A etapa veche

în textele exploratorului din Milet, intenţia demitizantă e manifestă. Vorbind de povestirile pe care le socoteşte „ridicole", el avea în vedere desigur legende de felul aceleia a Cerberului, ori a boilor lui Herakles. în locul miraculo­sului el propune în ambele cazuri explicaţii realiste., aşa cum un Anaximandros considera soarele nu un zeu. ci un simplu cerc incandescent. Cerberul, fiorosul cîine inieraal cu trei capete, n-ar fi fost altceva decît un şarpe uriaş, aflat cîndva în Tainaron şi, se subînţelege, transformat de născocitorii de mituri în fiinţă supranaturală. El denunţă, ca neverosimilă, si legenda ce atribuia semizeului Herakles isprava de a fi dus boii furaţi de el din Brytheia — deci tocmai din apusul Mediteranei — pînă la Mycene, în Pelo-pones. Urmează o explicaţie realistă : întrucît boii din Bpir erau renumiţi prin frumuseţea lor, stăpînul boilor, Geryon,

CXXIV

PRELUDII ALE ŞTIINŢELOR

acolo trebuie să fi domnit; aceasta, — explică Gomperz1 — cu atît mai mult cu cît Erytheia înseamnă ,,pămînt roşu", iar culoarea pămîntului, în E)pir, este cărămizie. A putut avea un sens demitizant si neacceptarea de către Hekataios a opiniei după care aşa-numiţii liyperboreeni s~ar trage din Titani. Nu cunoaştem restul operii sale, dar atunci cînd e prezentat ca ascendent spiritual al lui Herodot, ni se pare, judecîndu-1 după cele de mai sus, că e nedreptăţit. Prea este „părintele istoriei" aservit fabulaţiei mitologice. Printre cunoştinţele sale geografice, numeroase, o notaţie aparte se cuvine acelora despre regiuni îngheţate, locuite ale nordului, sau despre populaţiile pitice (pygmei) din extremul sud (african), în ambele cazuri e vorba de regiuni situate cu mult dincolo de spaţiul considerat curent în acel secol drept arie geografică locuita a „omenirii". De la cine deţinea informaţiile ? Greu de spus dar, în orice caz, recunoaştem în interesul pentru ele spiritul milesian al călătorului, cu corabia ori cu mintea, scrutînd, minat de curiozitate ştiinţifică, fie tainele adîncurilor cerului, fie pe cele ale depărtărilor pămîntului.

3. Filosofii milesieni, Hekataios si nu numai ei sînt do­cumente vii ale unei activităţi care, încă în secolul VI î.e.n. angajează ceea ce se va numi cîndva ştiinţă a naturii. Exponenţii ei stîrnesc interesul nostru prin faptul că se îndeletnicesc cu observarea faptelor. La unii, ca la Pseudo-Hesiod, care urmarea să explice originea strîmtorii Messina, preocuparea geologică se întovărăşeşte cu mitul. La alţii, precum Xenofan din Colofon, reflecţia de tip ştiinţific apare în stare pură. I£l ştie despre urme de vietăţi marine, descoperite în plin uscat, la Syracusa, Malta şi Păros (sau Pharos). Le explică prin faptul că altădată terenul, acolo, va fi fost în contact cu marea ; ni se dă astfel o intere­santă mostră de istorie geologica.

Astronomia este reprezentată, alături de milesieni, de nn Kleostratos, cunoscut ca observator al stelelor, de Phocos si alţii.

1 T Ix. G o m p e r z, op. cit., voi. I, p. 274.

cxxv
Configuraţia lumii după Hekataios

4. ALKMAION. Fenomenul biologic ,,om" dobîndeste o atenţie particulară începînd cu şcoala medicală din Cro­tona, al cărei renume, spre sfîrşitul secolului VI, depăşeşte considerabil frontierele lumii greceşti. Pe primul plan se impune numele lui Alkmaion, născut către finele secolului, cu cîteva decenii înainte de Bmpedocles. Apartenenţa sa la şcoala pythagorică este îndoielnică, deşi unele teze pot marca o înrîurire a scolii, ca în cazul credinţei în nemuri­rea sufletului, care însă, cum vom vedea, e motivată altfel la Alkmaion. Cînd vorbeşte despre divinitatea astrelor, sau despre caracterul cert al cunoaşterii divine, diferită deci de cea incertă, omenească, opinia aparţine unei tra­diţii vechi ce precede pythagorismul.

Personajul a studiat medicină şi fizică. Ca atare, pe măsură ce învăţatul din Crotona se îndepărtează de reflec­ţia metafizică şi se angajază pe terenul biologic, supoziţia teologică cedează teren observaţiei cu caracter, să spunem ştiinţific. Omul e apreciat de el acum din punctul de vedere al regnului animal, în care se delimitează de celelalte fiinţ*

cxxvi

?RJ2LUmi ALE ŞTirNTELOR

prin inteligenţă. Nemurirea sufletului, prin care este el asemănător zeilor, nu e motivată la el în raport cu o anu­mită escatologic misterică, precum în pythagorism, nici prin imperative etice, ca la orfici şi, mai tîrziu, la Platon, ci prin faptul că sufletul ,,se mişcă de la sine într-o miş­care eternă", ceea ce aminteşte mai degrabă de logos-ul lui Heraclit, contemporan al crotoniadului. Fiecare act prin care se construieşte mai departe filosofia biologică a acestuia din urmă îl apropie de direcţia de gîndire a ionie-nilor, deşi e, geografic, departe de ei.

Primul din aceste acte constă în extinderea fizicalismului la sfera fiziologiei umane. E remarcabilă angajarea lui Alkmaion în cîmpul explicării senzaţiilor — amestec de adevăruri şi închipuiri — notabilă prin faptul că o face în termenii raporturilor fizice. Le acordă mai multă impor­tantă gnoseologică decît chiar Heraclit. Burnet îl desem­nează ca întemeietor al psihologiei experimentale1. Prin metoda experimentului, este un precursor al lui Bmpedo-cles si Anaxagoras, cum si al lui Democrit. Bl descoperă funcţia „hegemonică" a creierului ca sediu al raţiunii ; o va fi dedus din probabila aflare, prin disecţie pe animale superioare, a traseelor nervoase ce duc spre encefal. A prac­ticat cumva şi disecţia pe oameni, cum crede Cumston ?2 Foarte improbabil, pentru această epocă.

Principalul, la Alkmaion, este punctul său de vedere asupra conceptelor de vitalitate şi organism viu. Viaţa e tensiune lăuntrică între contrare, afirmă el, în speţă între umed-uscat, rece-cald, amar-dulce şi altele. Heracîît, în aceeaşi vreme, gîndeşte la fel. Tot prin tensiune sân, cum notează Teofrast, prin ,, neasemănător", se explică sensibilitatea organismului uman. Atîta timp cît între contrare se păstrează un anumit echilibru, omul e sănătos. Echilibrul nu e static, ci dinamic ; un gen de mişcare ciclică „unind începutul cu sfîrşitul" ar fi modul în care s-ar conserva echilibrul steaic aj corpului şi s

95.

1 J. Burnet, op. cil., p. 226.

2 C. G. Cnmston, M. D., Histoire de la mtdecine, Paris, 1931, p.

CXXVII

intervine o schimbare în virtutea căreia unul din termenii cuplului de contrare devine disproporţionat, atunci echili­brul se deteriorează, iar omul se îmbolnăveşte, în cazul în care dezechilibrul e atît de mare încît se întrerupe circu-laritatea mişcării, omul moare. Aici, Kirk si Raven cred a regăsi sensul acelui fragment heraclitic — 103 — unde efesianul afirmă că începutul şi sfîrsitul sînt, la o circum­ferinţă „unul şi acelaşi lucru"1. Semnificaţia cauzalităţii imanente, materiale a bolii si morţii se conturează, obser­văm noi, prin opoziţie cu medicina magică, ce crede în rolul morbid sau letal al unor duhuri nocive. Prin deose­bire, de asemenea, cu doctrina sacerdotală ce explică mor­biditatea prin voinţa zeilor; spre pildă, în sec. V, aşa continuă să creadă Herodot, atunci cînd motivează boala lui Alyattes2. Besacralizarea sănătăţii şi bolii se înscrie în acelaşi orizont cu viziunea demitizată asupra însuşi fenomenului vital, care e subiectul alternativei normal-patologic. Termenii acestei alternative ţin, la Alkinaion, exclusiv de condiţiile vieţii materiale : temperatura, hrana, regimul apelor, gradul de efort fizic, absenţa ori prezenţa constrîngerilor. Materialismul hippocratic şi în special con­cepţia ce fundamentează viaţa prin unitatea dintre orga­nism si mediu derivă neîndoielnic din aceste teze ale medicu­lui din Crotona. Anaximandros se referise si el la apariţie vieţii în spirit analog, dar fugitiv ; prima schiţă a une biologii umane materialiste ne e dată de Alkmaion, care prin acest aport, lărgeşte tematica ansamblului materia lismului preclasic. Pe făgaşul trasat de el se va angaj; biologia lui Bmpedocles din Agrigent.

O ultimă notaţie, terminologică. Spre a desemna echil: brul din organism, Alkmaion foloseşte expresia [CTOVOJJU TWV Suva^ecov (isonomia ton dynameon), adică ,,norma ech librată a forţelor" ; predominarea unei singure forţe denumită [Jtovapy/ta (monarhia), adică ,,domnia unu singur". Sînt termeni împrumutaţi politicii, creuzet al te ininologiei abstracte în genere, a celei ştiinţifice, incluşi

1 Kirk şi Raven, op. cit., p. 235. * Herodot, I, 19-22.

CXXVIII

PRELUDII ALE ŞTIINŢELOR

5, Vorbeam de prestigiul şcolii medicale din Crotona. Aventura, cînd agreabilă cînd nu, a altui medic, Demokedes din Crotona, la curtea regelui Darius, care făcuse totul spre a beneficia de iscusinţa specialistului grec, mărturi­seşte o întîietate elenă, necontestată pe întreaga arie greco-orientaîă din acel secol.

Alt nume, acela al lui Kleidemos, ne conduce către sfera studiilor de psihofiziologie din secolul al cincilea. Din spu­sele lui Teofrast, reiese că 1-a preocupat raportul dintre senzaţii şi întocmirea organelor de simt. Bra de părerea că acestea elaborează senzaţiile în chip independent de intelect, adică în mod oarecum automat. Cazul urechii era socotit excepţional: aici se admitea că rolul decisiv îl are cugetarea.

VIII REFLECŢIA PSEUDO-CHIMICALĂ

Empedccles:

,,O, Natură măreaţă, căreia i-am fost tovarăş ! . . . Oare-n mine. Viaţă, a răsunat adînca-ţi melodie, Şi oare eu am auzit aevea străvechea-ţi armenie, O, Natură fără de margini ? . . .

Oare ii-am trăit eu cu-acest preasfînt păniînt, eu-aeeste Raze, cu tine, care-mi eşti mereu în suflet, Tată

Etherr"

HOlderlin, Moartea lui Empedocles (trad. Şt. Aug.

Doinaş)

1. Personalitatea multidimensională a lui Empedocles din Agrigent (Akragas), Sicilia (490—430 î.e.n.), a impre­sionat puternic lumea greacă antică. El s-a afirmat ca filo­sof şi poet, ca teoretician şi om politic, ca savant a cărui fantezie s-a arătat la fel de vie în planul abstracţiilor ca şi în acela al inovaţiei tehnice.

Două lucrări 1-au consacrat: Despre natură — uepl ^uoecoc (Perl Physeos) şi Purificări — xa^apjxoi (Katharmol)., Atmosfera poeziei le învăluie pe amîndouă, dar prima rămîne o ontologie, în timp ce a doua transportă pe cititor într-o lume de vis şi mituri.

Cea mai completă lucrare, relativ recentă, tiuzînd către exhaustivitate, asupra operii filosofului agrigentin aparţine lui Jean Bollack1, istoric al filosofici greceşti şi filolog

Dintre datele biografice transmise reţinem doua: ca tehnician ar fi ameliorat clima cetăţii sale natale sfărî-mînd un perete de stînci care ar fi barat calea spie oraş vîntului împrospătător ; ca om politic a avut meritul d« a fi instaurat democraţia în Agrigent.

1 J, Bollack, Empedode, Paris, Leş editîons de Minuit, 4 volume; 1965-1969.

CXXX

REFLECŢIA PSEUDO-CHIMICALĂ

El întruneşte în persoana sa pe exponentul politico-ideo-îogic al stratului social celui mai înaintat din cetatea sa de baştină, într-o epocă de notabilă înflorire economică, şi pe filosoful materialist ale cărui idei au marcat în mod obiectual o replică dată conservatismului din timpul său, reprezentat atît pe plan politico-social cît şi pe plan filoso­fic de pythagorici.

Făcînd această constatare, nu respingem posibilitatea ca gîndirea lui să fi înregistrat influente pythagorice. Se spune că a fost un timp el însuşi unul dintre sectatorii congregaţiei întemeiate de gînditorul din Samos, din care a fost însă eliminat, în esenţă însă gîndirea sa filosofică, de un realism „fizical" pregnant, face ca îndepărtarea lui dintre devoţii pythagorismului să apară mai semnificativă decît prezenţa sa printre ei, independent de cauzele ce vor fi fost invocate în sprijinul hotărîrii de eliminare.

Dacă precaritatea informaţiilor de ordin social-istoric ne împiedică să distingem în mod amănunţit dinamica tensiunilor sociale care a promovat orientarea sa filosofică, totuşi funcţia socială a gîndirii sale se conturează indirect într-un mod destul de neechivoc, dacă e considerată prin raport cu filosofia mitizantă pythagorică şi cu funcţia socială conservatoare îndeplinită de aceasta. Faptul a fost de mult constatat de Zeller care spune : ,,Dacă ar fi fost pythagoric, ar fi trebuit să fie partizan al vechii aristo­craţii doriene, în timp ce, dimpotrivă, el se află în fruntea democraţiei agrigentine"1.

2. Materialitatea lumii se afirmă în concepţia lui Brnpe-docles prin teoria celor patru elemente — pămînt, apă, aer, foc — numite de el rădăcini, pt£co[zaTa (rizomata), care, spre deosebire de „principiile" milesienilor si al lui Heraclit, sînt considerate imuabile, nesusceptibile de transformare. După unii istorici ai filosofici, elementele materiale ar fi fost considerate de către Kmpedocles în chip hylozoist. Jacques Chevalier afirmă că, după părerea agrigentinului,

1 E d. Zeller, La Philosophic des Grecs, voi. II, trad. Eai. Bou-troiuc. Paris, Hachette, p. 265.

CXXXI

ION BANU

gîndirea ar fi un atribut general al materiei1. A. Frtnkian, într-o mai veche lucrare, consideră chiar că Empedocles „refuză să vadă deosebire între materie şi spirit"2.

Socotim însă, în acord cu Capelle3 si alţi cercetători, că în sistemul lui Empedocies prezenta hylozoismului e vagă, mai puţin semnificativă decît la oricare din predece­sorii săi, chiar dacă el continuă să creadă că în anumite condiţii „materia gîndeşte". Fapt e că el conferă sensibili­tate doar animalelor şi plantelor, că atribuie o cauza meca­nică unui fenomen ca magnetismul care, pe cît se pare, fusese la Thales semnul cel mai expresiv al înţelegerii hylozoiste a lumii materiale.

Nu putem interpreta în sensul omniprezenţei raţiunii teza după care omul cunoaşte prin capacitatea cognitivă a celor patru elemente. Această capacitate cognitivă ne apare doar ca virtualitate, altminteri Empedodes n-ai fi precizat că gîndirea se află în sînge şi că nu se află nici în cap, nici în piept.

3. în problema teoretică a mişcării, poziţia lui Empe­docles nu poate fi definită în chip univoc. Dialectica va profita de pe urma faptului că, odată cu Kmpedocles şi Anaxagoras, se păşeşte pentru prima dată în domeniul unei examinări întrucîtva concrete a mişcării. Heracîit, deşi privise mişcarea ca inerentă inateriei-foc, rămăsese la un stadiu nebulos, primitiv de exprimare teoretica. De astă dată ne apropiem, prin Empedocles, de observarea rece a fenomenului mişcării, observare pusă în primul rînd în serviciul căutării cauzelor ei imediate. Deschiderea dezbaterii în jurul acestui punct avea să folosească dezvol­tării categoriei de mişcare, deşi soluţia pe care o dă filoso­ful e artificială. După el —- şi în această privinţă e inferior ionienilor — mişcarea nu e un atribut intrinsec al ..rădă­cinilor" fizicale, pe care el le consideră inerte, ci ai'fi ex-

1 J. C h e v a l i e r, Histoire de la pense'e, voi. I, Paris, FJSamma-rion, 1955, p. 119.

2 A ram P r e n k i a n, Etudes de philosophie presocratiout, Paris, J. Vrin, 1937, p. 55.

3 W. Capelle, Die V^orsokratiktr, Akademie-Verlag, Berlin. 2 Avii., 1961, p. 197.

CXXXII

terioaiă lor şi anume datorită acţiunii a două forţe : cpiAta — Philîa (sau 9tX6rs<;-Phil6tes) — şi vstxoţ-Neikos —, termeni care înseamnă literal ,,iubire" şi „ură", dar care sînt în fond intraductibili. Aceste forţe sînt con­cepute tot fizical, ca un fel de corporalităţi ce determină asocierea şi disocierea celor patru „rădăcini" si cart, sub un art aspect, ar anticipa ideile de atracţie şi repulsie uni­versală. Izolarea mişcării de materie introduce în sistemul lui Kmpedocîes un element nondialectic care va afecta întreaga lui concepţie filosofică. Dar în acelaşi timp nou­tatea consta în faptul că, pentru prima dată, filosofia era pusă în faţa sarcinii de a analiza în mod concret temeiul procesului mişcării, de a recunoaşte existenţa mai multor forme de mişcare, avînd cauze neidentice, cum si în faţa îndatoririi de a cerceta raportul dintre mişcare şi schim­bările calitative din sînul materiei.

Punînd problema cauzelor mişcării şi încercînd să o rezolve, filosoful din Agrigent ne dă una din aceîe soluţii în care se împletesc, într-un ghem strîns, intuiţii înţelepte cu aprecieri primitive. Heraclit fusese descoperitorul con­tradicţiei ca dedublare a unitarului, dar nu o arătase în mod concret drept cauză a mişcării, el, campion al ideii de mişcare. Empedocles, superior lui Heraclit, consideră „pentru prima oară ... nu un singur principiu al mişcării, ci două şi contradictorii", după cum observă Aristotei (fr. A 37). Filosoful sicilian făcea astfel un pas spre înţele­gerea faptului că teoria mişcării urmează a fi pusă în raport cu ideea dedublării, dar nu a mers prea departe în această direcţie. Forţele închipuite de el, Philia şi Neîkos, alter­nează ca succesiune de contrarii, dar nu angajează îdeea dialectică d« dedublare concomitentă a unitarului. Dealtfel elementele sale nici nu permit o soluţie dialectică mai avan­sată, căci ele, presupuse a fi imuabile, exclud dedublarea, care implică tocmai mişcare internă ; ele exclud automişca-rea. Dar aici o nuanţă : din punctul de vedere al lucrului care se mişcă, izvorul mişcării este în adevăr exterior şi noncontradictoriu ; dar din punctul de vedere al Univer­sului, poziţia teoretică nu mai e chiar aceeaşi; cauzele sînt neexterioare, ca unele ce au aceeaşi natura, fizicală, ca şi

CXXXIII

ION BANU

cele patru „rădăcini". Deşi acţionează succesiv, cele două forte contrare nu încetează vreodată să fie, ca nişte con­stituente eterne şi concomitente, de semne contrarii, ale Tocului cosmic.

4. Ca şi fizicaliştii ionieni, Bmpedocles îşi dă seama de faptul că lumea înconjurătoare implică atît unitate materia­lă cît şi diversitate. Ideea de unitate materială, umbrită de teza unei quadruple dacă nu sextuple materii, reintră în lumină atunci cînd filosoful evoca sphairos-ul, tot iniţial, în care elementele sale fizice se află reunite ca într-o mag­mă de forţa Phillei. Ideea diversităţii e mai complicată; Bmpedocles, mai ataşat experienţei empirice decît eleaţii, nu neagă diversitatea lumii. Cele patru rădăcini se între­pătrund în proporţii variate, făcînd astfel ca înaintea noas­tră să apară lucrurile în infinita lor varietate. Totuşi nu e vorba de o varietate calitativă reală. Blementele se asocia­ză dar nu se combină spre a da o nouă calitate, ci, după un timp, din nou se disociază spre a redeveni ceea ce au fost. în timpul asocierii, fiecare din ele rămîne identic cu sine, relaţia cu celelalte e pur mecanică. Schimbarea cali­tativă se manifestă ca simplă exterioritate. Bmpedocles insistă asupra faptului că nu există apariţie sau dispariţie de calităţi; în substratul aparenţei noii calităţi, „rădăci­nile" au rămas „mereu aceleaşi". Aetios precizează că ceea ce se petrece nu are loc ,,printr-o schimbare calitativă, ci printr-o acumulare cantitativă" (fr. A 44). Iată dar că, după cum şi era de aşteptat, teza nondialectică a imuabi­lităţii elementelor are drept corolar teza nondialectică a negării diversităţii calitative reale a lumii. S-a vorbit ade­sea de Bmpedocles ca de un filosof care, spre deosebire de eleaţi şi de Heraclit, a adoptat teza alternanţei unului şi multiplului. Dacă avem în vedere raportul dintre sphalros si cele patru rădăcini, atunci teza alternanţei este justă, dar ea nu mai e justă atunci cînd privim raportai dintre cele patru rădăcini şi diversitatea obiectică a lumii. Aici nu mai putem vorbi de alternanţa unului şi multiplului, ci de un substrat mereu imuabil şi de alternanţă între manifestarea lui ca atare şi manifestarea lui sub chip exte­rior modificat. Aici unitatea e permanentă iar multipUci-

cxxxiv

REFLECŢIA PSEUDO-CHIMICALĂ

tatea de dincolo de cvadruplu e în fond iluzorie, K un regres nondialectic în măsura în care este negată realitatea diver­sificării calitative si, dimpotrivă, un progres, în măsura în care dialectica explicitează astfel categoria filosofică a calităţii, recunoscută ca atare, fie şi în exterioritatea dacă nu şi în esenţa ei şi care în sistemele anterioare fusese cel mult implicată.

5. Cauzalitatea pe care o invocă pretutindeni Empedocles este o cauzalitate mecanică ce exclude intervenţia divini­tăţii. Aceasta este abolită întrucît filosoful, refuzînd să admită orice intenţionalitate, socoteşte lumea dominată de întîmplare. Infinit probabil, Platon se referă la Empe-docles atunci cînd vorbeşte de filosoful care explica totul prin „natură si hazard", iar nu ,,în virtutea raţiunii, nici datorită unei divinităţi" (fr. A 48). Dar Empedocles părea a identifica elementele sale cu zeii. Fie că e vorba aici de simple nume date elementelor materiale, cum arată Dioge-nes şi Ae'tios, fie ca zeii ar fi fost socotiţi de Empedocles ca părţi fizice ale naturii, cum crede Menandros, un lucru este cert, subliniat de majoritatea cercetătorilor moderni: nu există loc în sistemul agrigentinului, aşa cum e expus în cartea Despre natură, pentru intervenţia divinităţii.

6. Originalitatea figurii lui Empedocles apare cel mai bine reliefată atunci cînd considerăm personalitatea sa de pioner al observaţiei si experimentării ştiinţifice. E numai un pioner pentru că n-are la dispoziţie nici apara­tură — cu excepţia unei clepsidre ! — nici documentare şi nici măcar criterii ştiinţifice cît de cît schiţate. Lipseşte deocamdată însăşi noţiunea de criteriu ştiinţific. Totul e deocamdată observaţie ,,de amator", de începător condus de fantezia sa, dar, auxiliar preţios, şi de convingerea că natura trebuie apreciată în cauzalitatea ei fizicală, liberă de adaosuri exterioare.

Observarea unui magnet îi oferă temeiul unei teorii a atracţiei dintre corpuri: ar fi vorba de unde („emanaţii") şi pori. E argumentul cauzalităţii mecanice, folosit, bănuim, ca replică dată lui Thales care văzuse aici o manifestare de hylozoism. Examenul unei lămpi, poate şi a rezul­tatelor unor disecţii practicate pe animale, 1-au condus

CXXXV

către o explicaţie, voită fiziologică, a vederii, demnă de a figura, cu tot caracterul ei naiv, în istoria psihologiei ştiin­ţifice. Observînd perii, solzii şi penele animalelor, induce natura biologică comună a acestora. Cercetînd lumea vege­tală, încearcă explicarea prin cauze fizice a pierderii sau menţinerii frunzelor. Contemplarea cerului, asociată analo­giei cu fapte care ţin de experienţa curentă, îl conduce spre o serie de supoziţii raţionale privind cauza eclipselor de soare, natura stelelor şi a unei serii întregi de fenomene cosmice. Aceste soluţii (unele din ele bine intuite) mărtu­risesc un efort de explicare antimitologică a structurii Universului si a evenimentelor ce se petrec într-însul.

Observaţii făcuseră si înaintaşii săi. Filosoful din Agri-gent îi depăşeşte prin preocuparea de a înţelege presupu­sul mecanism intern al evenimentului observat, aşa încît soluţia oferită să apară legitimă, atît prin acordul ei cu sistemul ontologic de ansamblu, cit şi pe temeiul prezu-matelor date intrinsece, îi depăşeşte şi prin faptul că la el se adaugă calitatea de experimentator. Avem în vedere între altele experimentul clepsidrei cufundate în apă. Aceasta îi permite să dovedească faptul că aerul e corp material ce nu trebuie deci confundat cu vidul — replică dată simplismului eleat — şi, printr-o ingenioasă asociaţie de idei, să enunţe prin analogie o anumită teorie fiziolo­gică a respiraţiei, fantezistă, dar nu mai puţin grea de semnificaţii filosofice. Spre deosebire de observaţie, ex­perimentul indică în aceste vremuri anticiparea, în formă practică, a procedeului ştiinţific al ipotezei ce-şi aşteaptă confirmarea, în formă practică, se constată intrarea în acţiune şi a altor proceduri epistemologice : analogia, asocia­ţia, inducţia, deducţia.

Dar experimentatorul, spre deosebire de observator acţio­nează ca gînditor ce începe să se desprindă din starea de dominat, spre a trece în aceea de dominator al naturii. Deocamdată, timpul social-istoric european nu permite omului mai mult decît un preludiu infim. Dar consemnarea lui e cu atît mai necesară cu cît s-a tradus la Empedocles, cel puţin în cazul menţionat al modificării climei locale din Agrigent, în operă de tehnician. Asemenea acte care,

CXXXVI

REFLECŢIA PSEUDO-CHIMIC ALA