A Bibliotecii Naţionale a României LĂZĂrescu, M1rcea

La prima vedere poate apărea straniu că această problemă apare în prim plan într-o perioadă istorică în care dinamica spaţial-locativă a populaţiei pare a fi într-o continuă creştere. Totuşi, observaţii şi studii mai atente evidenţiază că, de sute de ani, în Europa există o mobilitate populaţională continuă. Şi totuşi, cota parte a „celor ce rămân pe loc“ este încă net superioară celor ce pleacă, rupându-se de zona lor natală; şi/sau vin pentru a se stabili pentru o perioadă într-o anumită zonă populaţională (cu excepţia colonizărilor ce s-au derulat în manieră sistematică şi planificată în ultimele veacuri).

Pentru problemele ce interesează serviciile de sănătate mintală, poate fi luată ca referinţă Marea Britanie, ţară care, pe lângă faptul că are cea mai bună reţea de medici de familie (G.R) din lume, a dezvoltat eficient şi psihiatria comunitară teritorializată. Şi aceasta, cu toate că, aici, teritorializarea psihiatrică nu a fost stipulată printr-o lege anume, aşa cum s-au petrecut lucrurile în Franţa şi SUA. în concepţie britanică, teritoriaUzarea se referă la faptul că o zonă geogra- fic-comunitara - cum ar li cea de tipul unui judeţ din România, sau a unei regiuni de tip Banat, Oltenia, Maramureş, Dobrogea etc. - să preia responsabilitatea asigurării optime a sănătăţii mintale în teritoriul respectiv, pe baza unui anumit buget solicitat şi fundamentat pe argumente pertinente. Această „asigurare optimă a sănătăţii mintale“ presupune un număr cât mai redus de cazuri de îmbolnăvire, reducerea timpului (şi costului) spitalizărilor, prevenţia recăderilor, asigurarea unor programe de management şi reabilitare, care să permită prezenţa nedisfuncţională a suferindului psihiatric defectiv în comunitate, un nivel bun al calităţii vieţii pentru pacienţi, familiile lor, rude şi vecini, pentru comunitate. Bugetul furnizat - ce derivă din contribuţia comunităţii - se cere astfel administrat încât instituţiile, programele, activităţile ce se desfăşoară pe baza sa, să conducă într-un timp determinat, la un nivel optim şi mereu ameliorat al sănătăţii mintale. Faptul presupune că, cei responsabili de problemă, vor decide cât din fondul financiar alocat se va investi în spitale şi secţii de spitale, în staţionare de zi şi C.S.M., în programe de reabilitare şi hosteluri etc. Faptul pretinde, desigur, evaluări periodice (la 2, 3, 5 ani), pentru a se aprecia dacă politica în domeniu e bine aleasă, dă roade sau nu. Responsabilitatea supervizării tratamentului şi întreţinerii sănătăţii mintale revine, deci, comunităţii prin reprezentanţii săi aleşi, (concomitent cu zonele administrativ-geografice se au în vedere şi teritorii mai reduse, precum un oraş sau un orăşel cu împrejurimile sale etc.). O concepţie, ca cea expusă mai sus, e, desigur, atentă nu doar la mobilitatea populaţiei, ci şi la interferenţa dintre patologia - sănătatea mintală - şi alţi factori ce condiţionează perturbări în sănătatea generală sau în viaţa socială. Prezenţa într-o regiune a unei radioactivităţi crescute, prevalenţa exagerată a unor boli somatice, perioade epidemico-infecţioase, situaţii toxico-alimentare sau carenţiale de substanţe esenţiale existenţei biologice pot influenţa indirect sănătatea mintală. Şi la fel, standardul economic de viaţă în zonă, nivelul şomajului, prevalenţa toxicomaniilor, densitatea populaţiei, rata criminalităţii şi suicidurilor pot fi corelate (biunivoc) cu starea de sănătate mintală.

în perspectiva teritorializării, un rol important îl joacă particularităţile demografîco-culturale, tradiţia (habitudinile locale), legislaţia şi datele epidemio- logice. Dar, dincolo de aceste aspecte, ce intenţionează să responsabilizeze pe cei direct implicaţi în problemă, ne lipseşte şi o strategie globală, la nivel „naţional“.

Un teritoriu delimitat poate fi dens sau rar populat, cu cetăţeni predominant tineri sau bătrâni, mai mult sau mai puţin instruiţi, având ocupaţii predominant agricole sau industrial administrative. De asemenea, populaţia poate fi omogenă sau nu din punct de vedere etnic şi religios, cu tradiţii culturale bine stabilite şi rigide, sau laxe, mobile. Toate aceste aspecte (şi multe altele) variază în timp, astfel încât durata de evaluare, ce e avută în vedere, poate fi de 1 an, de 10 ani sau 50-100 ani. Cadrul normativ-legislativ este şi el important, pentru că acesta asigură jaloanele vieţii civice, şi în acelaşi timp, reglementează funcţionarea instituţiilor şi practicilor medicale, în general, şi a celor psihiatrice, în special. Cele două aspecte sunt intercondiţionate, alta fiind semnificaţia unei anumite legislaţii medical-psihiatrice într-un regim politic cu norme şi funcţionare totalitară, cu norme şi funcţionare democratică echilibrată sau cu nonne şi funcţionare anarhică. Privitor la psihiatrie, legislaţia prevede şi regimul internărilor şi a tratamentului obligatoriu pentru bolnavii cu periculozitate crescută sau pentru cei care au comis deja acte sancţionabile prin lege. Psihiatria nu poate să-şi refuze apelul la astfel de legislaţii, păstrând tot timpul o deschidere în direcţia implicării comunităţilor locale în astfel de probleme, a creşterii toleranţei pentru cazurile psihiatrice, tară a risca, în acelaşi timp, punerea în pericol a populaţiei. In acest domeniu, psihiatrul nu trebuie lăsat singur, ci se cere ca el să fie susţinut de variate segmente ale comunităţii, care găsesc „tăietura de aur“ între toleranţă şi integrare, pe de o parte, şi impunerea tratamentului obligatoriu, pe de altă parte, chiar atunci când acesta din urmă este, în mare măsură, rigid din punct de vedere exterior, adică ia forma de tipul recluziunii penitenciare. Esenţial este ca, din perspectiva serviciilor ce asistă pacientul internat, după un procedeu sau altul al normativităţii socio-juridice şi cel al serviciilor comunităţii ce urmează să-l reprimească, atât distincţia, cât şi tranziţia să fie bine definite şi să funcţioneze eficient.

Pentru o bună organizare a serviciilor, programelor şi activităţilor terapeutice şi preventive în psihiatrie şi sănătate mintală, e necesar să existe o adevărată şi îndelungată evidenţă epidemiológica. Aceasta presupune, în esenţă, cunoaşterea incidenţei şi prevalenţei tulburărilor psihice. Faptul nu e deloc uşor, chiar pentru cei ce se străduiesc ani şi decenii în această direcţie. Deoarece, atât incidenţa, cât şi prevalenţa depind, în primul rând, de faptul înregistrat; iar acesta depinde, la rândul său, de instanţele capabile să-l înregistreze. Din acest punct de vedere, se decantează o imagine epidemiologică pasivă, ce derivă din cunoaşterea celor ce s-au adresat serviciilor de specialitate şi au fost diagnosticaţi ca atare. Chiar şi la acest nivel pasiv se poate remarca faptul că multe servicii medicale nepsihiatrice nu identifică, nu înregistrează şi nu comunică suferinţa psihică concomitentă altor tulburări somatice (deşi, uneori poate sta la baza acestora, în perspectivă psiho-somatică). Apoi, însăşi înregistrarea psihiatrică depinde de numărul instituţiilor şi specialiştilor existenţi într-o zonă şi de competenţa lor. Mai adăugăm faptul că, d.p.d.v. epidemiologie - la fel ca în perspectivă clinică - se poate face o distincţie între episod şi boală. O persoană care, într-un an, are 3 consultaţii sau 3 internări psihiatrice, poate fi considerată ca un unic caz cu recăderi şi nu ca apariţia de 3 ori a maladiei. Pentru clarificarea acestor probleme, s-a instituit, de mulţi ani, metoda „Registrului de cazuri“. In aceste registre sunt introduse toate cazurile noi; iar pentru fiecare din acestea, e menţionată fiecare nouă recădere sau consultaţie psihiatrică. Se consideră că, după aproximativ 5 ani, funcţionarea corectă a unui registru de cazuri, într-un teritoriu, poate oferi o imagine suficient de adecvată asupra prevalanţei. Pentru completarea cunoaşterii fenomenului epidemiologie, se mai pot efectua acţiuni care relevă „prevalenţa punctiformă“. Pentru aceasta, se înregistrează într-o zonă dată, într-o anumită zi a anului, toate cazurile cu tulburări psihice internate sau aflate în consult. Dar, în vederea unei cunoaşteri cât mai adecvate a prevalenţei (şi incidenţei) reale, metoda corespunzătoare este cea a studiilor populaţionale active. în cadrul acestora sunt vizate toate persoanele existente într-o zonă - sau un eşantion reprezentativ al acestora - abordate într-un interval de timp determinat, investigate prin metode standardizate şi validate, obţinându-se, astfel, imaginea cazurilor cu diagnostic psihiatric pozitiv şi negativ, dintr-un teritoriu dat. (Problemele metodologice pentru astfel de cercetări sunt deosebit de eoni' plexc: nu doar că se cere a se ţine seama de cazurile ce nu se află temporar în ₂onă, dar nu trebuie ignorate spitalele de orice tip - inclusiv cele de psihiatrie - închisorile, diversele medii sociale etc.).

In ciuda imenselor dificultăţi, epidemiologia psihiatrică se străduieşte continuu să asigure informaţiile de bază pentru politica de sănătate mintală în diverse teritorii ale lumii. Iar efortul şi responsabilitatea în domeniu se cer a ii asumate de cât mai multe ţări, provincii, oraşe etc., realizările putând fi un indicator al seriozităţii şi eficienţei psihiatriei comunitare în zona respectivă.

Teritorializarea presupune, pentru psihiatria comunitară, cunoaşterea de cât mai mulţi a tuturor posibilităţilor şi facilităţilor de terapie şi reabilitare aliate la dispoziţie. Desigur, nu se pune problema unui centru de dirijare unic şi atot- puternic. Dar o coordonare e obligatorie; şi mai ales sunt necesare bilanţuri periodice, constatarea obiectivă a zonelor nefuncţionale, propuneri pentru noi formule de acţiune. Psihiatria comunitară, din perspectiva ei „teritorială“, ridică problema existenţei unui „stai major“ calificat, care să aibă cel puţin un rol consultativ (dacă nu, şi - din când în când - decizional). Autoreglarea sistemului este optimă, dacă e filtrată prin sintezele competente ale unei echipe specializate şi bine orientată în problemă.

Ideea sectorializării nu ar putea funcţiona în cadrul psihiatriei comunitare, dacă nu se asigură o strânsă legătură între toate nivelele şi instanţele psihiatriei şi medicii de familie (generalişti). Aceştia sunt cei care posedă cele mai multe informaţii medicale - şi corelative problemelor medicale - pentru populaţia unui teritoriu definit. Dacă sunt zone descoperite din punct de vedere al generalistului, acolo nu poate funcţiona bine nici psihiatria comunitară. Dar e nevoie de şi mai mult. Acest medic, ce se află la baza piramidei medicale, trebuie să aibă un set de cunoştinţe psihiatrice suficient de solide, atât prin formarea sa, cât şi întreţinute pe parcurs. S-au elaborat în întreaga lume, precum şi în România, materiale informative din domeniul psihiatriei, dedicate special medicului generalist (72, 73, 74). El trebuie să se menţină într-o bună legătură cu toţi specialiştii. Iar dintre aceştia, în mod special, cu psihiatrii. S-a dovedit pe plan mondial că 1 5-20 % din consulturile medicului de familie se referă la - sau are implicaţii cu privire la - tulburările psihopatologice, care pot fi, la acest nivel, nu doar identificate precoce, ci şi tratate în primă linie (depresia, anxietatea, insomnia). Legătura directă (prin scris, telefonic, prin contact direct) între generalist şi membrii C.S.M. asigură şansa unei acoperiri a teritoriului cu un bun

program de sănătate mintală. Şi nu trebuie uitat că, tot la nivelul generalistului, se poate identifica precoce alcoolismul maladiv, demenţa, riscul suicidar etc.

Cunoaşterea morbidităţii psihiatrice - incidenţa, prevalenţa - reprezintă un aspect ce stă la baza elaborării programelor de sănătate mintală, preventive, terapeutice, precum şi în perspectiva globală a psihiatriei comunitare. Pe măsură ce cresc cunoştinţele în domeniu, se amplifică şi obiectivele. Teoria vul- nerabilitate/stres a permis o tot mai activă orientare spre profilaxia primară într-un teritoriu dat. Astfel, sunt consideraţi ca fiind mai vulnerabili, pentru a dezvolta la vârsta adultului tânăr o psihoză schizofrenă, copiii născuţi la sfârşitul iernii (în emisfera nordică), din mame schizofrene (şi, eventual, cu încărcătură generică suplimentară pentru această boală), care au avut de suportat o boală a mamei, în lunile 3-4 de sarcină, au avut o naştere dificilă şi au crescut, primii 3-5 ani, într-o familie cu comunicare distorsionată. Sau, ar fi mai vulnerabili pentru alcoolism maladiv, băieţii născuţi din taţi alcoolici, care cresc în familia de origine în care există importante distorsiuni relaţionale (comunicative şi comportamentale) între părinţi. Vulnerabilitatea psihică poate ti circumscrisă uneori doar la aspecte psiho-sociale; în această categorie ar intra copiii crescuţi, în primii ani, în instituţii fără programe diferenţiate, copiii „instituţionalizaţi“. Supervizarea grupurilor populaţionale, cu risc crescut pentru tulburările psihice, este un obiectiv important al psihiatriei comunitare dintr-un teriroriu anumit. Doar că ea nu poate fi realizată global şi direct. Ca prim moment, se cer selectate anumite grupe populaţionale şi utilizate serviciile unor intermediari, cum ar li educatorii, învăţătorii, chiar medicul de familie sau familia însăşi. Se ridică probleme şi privitor la posibilitatea intervenţiei în viaţa intimă a familiei. Totuşi, cei ce au în vedere sănătatea mintală a unui anumit teritoriu, nu pot ignora problema. După cum, nu pot să nu acorde importanţă internărilor precoce, depistării din timp a tulburărilor de memorie ale persoanelor în vârstă etc., precum şi continuităţii îngrijirilor din staţionar şi ambulator, ce se cer efectuate de aceeaşi echipă terapeutică.

Promovarea sănătăţii mintale, într-un teritoriu anume, ţine cont şi de tradiţiile şi practicile culturale ale populaţiei majoritare şi ale subgrupurilor etni- co-politico-religioase. Nu există o reţea unică şi simplă pentru promovarea sănătăţii mintale. Sublinierea multiplelor faţete e importantă pentru luciditate în acţiune a celor ce se angajează pe acest drum.

4. 
   Toleranţa faţă de suferindul şi defectivul psihic
   

Istoria Europei - deci, cea a civilizaţiei şi culturii contemporane domi- nante - ne-a lăsat drept moştenire o intoleranţă faţă de bolnavul şi defectivul psihic, faţă de cei cu „tulburări psihice şi comportamentale“. Aşa cum deja s-a menţionat, această rejecţie este evidentă în Europa occidentală, cea în care se multiplică exponenţial oraşele, şi parcurge, ulterior, „revoluţia industrială“ imediat după Renaştere, când începe ceea ce Foucault a denumit „marea recluziune“; şi care a persistat, sub diverse forme, până în prezent. De aceea, unul din obiectivele majore ale Asociaţiei Mondiale de Psihiatrie şi a Diviziei OMS de promovare a sănătăţii mintale se referă tocmai la programe coerente de „destig- matizare“ a bolnavilor psihici - mai ales a schizotrenilor - necesare a se desfăşura în întreaga lume. Procesul e în curs de implementare. Dar, deşi expresia de „program anti-stigma“ e relativ recentă, eforturile psihiatrilor şi a prietenilor pacienţilor psihici, pentru a facilita acceptarea şi integrarea lor în comunitate, datează de multe decenii. Aceasta, desigur, în comunităţile de tipul civilizaţiei europene; căci, înaintea sau în afara acestui moment istorial, procesul recluziunii şi stigmatizării este mai puţin pregnant. Societăţile tradiţionale mai „primitive“ îşi acceptau minoritatea bolnavilor şi defectivilor psihici cu o toleranţă mult mai mare decât a facut-o Europa occidentală, promotoare a raţionalităţii, productivităţii eficiente şi a legiferărilor specifice „epocii modeme“.

Programele actuale ale psihiatriei comunitare, prin care se realizează eforturi ca populaţia generală să accepte în mijlocul ei minoritatea bolnavilor şi defectivilor psihici (sau a „beneficiarilor“ serviciilor de sănătate mintală), se bazează pe multiple pârghii între care se cer menţionate: a) cele ale psihiatriei de legătură cu medicul generalist sau de alte specialităţi; b) cele ale stimulării (favorizării, promovării) asociaţiilor nonguvemamentale de autoajutor a familiilor, aparţinătorilor şi a foştilor bolnavi psihici; c) mijloace de informare prin mass-media a populaţiei generale şi a diverşilor factori de decizie. Deoarece primul aspect - cel privitor la psihiatria de legătură - a fost deja menţionat, vor fi abordate, pe scurt, celelalte două aspecte.

Asocierea foştilor bolnavi, ce au rămas sau nu, cu anumite defecte, împreună cu familiile şi aparţinătorii lor, s-a impus în Europa între cele două războaie mondiale, mai ales în ţările nordice. Ca exemplu, poate fi luată panemarca. In ultimele decenii, în această reţea au intrat şi defectivii sau foştii bolnavi psihici, împreună cu cei apropiaţi lor. Aspectul organizaţional şi asociativ s-a diferenţiat în raport cu vârsta şi cu tipul de tulburare. Pentru copii şi tineri, principala problemă era şi este cea a deficienţei mintale, dar şi a unor subgrupe, cum ar ii cea a suferinzilor de boala Langdon-Down sau de autism Kanner; pentru vârsta a treia, cele mai multe probleme s-au agregat până în prezent în jurul bolii Alzheimer. Pentru vârsta adultă, centrul problematic îl constituie schizofrenia şi tulburările psihotice în general. Există grupuri de auto-ajutor ce cuprind doar (foşti) pacienţi (de exemplu, „beneficiarii“ adulţi a unor episoade antecedente de schizofrenie), altele, cuprinzând doar grupuri de aparţinători (mai ales pentru problemele psihiatrice ale copilului), precum şi grupuri mixte. Aceste „Asociaţii“ se pot constitui zonal, federativ, se pot asocia cu grupuri de auto-sprijin (auto-ajutor, „self-help“) a unor alţi deficienţi maladivi (motori, diabetici etc.). Ele pot realiza confederaţii, pot pretinde şi obţine dreptul de a avea reprezentanţi în consiliile administrative locale şi în Parlament, de a-şi da avizul asupra unor noi legi (Danemarca este, din nou, un exemplu în această direcţie). In cadrul acestor grupări, beneficiarii şi familiile acestora se cunosc, se sprijină reciproc, participă la programe locale, zonale sau internaţionale, îşi propagă punctul de vedere prin mass-media, influenţând opinia publică etc.

Asociaţiile de autoajutor pot lua legătura cu alte segmente ale societăţii: biserica, şcoala, poliţia. Oricum, acestea suni vizate întotdeauna de partea organizată medical a psihiatriei comunitare, ca parteneri sociali, în perspectiva prevenţiei, a depistării precoce, a reintegrării. Mai por fi vizate mediile cultural- artistice şi cele de afaceri, pentru a sponsoriza aceste organizaţii nonguverna- mentale şi pentru a participa Ia programe de „de-stigmatizare“ a persoanelor cu tulburări sau suferinţe mintale actuale sau reziduale. In cadrul acestor acţiuni sunt înscrişi mulţi voluntari, care îndeplinesc o funcţie de legătură. Mijloacele de mass-media - ziarele, radioul, TV-ul - se cer folosite şi ele, pentru a netezi barierele dintre marea societate şi bolnavul psihic, faţă de care există o tradiţională reţinere şi tendinţa de rejecţie din partea societăţii. Prin toate aceste acţiuni se tinde ca aceste persoane să poată petrece o existenţă cât mai apropiată de cea a oricărui cetăţean, chiar dacă persistă defecte psihopatologice şi sociale. Desigur, aceasta presupune programe active de reabilitare, astfel încât, persoanele respective să nu rămână, pur şi simplu, închise în casă, ca într-o nouă variantă de spital. De aceea, şi interesul pentru ca ei să-şi amelioreze abilităţile fireşti ale desfăşurării vieţii de zi cu zi, în comunitate.

Existenţa în comunitate a foştilor şi actualilor suferinzi psihici presupune, pe de altă parte, o activă monitorizare a programelor terapeutice de „întreţinere“

- de prevenţie a recăderilor - cu medicamente, şi a programelor de reabilitare, astfel încât să scadă reactivările bolii, turbulenţa şi periculozitatea socială. Pentru aceasta e necesară o bună complianţă a pacientului şi familiei, o strânsă coiabo- rare cu echipa psihiatrică comunitară, care desfăşoară şi activităţi de psihopeda- gogie. Aceasta duce la instruirea pacientului şi a familiei, privitor la caracteristic cile bolii, necesităţi terapeutice, stilul de viaţă sanogenetic, interrelaţiile optime cu ceilalţi, simptomele de alarmă care pot indica o recădere etc. Şedinţele de psihopedagogie se desfăşoară cel mai bine în grup. Astfel, la un grup de discuţii pot participa schizofrenii ce se află în plină desfăşurare a bolii, convinşi fiind de realitatea halucinaţiilor şi delirurilor, alţii ce se află la începutul remisiunii, pre- cum şi pacienţii remişi, care au avut experienţa mai multor internări. Ultimii critică şi explică simptomele pe care le-au avut în trecut şi pe care primul grup Ie are în prezent, al doilea grup fiind pe cale să le critice. Se poate astfel conştientiza mai uşor care trăiri sunt normale şi care patologice. Iar ulterior, pacientul sau familia poate identifica „simptomele bolii⁴⁴, ajungând să consulte din timp şi în mod activ, psihiatrul, sau chiar, autoreglându-şi tratamentul. în unele cazuri, e necesară o muncă psihoterapeutică mai serioasă cu familia, pentru a modifica distorsiunile de fond ale comunicării din cadrul acesteia; şi care întreţin tulburarea, favorizând apariţia mai frecventă a recăderilor (problemă ce a fost deja menţionată). Sunt redactate broşuri, cărţi, ce sunt puse la dispoziţia beneficiarilor şi familiilor lor, se ţin cursuri şi seminar», pentru ca aceste persoane să-şi cunoască cât mai bine boala, mecanismele ce stau la baza ei, cum acţionează agenţii terapeutici, care sunt factorii ce pot favoriza recăderile sau cronicizarea etc. (71 .j.)•

Prin toate cele menţionate, se tinde la dărâmarea „zidului⁴⁴ - mintal, ati- tudinal, comportamental - care desparte în mod tradiţional minoritatea bolnavilor psihici de societatea considerată „normală“. Totul urinează să fie mai transparent, defectivul psihic urmează să trăiască cât mai mult în societare şi să fie asimilat şi integrat în ea. Comunitatea îşi asumă astfel responsabilitatea acestei dimensiuni integrative a existenţei sale.

Programele enumerate, ce s-au desfăşurat în lume în ultimele decenii şi continuă să se desfăşoare, sunt şi o expresie a unui anumit tip de democraţie tolerantă. Aspectul particular al acestei atitudini constă în faptul că „normali- tatea psihică“ devine tot mai dificil de circumscris. Dacă homosexualii şi-au câştigat, în unele părţi ale lumii, dreptul la normalitate, nu e limpede până la ce nivel agresivitatea şi anxietatea rămân normale sau sunt patologice. Acelaşi lucru se poate afirma despre conduitele duplicitare, precum ipocrizia, minciuna,

reaua credinţă, compromisul. Toace funcţionează şi în normalitate, la nivel de individ, de grup şi, chiar la nivel macro'poli tic. Şi nu trebuie uitat că răutatea, anormalitatea, suicidul şi crima nu sunt deloc apanajul cazurilor psihiatrice; deşi pot interfera cu unele din acestea.

fără o regândire amplă a problematicii antropologice, psihiatria comuni' tară rămâne la un nivel de fundamentare parţială.

La acest nivel merită să fie prezentate liniile directoare ale programului „antistigma“ pentru schizofrenie, promovat de Asociaţia Mondială de Psihiatrie (WPA) ji Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS):

începând din 1996, Asociaţia Mondială de Psihiatrie (WPA) S'a implri cat întT'un program mondial de luptă împotriva stigmei (75) şi discriminării datorate schizofreniei. Reproducem, în continuare, cuvântul introductiv al aces' tui program, difuzat în întreaga lume:

Stigma asociată cu schizofrenia creează un cerc vicios al alienării şi discriminării pentru cei care suferă din cauza acestei boli şi deseori pentru membrii familiei acestora. Stigma poate deveni cauza principală a izolării sociale, a incapa' cităţii de a găsi de lucru, a abuzului de droguri sau alcool, a lipsei de locuinţă şi a instituţionalizării excesive, toate acestea ducând la scăderea şanselor de recuperare.

Pentru a contracara stigma şi a o preveni, programul WPA va încerca să:

•