autoriexclusivisr unor societăţi cu atitudine rejectivă faţă de boala psihică, faţă eraţiile §i particularităţile existenţei umane, să se modifice în direcţia tolerai» comprehensiunii, integrării. Dar, în acelaşi timp, e important să se imagie şi să se realizeze soluţii valorice, cultural-spirituale, pentru desfa&rea vieţii oamenilor, în sensul efortului diminuării şi reducerii a ceea ce e răuiiegativ, în direcţia speranţei într-0 existenţă armonică şi cu sens, orientată împlinire etic-axiologică. Dacă invocăm noţiunile de bine şi rău, ne mut; din planul socio-politic spre cel axiologic-filozofic. Şi ar trebui să recuaştem că acest lucru e necesar. Mai ales când, în prezent, multe comu- nităumane, privesc cu admiraţie spre - şi tind să atingă cândva - modul de viadin Europa occidentală şi America de Nord. întrebarea care rămâne este: câţi mulţumite sunt cu sine, cu modul lor propriu de viaţă aceste socio-cul- turiŞi mai ales spre ce „mai bine“ speră ele în viitor, care sunt utopiile (5) care Ie damizează, direcţiile lor de metamorfoză istorială ?! Sau, dacă se neaga însăşi ide» de utopie mobilizatoare care deschide universul speranţelor şi a imagi- najlui, ce se pune în locul acesteia?
Bolnavii mintali - înţeleşi în sens medical care, la un moment dat, pot fi lentificaţi într-o socio-cultură dată, reprezintă o minoritate a populaţiei re^ective. în acelaşi univers ecologic uman pot fi identificate minorităţi etnice sat religioase, corelate statutelor sociale sau creativităţii. Se poate vorbi de imoritatea copiilor preşcolari sau de cea a pensionarilor de vârstă. Homosexualii, bărbaţi şi femei, de o bună perioadă de timp, revendică drepturi şi respect social pentru minoritatea pe care o reprezintă. în acelaşi sens, s-ar putea vorbi de minoritatea persoanelor excepţional dotate, a infractorilor, a sinucigaşilor. în cele din urmă, o societate dată, o comunitate socio-culturală, constă din suma minorităţilor ce o compun şi pe care le integrează în diverse modalităţi.
împărţirea unei comunităţi în diverse grupuri minoritare poate apărea până la un punct arbritară. Ha reprezintă însă o realitate, de vreme ce multiple instituţii şi specialişti se ocupă de aceste persoane. Care, pe de altă parte, caută deseori să se asocieze efectiv, afirmând u-şi solidaritatea şi căutând să-şi promoveze interesele. în ceea ce priveşte indivizii cu tulburări psihice prelungite, care prezintă disabilităţi şi dificultăţi de integrare în rolurile sociale, aceştia, împreună cu familiile şi cu relativii lor, se reunesc în asociaţii de auto-ajutor. Astfel, există şi acţionează, inclusiv în România, asociaţii ale rudelor, ale relativilor persoanelor cu deficienţă mintală, ale copiilor cu autism infantil, ale celor cu boală Down sau boală Alzheimer; precum şi asociaţii cu caracter mai larg, care cuprind membri ai familiilor, dar şi pe foştii pacienţi ce prezintă defecte psihice minore din domeniul unor boli psihice, mai ales din cel al psihozelor schizofrene.3 Aceste organizaţii non-guvernamentale (O.N.G.) completează acţiunile medicale terapeutice şi depun eforturi pentru integrarea în societate a celor ce au trecut prin psihoză, boală, tulburare sau proces psihopatologic ce conduce la un anume defect. împreună cu echipele de acţiune medico-socială, dar implicând şi administraţia locală şi diverse instanţe civice, ele se străduie ca, prin activităţi de reabilitare psiho-socială şi programe „antistigma“, să se menţină cât mai mult şi mai liresc în comunitate. Orbii, surzii, persoanele cu defecte de mers, cei care nu au atins un nivel intelectual normal etc., trebuie acceptaţi de către colectivitate. Iar aceasta urmează să creeze cât mai multe punţi de apropiere şi integrare, fără a practica o rejecţie care alienează. Din acest punct de vedere, minoritatea defectivilor psihici se cere a nu fi discriminată faţă de alte minorităţi defecriv-medicale.
Pentru psihiatrie mai există o faţă a problemei, atunci când se are în vedere întreaga societate. Circumscrierea „bolii psihice“ nu e suficient dc riguroasă şi determinismul ei nu poate fi bine explicat decât pentru câteva cate- gorii nosologice. In marginea „cazurilor psihopatologice clinice clare“, pe care se sprijină medicina psihiatrică, există tulburări şi suferinţe care, prin intensitate şi mod de manifestare, apar ca marginale. Ele reprezintă o reală problemă, atât pentru indivizii în cauză, cât şi pentru colectivitate. Ne aflăm acum nu după manifestarea unei tulburări psihice majore ce a lăsat sechele, ci înainte de identificarea şi etichetarea cazului ca aparţinând problematicii psihiatrice medicale. Astfel de situaţii modifică mult calitatea vieţii persoanelor respective şi a celor din jurul lor. Fapt ce are importanţă, de vreme ce, cazul respectiv poate beneficia uneori de intervenţii terapeutice preventive, de consiliere şi suport psiho-social, de psihoterapie. Zona intermediară dintre patologia psihică pregnantă şi modalităţile fireşti ale existenţei oamenilor - din care suferinţa nu lipseşte niciodată - necesită, de asemenea, atenţie, chiar dacă nu o putem eticheta decât ca anormalitate, mai,circumstanţială sau mai prelungită. în plus, se cere acordată atenţie persoanelor „vulnerabile“; adică acelora care nu se află în anormalitate sau boală, dar au mai multe şanse decât restul populaţiei, un mai mare risc de a le realiza.
Problemele menţionate anterior sugerează că „modelul medical“ nu este suficient pentru identificarea, circumscrierea şi abordarea nuanţată a stărilor psihopatologice. De aceea, au şi existat tentative de a se construi şi alte modele.
Lucrarea de faţă are patru părţi:
-
Bolnavul psihic în calitatea sa de caz psihiatric, privit deci din perspectiva ştiinţei şi practicii medicale (Cap. 2). Această abordare are la bază referirea la cunoaşterea teoretică acumulată de ştiinţa medicală psihiatrică, sintetizată în tratate, reviste, comunicări ştiinţifice etc. Se au acum în vedere „cazuri tipice ideale“ la care realitatea nemijlocită a unui om bolnav şi suferind psihic este raportată. Cunoaşterea teoretică, ce se amplifică restructurându-se periodic, se impune ca un ghid pentru acţiunile practice ale psihiatrilor, în calitatea lor de terapeuţi.
-
Bolnavul psihic în calitate de cetăţean (Cap. 3). Aceasta este o abordare din perspectivă social comunitară, urmărind „cazul psihiatric“ în concreteţea inserţiei sale în diverse comunităţi umane, împreună cu ansamblul problemelor pe care le ridică coexistenţa sa cu semenii şi posibilităţile de a ameliora această existare împreună, din perspectiva subiectivă şi a colectivităţii.
-
Bolnavul şi suferindul psihic în perspectivă psihopatologică (Cap. 4) ; vor fi comentate iniţial bazele teoretice ale psihopatologiei, apoi problema psihanalizei, dezvoltându-se ulterior tema (Paragraful 4) structurării normale şi deviante a persoanei de-a lungul ciclurilor vieţii, dintr-o perspectivă etologică, cognitivistă şi fenomenologică.
-
Probleme ale psihopatologiei din perspectivă antropologică, fenomenologico-cognitivistă (Cap. 5). Acest capitol abordează iniţial unele probleme specifice omului ca individ, (normal) cum ar fi persoana, conştiinţa, subiectivitatea, identitatea, spaţio-temporalitatea specific antropologică, relaţionarea socială, cunoaşterea lumii, intenţionalitatea, acţiunea, biografia. Ulterior, sunt comentate trăirile psihopatologice înţelese ca fenomene antropologice. Se încearcă atragerea atenţiei asupra specificului uman al psihopatologiei pe care psihiatria biologică a ultimelor decenii îl trece în plan secund. Abordarea fenomenologică se vrea o provocare pentru acel aspect al psihopatologiei „cog- nitiviste“ care pune accent pe fundamentele neuro-fiziologice cerebrale şi cele modelabile logico-matematico-fizic (în sensul Inteligenţelor Artificiale) ale manifestărilor psihice normale şi patologice.
Textul acestei cărţi nu e redactat în stilul unui manual sau tratat cu pretenţii de exhaustivitate în abordarea problemelor. Aspecte descriptive psihopatologice sunt prezentate doar în câteva paragrafe (2.5.1., 2.8.2., 5.9 - 1.11).
Intenţia lucrării este cea a unei dezbateri de idei, care să ridice probleme lec- torului interesat în domeniile anunţate în titlu şi în tabla de materii a para- grafelor capitolelor, invitându-l la meditaţie şi dialog.
Cele patru abordări menţionate presupun o anumită înţelegere a omu- lui, o concepţie asupra lumii umane. In continuare vom prezenta rezumativ concepţia despre om, la care am aderat şi pe care o avem în vedere.
Credem că, pentru necesităţile psihopatologiei, ar fi operantă viziunea lui Popper, diversificată §i nuanţată în unele aspecte.
Popper (6) consideră că, atunci când se comentează existenţa „umanului“ (antroposului), trebuie distinse 3 lumi, aflate, desigur, în strânsă conexiune:
-
Lumea corpurilor fizice; aceasta este proprie omului, mai ales prin corporalitatea sa fizico-biologică şi indirect prin unele „obiecte“ pe care le produce §i le utilizează în cadrul lumii a 3-a.
-
Lumea stărilor şi proceselor mintale ale indivizilor, trăite subiectiv şi care sunt mai mult sau mai puţin exprimate public.
-
Lumea produselor minţii omeneşti şi, în primul rând, a celor realizate prin intermediul limbajului descriptiv asertiv §i critic (argumentativ). Din acestea ar face parte: miturile, poveştile, istoriile, romanele, dar mai ales teoriile ştiinţifice. Tot din lumea a 3-a face parte ceea ce e produs de om în celelalte două lumi, inclusiv obiectele fizice (de tipul celor din lumea 1) care sunt specifice, prin semnificaţia lor, lumii umane, aşa cum ar fi bibliotecile, cărţile şi revistele, sculpturile, picturile, desenele, piesele de teatru şi simfoniile interpretate, dezbaterile ştiinţifice, produsele educaţionale; dar şi clădiri, uzine, unelte. Şi la fel, acţiuni ce pornesc din lumea a 2-a, o traversează pe cea de-a 3-a, reîntor- cându-se în cea de a 2-a, aşa cum ar fi rezultatele pedagogiei, sau ale unei cure terapeutice psihanalitice.
Nucleul lumii a 3-a l-ar constitui teoriile ştiinţifice redactate în limbaj discursiv critic, care conţine o cunoaştere „exo-somatică“ în raport cu individul muritor (în timp ce animalele posedă esenţialmente o cunoaştere endo-soma- tică, raportată la perenitatea sau lunga existenţă a instanţei genelor). Persoanele umane ca „euri“ conştiente ce constituie lumea a 2-a, înrădăcinate fiind în corpul lor bio-fizic (ce face parte din lumea 1) sunt ancorate în lumea a 3-a, pe care nu doar o produc şi o cunosc, dar o şi metamorfozează, dezvăluind în instanţa teoretică (ca, de exemplu, cea matematică) noi şi noi aspecte. Sau, criticând şi testând experimental validitatea teoriilor; care, astfel, pot să „moară“, fiind înlocuite cu teorii ştiinţifice noi, mai „adevărate“. Apare, astfel, perspectiva creşterii cunoaşterii care reprezintă „un fel de“ evoluţionism, comparabil, până la un punct, cu cel biologic. Popper s-a interesat efectiv de evoluţia din biologie şi de progresele etologiei, fapt care face ca viziunea lui, dezvoltată adecvat, să fie utilă unor noi sinteze în psihologie şi psihopatologie.
Concepţia ontologică a lui Popper este una predominant structural-sta- tica ce identifică şi circumscrie trei instanţe. Realitatea fiinţei şi fiinţării umanului este însă esenţialmente şi una dinamică, a intercorelaţiilor, inter-con- diţionărilor reciproce, a metamorfozelor şi devenirii. Acest aspect, plasat în plan secund de către Popper, va sta şi el în permanenţă la baza presupoziţiilor ontologice ale lucrării de faţă.
Psihopatologia de la sfârşitul sec. XX şi începutul sec. XXI nu poate ignora nici înrădăcinarea persoanei conştiente în solul său biologic, şi nici specificitatea umanului, pentru aproximarea căreia, doctrina lui Popper este plină de sugestii.
Dezvoltarea ontogenetică, afirmarea situaţională şi metamorfoza creatoare a persoanei umane conştiente se realizează la nivelul conjuncţiei dintre individualul biosului şi individualul antroposului (acesta din urmă apărând şi manifestându-se la un nivel evolutiv superior faţă de cel al biosului). Din această perspectivă, conştiinţa unei persoane este doar un aspect al realităţii de ansamblu al umanului. Mai precis, ea e plasată la polul „individualului“(în lumea a 2-a a lui Popper). Antroposul, pentru a se circumscrie integral, presupune în cadrul unei înţelegeri lărgite a lumii a 3-a a lui Popper atât instanţa logosului supraindividual, precum şi pe cea a idealităţii logico-valorice a spiritualităţii, ce deschide fiinţa şi fiinţarea umană întru transcendenţă (7). Logosul comunitar, bazat pe limbajul asertiv critic pe care-1 evidenţiază şi-l aduce în prim plan Popper, cuprinde instanţa comuniunii comunitare a intersubiectivităţii şi relaţiilor persoanelor angajate în practici instituţionalizate; precum şi produsele „teoretice“ aşa de pregnant comentate de Popper ca mituri, povestiri, romane, teorii ştiinţifice etc. Instanţa cultural-spirituală presupune (implică) unele limite, marcate de „idealitatea“ pe care o introduce logica şi instanţa valorilor (de bine, adevăr, frumos). Acest nivel al idealităţii limitative este unul ambiguu, deoarece, în acelaşi timp, el deschide orizontul transcedentalo-transcendent ce face posibilă creaţia întru nou şi încercarea de fundamentare a existenţei. Cele trei instanţe ale: a) individualului conştiinţei, b) comuniunii comunitare a logosului şi c) idealităţii valoric-transcendente, coexistă într-o permanentă interacţiune şi definire reciprocă (în interşanjabilitate şi „perihoreză“ (8). Fundamentarea acestei problematici antropologico-ontologice depăşeşte domeniul comentariului psihiatrico-psihopatologic şi, deci, al dezbaterii prezente.
Totuşi, subliniem că acceptăm trei instanţe interconectate şi interdeterminate în interiorul antroposului (distinct de bios), fapt ce interesează domeniul pe care-1 avem în vedere. Menţionăm:
|
Lumea
|
a-3-a a lui Popper în
|
sens lărgit
|
Inserţie
|
Individualul
|
Logosul comunitar
|
Idealitatea logico-valorică
|
în
|
persoanei
|
supraindividual
|
ce delimitează umanul,
|
bios
|
conştiente
|
practico-teoretic
|
deschizându-l în
|
în
|
|
bazat pe limbajul
|
direcţia transcendenţei
|
fisis
|
|
asertiv-critic
|
şi a creaţiei întru nou, întru devenire
|
Psihologia şi psihopatologia, în calitatea lor de ştiinţe antropologice, se centrează tradiţional pe individualul persoanei conştiente. Această realitate (a persoanei conştiente) are la bază, evident, corporalitatea biologia>cerebrală a speciei-om, cu toate potenţialităţile şi capacităţile sale şi cu tot ceea ce aceasta înmagazinează ca şi cunoaştere. De fapt, până la un punct, e vorba de o ,^recunoaştere“, în sens de predispoziţie în direcţia selectării anumitor informaţii ambiante care, progresiv, devin şi structurante, şi apoi se instituie ca noutate şi originalitate. Dar, individul-persoană poartă cu el, înscris în el, tot ceea ce îi este supraordonat, în perspectiva logosului şi a spiritualităţii4.
Pe această cale, deci, fiecare individ uman poate accede la ansamblul structural al specificului ontologic al umanului, înţeles ca antropos.5
-
Bibliografie, note, comentarii
-
Foucault, M.f (1996), Istoria nebuniei în epoca clasică, Ed. Humanitas, Bucureşti.
-
Descartes, (1993), Meditaţii metafizice, Ed. Crater, Bucureşti, p. 20: „Dar, deşi simţurile ne înşeală uneori... poate că există şi multe altele, în legătură cu care, în mod raţional, nu te poţi îndoi; cu toate că le recunoaştem prin intermediul respectivelor simţuri; de exemplu, că acum sunt aici, aşezat lângă sobă, îmbrăcat în halat, având în mână această coală de hârtie, şi altele de această natură. Şi cum aş putea să neg că aceste mâini şi corpul acesta sunt ale mele? Decât daca nu cumva mă aşez în rândul celor smintiţi, al căror creier este atât de deranjat şi de întunecat de aburii negrii ai bilei, încât dau fără întrerupere asigurări fie că ei sunt regi, pe când ei sunt, de fapt, foarte sărmani; fie că sunt înveşmântaţi în aur şi purpură, pe când ei sunt complet goi; sau îşi imaginează că sunt ulcioare, sau că au un corp de sticlă. Dar aceştia sunt nebuni, şi cum aş fi eu mai puţin extra- vagant dacă m-aş conduce după exemplul lor?“
-
Derrida, J., (1998), „Cogito şi istoria nebuniei“, în Scriitura şi diferenţa, Ed. Univers, p. 52-98.
-
Erasmus, (1959), Elogiul nebuniei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.
-
In ultimul timp s-a comentat mult pe seama „utopiilor“ socio-politice considerate ca nebenefice, nocive chiar, în perspectiva politico-istorică. Această atitudine a fost declanşată de K. Popper, printr-o lucrare publicată în 1945 şi tradusă în limba română.
-
Popper, K., (1993), Societatea deschisă şi duşmanii ei, Ed. Humanitas, Bucureşti. Privitor la ideea de „Utopie“ nu poate fi ocolită lucrarea:
-
Cioran, E., (1992), Istorie şi utopie, Ed. Humanitas, Bucureşti; autorul, răspunzând unei scrisori primite de la C. Noica, denunţa ideologia comunismului de tip rusesc-leninist ca responsabilă pentru: „degradarea ideii de utopie“, idee faţă de care, ca om de cultură, avea un anumit respect, ba chiar nostalgie. Menţionăm §i poziţionarea lui Ricoeur, dintr-o carte publicată în 1986 şi tradusă în limba română.
-
Ricoeur, R, (1995), Eseuri de hermeneutică, Ed. Humanitas, Bucureşti; în lucrare este luată în dezbatere problema ideologiei şi utopiei (socio-politice) în termeni care lasă dialogul deschis (p. 204-231).
-
Karl Popper a fost un teoretician al dezvoltării şi metamorfozei „Teoriilor ştiinţifice“ în sensul creşterii cunoaşterii prin „falsificarea“ (invalidarea), repetată în timp, a teoriilor existente la un moment dat. Pe lângă concepţia sa asupra celor 3 lumi, Popper s-a preocupat şi de problema minte-corp, începând cu lucrarea care a publicat-o împreună cu Eccles (1977) şi continuând până la sfârşitul vieţii sale, perioadă din care face parte şi unul din textele menţionate (g). Vom prezenta o listă cu cele mai semnificative publicaţii ale sale în domeniile amintite, dintre care unele au fost traduse în limba română:
a) Popper, K., (1960), The logic of scientific discovery, Huchivson, London.
h) Popper, K.,(1970), „Adevăr, raţionalitate şi progresul cunoaşterii ştiinţifice" în Logica Ştiinţei, Ed. Politică, Bucureşti, p. 99-128.
-
Popper, K., (1974), „Epistemologia fără subiect cunoscător“ în Epistemologia orientării contemporane, Ed. Politică, Bucureşti, p. 69-120.
-
Popper, K., Eccles, J. C., (1977), The Seif and its Brain, Ed. Springer, Heidelberg.
-
Popper, K., (1981), „Raţionalitatea revoluţiilor ştiinţifice“ în Istoria ştiinţei şi preconstrucţia ei conceptuala, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
0 Popper, K., Lorenz, K. (1997), Viitorul este deschis, Ed. Trei, Bucureşti.
-
Popper, K., (1997), Cunoaşterea şi problema corp'minte, Ed. Trei, Bucureşti.
-
Popper, K., (1996), „Problema minte-trup“ în Botez, Filozofia tnintalului, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, p. 197-208 (98).
-
Lăzărescu, M.,(1994), Eseu despre fiinţele intermediare, Ed. de Vest, Timişoara.
-
Conceptul de „perihoreză“ este dezvoltat de dogmatica creştină ortodoxă care
înţelege prin el co'prezenţa, inter-pătrunderea între ele ale celor trei ipostaze ale
Dumnezeului unic. A se vedea:
-
Stăniloaie, D., (1978), Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. Institutului Biblic, voi. 1, Bucureşti.
Rezuş, R, (1989), Teobgia Ortodoxă Contemporană, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara.
CAPITOLUL II
-
BOLNAVUL PSIHIC ÎN IPOSTAZA DE „CAZ“ MEDICAL PSIHIATRIC
-
Cazul psihiatric în perspectiva ştiinţei medicale şi a logosului
Medicina este o practică umană. Ea reuneşte specialişti care, într-un cadru instituţionalizat, studiază, diagnostichează şi tratează boli, se ocupă de prevenţia reapariţiei şi recăderii acestora, de promovarea sănătăţii. Psihiatria este o ramură a medicinei. In această calitate de „ştiinţă“ (9), ea studiază, diagnostichează şi tratează boli psihice, „tulburări psihice şi comportamentale“6 ce interferează negativ cu funcţionarea socială, cu starea de bine subiectiv a persoanei, cu integrarea comunitară şi creativitatea acesteia.
Medicina, în general, şi psihiatria, în special, se referă, deci, la suferinţe de tip maladiv. Cunoaşterea acumulată de medicina psihiatrică este organizată într-un discurs de tipul teoriei ştiinţifice, care presupune o definire - o circumscriere - a bolilor cunoscute şi ordonarea lor într-un sistem nosologico-noso- grafic structurat după anumite principii. Discursul ştiinţific regional al psihiatriei, prezent în manuale, tratate, ghiduri practice, instrumente de evaluare standardizate, reviste ştiinţifice, comunicări la congrese, cursuri etc., rezultă din experienţa practică a psihiatrului şi echipei sale, precum şi din cercetările sistematice realizate în domeniu. El poate beneficia şi de cunoştinţele obţinute în
Dostları ilə paylaş: |