Pe de o parte, subiectul, ce şi-a întemeiat propria familie, păstrează, în spate, nu doar relaţiile interiorizate, ci şi cele nemijlocite cu propria familie de origine, cu care poate convieţui mai mult sau mai puţin apropiat fizic şi prin implicare comportamental afectivă. Pe de altă parte, există o dinamică proprie - un „ciclu“ al acestei noi familii constituite, care parcurge o perioadă iniţială de adaptare reciprocă a partenerilor, precum şi numeroase variante ulterioare care pot consta din: - adaptare, înţelegere, stabilitate; - perioade de criză ce se pot încheia cu împăcare, cu despărţire temporară sau definitivă; - planificarea unuicopil şi preocuparea faţă de el, după naştere; - apariţia altor copii şi rolul jucat de fiecare părinte în cadrul familiei lărgite (care poate cuprinde şi o parte din propriii părinţi şi rude, alte persoane apropiate, alţii copii sau tineri adoptaţi în familie) etc. Pe măsură ce copiii cresc, apar diverse probleme legate de şcolarizare, de integrarea lor în societate, mai târziu, de propriile lor relaţii afective, plecarea de acasă, şi/sau de căsătoria propriilor copii şi de relaţiile cu familiile cunoscuţilor acestora etc.

4. 
   
   Perioada
   
   A=curtarea (prietenia) ►
   
   B=planificarea unui copil ►
   
   C=dizarmonie familială ►
   
   D=boala partenerului ^
   
   E=iniţierea unei noi legături ►
   
   
   Secvenţa
   
   1. 
      =căsătorie/a₂ = concubinaj/a₃=eşec
      
   2. 
      = naşterea/b_? = adopţiunea/b₃=avort,
      
   
   moartea copilului
   
   Cj= împăcare/c₂= dcspărţire/c₃= divorţ
   
   4. 
      = vindecare/d₂ =defect/d₃= deces
      
   5. 
      = recăsătorie/e₂ = concubina j/e₃= eşec
      
   
   Deşi problematica şi relaţiile pe care le implică dinamica ciclurilor familiale pare infinită, ea poate fi, totuşi, trecută în revistă în perspectiva unor elemente esenţiale. Astfel, privitor la dinamica unui cuplu familial, se poate concepe cu o schemă de felul următor:
   

F=armonie, înţelegere şi alte variante

Figura XIX. Prezentarea schematică a posibilităţilor evolutive

ale ciclului propriei fanulu (după Lă:ărescu)

Intr-un sens mai larg, se cere implicată şi familia de origine, precum şi destinul propriilor copii. Toată această dinamică se desfăşoară în paralel, cuprinsă în contextul nişei ecologice umane proprii, a sistemelor de relaţii ale tuturor membrilor familiei ce trăiesc într-o socio-cultură determinată, nemijlocit şi mijlocit. Iar dinamica familiei, în ansamblu, este parţial previzibilă, parţial marcată de imprevizibil.

Destinul persoanei individuale se încadrează în acest context uman

proxim.

Elementele de bază ale vieţii familiale considerată ca entitate supraindi- viduală, rezumate mai sus, pot prezenta diverse distorsiuni, ce au drept consecinţă deviaţii psihice ce se pot amplifica prin feed-back negativ, conducând la tulburări psihopatologice. Terapeutul familial are ca prim obiectiv să se apropie şi să se facă acceptat de către familie, să observe particularităţile (distorsiunile) interne ale acesteia, care, deseori, se bazează pe o „triangulaţie“. Adică pe legătura sau coalizarea a doi membri ce victimizează pe un al treilea. Tulburarea sau simptomul, ce apare la unul din membrii familiei, deranjează şi-i tace să sufere pe ceilalţi, care apelează la ajutor extern. Dar, în multe cazuri se constată că familia e foarte rezistentă la schimbarea modelelor sale de comunicare şi comportament, care condiţionează, cel puţin parţial, apariţia simptomelor psihopatologice. Astfel încât, dacă se produce o remisiune a simptomatologiei „pacientului“, ea nu este însoţită întotdeauna de acele modificări ale fundalului familial care ar face ca „fostul suferind“ să nu recadă. Terapia familială ar avea, deci, un rol la acest nivel de profunzime, intenţionând să metamorfozeze regulile, în ceea ce priveşte comunicarea distorsionată a membrilor săi, stilul de viaţă care provoacă sau întreţine un simptom la un anumit pacient.

In general, terapiile familiale se axează pe starea prezentă a familiei, pe caracteristicile actuale ale regulilor etc. Totuşi, unele doctrine nu refuză apelul la reactualizarea trecutului, care se cere a fi comentat, clarificat şi făcut transparent. Uneori devine clar că cel ce trebuie tratat în mod deosebit nu e pacientul oficial, ci un alt membru al familiei, iar o astfel de intervenţie nu e totdeauna o sarcină uşoară. Alteori, pragul de patologie este la marginea normalului la mai mulţi membri; dar, în prim plan, doar unul apare ca pacient (83). Un fapt interesant şi important, atât doctrinar, cât şi practic, terapeutic, este acela că, în perspectiva transgeneraţională, mulţi părinţi au un mod de comportament faţă de copiii lor, care repetă modelul comportamental al propriilor părinţi faţă de el; şi care este înscris profund în structura propriului psihism. Pentru terapeuţii familiali, obiectivul este ca familia să-şi conştientizeze cât mai mult propriile caracteristici, astfel încât să se înscrie într-un proces de dezvoltare, într-o transformare pozitivă în ansamblul ei. Bineînţeles, cel care a fost ocazia apelului la terapeut, adică „pacientul“, urmează şi el să devină liber de simptome şi să se metamorfozeze pozitiv în direcţia unui echilibru sufletesc şi a unei maturităţi psihice de ansamblu. Acesta este idealul procesului terapeutic.

Concepţiile despre patologia familiei, considerată ca ansamblu, şi despre terapiile familiale sunt deosebit de numeroase. Unele dintre ele reprezintă însă aplicarea la acest cadru a altor orientări doctrinare, cum ar fi cea psihanalitică, comportamental cognitivistă etc. De obicei, manualele încep comentariile cu studiile de la Palo Alto, realizate în jurul Iui Bateson, privitoare la perturbarea comunicării mamă-copil în cazul schizofreniei, studii corelate cu teoria comunicării şi apoi cu cibernetica. Nu vom insista asupra acestora. Perioada era însă pe atunci pregătită pentru dezvoltarea terapiei familiale. Tot la Palo Alto, în 1959, Jackson fondează în această direcţie „Mintal Research Institute“ (MRI), la care se ataşează Watzlawick. Intre timp, în aceeaşi direcţie, pe coasta de est a SUA, se afirmă Ackernvan. Bovven şi Boszormeny-Nagy sunt alte figuri importante ale începuturilor.

Vom menţiona câteva aspecte ale abordării structurale, dezvoltate de Minuchin şi Montalvo. Autorii consideră că interacţiunile familiale se înscriu în canavaua preorganizată pe care o constituie structura familială care aparţine unui alt ordin de realitate decât membrii sistemului familial. O asemenea structură presupune anumite reguli supraindividuale, sub-sisteme şi frontiere între persoane (şi subsisteme). întreaga familie poate fi situată pe o axă care, în funcţie de aceste frontiere, se plasează la doi poli opuşi:

frontiere rigide - frontiere clare - frontiere difuze

dezangajare - zonă de normalitate - amestec

Această problemă a frontierelor persoanei (sinelui) o regăsim, sub o altă incidenţă, la Bowen (deja menţionat) şi la alţii. Autorii orientării structurale vorbesc deschis despre „distanţe interpersonale“ (fapt ce permite o articulare cu psihopatologia de orientare fenomenologică). Aceste „distanţe“ se manifestă în cadrul familiei (ele se pot manifesta şi în afara acesteia), dincolo de tipul de „frontiere“ personale (rigide, clare, difuze) şi prin aspectul relaţional care poate fi de afiliaţie, asociaţie, implicaţie, conflict, coalizare, deviaţie. Minuchin a imaginat, pentru toate aceste aspecte, semne grafice, care permit „vizualizarea“ diverselor situaţii ale unei familii, din diverse puncte de vedere. Alte aspecte, pe care viziunea autorului le subliniază, sunt: complementaritatea (= comportamentele a doi membri ai familiei se adaptează reciproc, astfel încât, dacă unul afişează anumite aspecte ale persoanei sale, celălalt afişează o trăsătură complementară). Simptomul (psihopatologic) e susţinut de întreaga structură a familiei, şi face parte din aceasta. Familia constituie un sistem deschis care funcţionează în corn rexte sociale specifice. Acest sistem se dezvoltă în cursul timpului, trecând printr-un anumit număr de etape ce necesită fiecare o restructurare. Terapeutul c orientat spre prezent; după ce face eforturi să evalueze şi să aducă la lumină structura familială, el se străduieşte să creeze condiţiile care să permită transform marea acestei structuri. Sunt utilizate diverse tehnici. Ele delimitează frontierele, pot induce tensiuni stresante care să permită restructurarea, pot atribui sarcini terapeutice, pot să utilizeze simptomele, să manipuleze ambianţa afectivă, să susţină, să intervină, să conducă anumite persoane din familie.

Apropiată de abordarea sistemică este cea strategică, elaborată în mare măsură de Haley, care s-a inspirat mult din opera lui Erikson, şi pune accentul pe transformare. Terapia se desfăşoară în multe faze: - preparare şi cooperare; - rezolvarea problemelor; - faza terminală. Terapeutul trebuie să ţină cont în for- mularea diagnosticului şi de disfuncţionalitatea pe care o constată. Sunt avute în vedere patru variabile: - protecţia (care se referă la motivaţia unor membri ai familiei de a-i ajuta pe alţii); - unitatea (din perspectiva triangulaţiei deja menţionată, a partajării membrilor familiei aflate în terapie); - secvenţele (care pot fi evidenţiate în manieră liniară sau circulară); - ierarhia (descrisă într-un context generaţional al exprimării dragostei, protecţiei şi puterii într-o familie). Apoi urmează „directivele“ ce ţin de metoda terapeutică propriu-zisă; unele directive pot fi preparatorii, se poate recurge la paradoxuri, e nevoie să se ţină cont de simpatii, competiţie şi empatie.

- Una din orientările importante ale terapiei familiale este cea expe- rienţială iniţiată, pe de o parte, de Witaker, pe de altă parte, de doamna Satir. Această orientare pune un mare accent pe implicarea totală a terapeutului cu inconştientul, imaginarul şi creativitatea sa în desfăşurarea procesului terapiei, utilizând tehnici împrumutate din variate programe psihoterapeutice. E de reţinut, în mod deosebit, viziunea optimistă şi general antropologică a d-nei Virginia Satir, care compară familia cu un organism în creştere şi dezvoltare şi crede în mod constant în sensul pozitiv al acestui proces, atât pentru familie în ansamblu, cât şi pentru individ în parte, în direcţia creativităţii şi a afirmării dincolo de familie, în diverse nivele antropologice supraordonate. Terapia e concepută ca un proces de stimulare a sintezei, prin aceasta depăşindu-se „simptomele“ şi psihopatologia, atât la nivelul familiei, cât şi la nivelul individului. Sinteză prin care se reunesc părţi preexistente, dar separate sau dispersate, eventual latente.