A etapa veche

Primele priviri se opresc aşadar asupra Atenei.

CLXI

ION BANU

Vorbindu-se de ascensiunea economică şi politică a Aţe nei, în secolul V î.e.n., ea e explicată de obicei prin efecteL victoriei împotriva „marii armate" a lui Xerxes şi Mardo nios, uitîndu-se însă că Atena a învins pe perşi datoriţi forţei ei, în primul rînd navale, care mărturisea existent: prealabilă a unei notabile capacităţi tehnico-economice Ascensiunea economică a Atenei a început, după cum s? vede, mai de timpuriu, iar victoriile de la Plat ai a şi Capii Mycale nu au făcut decît să intensifice si sa consolideze avîntul economic al cetăţii hegemone.

în acest secol V Atena, înainte de a deveni un oraş a monumentelor de artă, este un oraş al atelierelor meşteşu­găreşti, al întreprinderilor comerciale si — împreună ci Pireul — un oraş al şantierelor navale, ca să nu mai pome­nim de însemnatele exploatări miniere din Atica, în viata economică a Atenei sporeşte considerabil rolul întreprin­zătorilor meşteşugari, al negustorilor, al armatorilor, al cămătarilor, al cetăţenilor ce slujesc în flotă. Politica lui Clistenes şi Themistocles, exprimînd cerinţele obiectuale ale economiei Atenei, a avut un rol de seama pe linia în­făptuirii democraţiei al cărei organizator principal a fost Pericle. Confederaţia de la Delos, condusă de Atena, fusese in fond o alcătuire pusă în slujba intereselor posesorilor de averi mobiliare din Atena.

Democraţia ateniană a fost purtătoarea intereselor tutu­ror acestora, ca una care era singură în stare să le satisfacă nevoile economice. Deţinătorii de averi mobiliare, bene­ficiarii producţiei meşteşugăreşti, negustorii şi armatorii — sprijiniţi de un număr însemnat de oameni liberi ocupaţi în întreprinderi si în flotă, ca şi de unii ţărani înstăriţi — sînt interesaţi în suprimarea privilegiilor vechii aristo­craţii funciare, cîte mai rămăseseră, şi, drept condiţie indispensabilă în acest scop, în răsturnarea radicală a puterii lor în cetate.

Cu cît ascensiunea economică a păturilor „de jos", men­ţionate, a fost mai puternică, cu atît contrastul de interese a fost mai viu şi rezistenţa aristocraţiei mai intensă. De aici şi duritatea conflictului, a ciocnirii dintre demos-ul atenian, de o parte, şi aristocraţie, de alta, conflict care d£.

CLXII

SECOLUL LUI PERICLE SI CUGETAREA FILOSOFICA

socoteală îu cea mai mare parte de tensiunea consemnată adineaori.

2. Cucerind puterea în anul 443, Pericle avea să definea­scă ceva mai tîrziu orientarea ideologică ce caracteriza, după părerea lui, noul regim, în spiritul cuvîntării pe care î-o atribuie Tucidide în această temă şi din care am extas propoziţiile înscrise în fruntea acestor rînduri.

Democraţia ateniană urmează a fi apreciată în ultimă instanţă prin prisma valorilor, atît de substanţiale, pe care îe-a promovat. Dar cuvenita preţuire a acestor valori nu trebuie să împiedice constatarea că Pericle exagera virtu­ţile regimului său. Dacă aruncăm o privire lucidă asupra •epocii, ca ne va apărea mai contrastant colorată decît cum se înfăţişează în cuvintele puse pe seama strategului atenian. Este o democraţie sclavagistă ce se întemeiază pe munca unui mare număr de sclavi. Aceştia reprezintă Imensa majoritate a celor care au drept ocupaţie munca manuală, dar pe ei Pericle nu-i are în vedere. Egalitatea în faţa legii este rezervată exclusiv cetăţenilor, în timp ce populaţia a aproape 200 de cetăţi „asociate" este jefuită şi terorizată de atenieni; echilibrul politic e cu totul rela­tiv, labil, sistematic ameninţat de luptele politice interne si de războaiele externe.

Succesul politic al demos-ulni atenian, efect al succeselor sale economice devenite hotărîtoare şi care a avut o in­fluentă binefăcătoare asupra progresului literaturii, arte­lor şi filosofiei greceşti, s-a întemeiat pe ciocniri violente între forţa contradictorii, şi aceasta si-a lăsat amprenta asupra tuturor valorilor spirituale făurite în această epocă. Puterea democratică satisfăcea aspiraţiile stăpînilor de ateliere meşteşugăreşti, ale armatorilor, ale negustorilor -si proprietarilor agricoli mijlocii, dar era privită cu scep­ticism de o massă destul de mare de ţărani liberi (mici proprietari) ai Aticii şi nu mulţumea pe deplin sărăcimea, care ar fi dorit reforme mai radicale1.

1 Istoria Universală, voi. II, sub reci. S. I/. Utceako şi colab.. Buc. 3959, Editura Ştiinţifică, p. 38.

CLXIII

ION BANU

Prin iniţierea ele vaste lucrări publice, prin numărul mare de cleruhii trimise pe teritoriul aliaţilor, presiunea sărăcimii era periodic si parţial atenuată. Revoltele „alia­ţilor" erau în cele din urmă lichidate. Teroarea in a cărei menţinere erau interesate toate păturile clasei dominante — deasupra divergentelor dintre ele — apăra statul de răscoale ale sclavilor. Rămînea însă ura antidemocratică a partidului aristocratic. Independent de menţionatele limite ale democraţiei, aceasta apărea ameninţătoare pen­tru aristocraţi, care înfruntau guvernul democratic si complotau împotriva lui, încercînd să profite de pe urma actelor sale de slăbiciune. Asprimea conflictului e evocată pregnant — spre a lua un exemplu — de epitaful de pe inor-mîntul tiranului Critias, care deşi aparţine unei date ceva mai tîrzii, e totuşi caracteristic si pentru starea de spirit a aristocraţiei din vremea lui Periclc : „Acest monument este dedicat oamenilor curajoşi care, deşi pentru puţin timp, au stăvilit totuşi desfrînarea neruşinată a afurisitului popor atenian"1. Cînd, la sfîrsitul secolului, Lyslas va în­fiera în pledoaria sa împotriva lui Eratosthenes. fărădele­gile acestuia şi ale lui Teramenes, cuvintele sale ne vor apărea ca biciuind întreaga politică a aristocraţiei ateniene, Sistemul democratic nou creat chema massele de oameni liberi la conducerea statului. Calculul arată că din cei circa 30—35 de mii de cetăţeni atenieni maturi, peste un sfert — aproape 10 000 -- erau în permanenţă angajaţi în în­deplinirea unor funcţii publice ale statului2; în plus ei treceau mereu unii în locul altora, ceea ce făcea ca numai printr-un accident v mm cetăţean să stea multă vreme îr afara oricărei demnităţi.

Aceasta însemna că, după înlăturarea barierelor anti­democratice din trecut, straturi largi de cetăţeni fără ,,blazon", fără avere şi fără experienţă, erau presate să se instruiască, să înveţe a decide în treburile politice funda­mentale ale statului (în consiliul celor 500), sa aplice jus­tiţia (în tribunalul celor 6000 de heliasti), să rezolve pro-

i După B s c h i n e, l, 39. . -y XIY 3

t Aristotel, Constituţia Atenn, X-vl\, 6.

CLXIV

SECOLUL LUI PERÎCLE ŞI CUGETAREA FILOSOFICA

bleme administrative curente (sînt aproximativ 1000 de mici funcţionari) etc., şi totodată să înveţe să ia cuvîntul în adunarea legislativă ca şi în tribunale.

Noua viată politică aducea în discuţie o serie de teme cărora exponenţii intelectuali ai taberelor opuse le dădeau soluţii opuse.

De o parte, mii de oameni simpli aveau nevoie de spri­jin în acţiunea lor socială. Gînditorii apropiaţi de dcmos enunţau teze teoretice care exprimau adevăruri noi, des­coperite tocmai sub imperiul practicii sociale intense la care participau pături sociale aflate altă dată în stare de somnolentă. Democrit arăta că cetatea trebuie să fie con­dusă de oameni, în funcţie de capacitatea lor, iar nu în funcţie de originea lor (se subînţelege aristocratică), că regimul democratic, tînăr, are nevoie de sprijinul păturilor largi — cu excluderea sclavilor, se înţelege — şi că în acest scop interesele, preocupările individuale trebuie la nevoie să fie forţate să cedeze în faţa interesului general1 (al sta­tului democratic). Protagoras proclama principiul după care oamenii simpli pot fi şi trebuie să fie educaţi în aşa fel încît să fie pricepuţi ,,îu treburile cetăţii ... cu fapta şi cu vorba"2.

Din tabăra opusă porneau idei radical opuse. Sofistul Kallicles exprima punctul de vedere aristocratic atunci cînd, sperînd să descurajeze pe democraţi si să îe parali­zeze eforturile, spunea : „Natura însăşi arată, cred, că este drept ca cel capabil să aibă mai mult decît cel netrebnic, cel ce este mai puternic, decît cel ce este rnai slab . . . Dreptul se defineşte prin faptul că cel puternic conduce pe cel slab si stăpîneste mai mult decît el ... După dreptul naturii, si boii si toate celelalte bunuri ale celor mici şi fără putere sînt ale celor mari şi puternici. Acesta este adevărul"3.

3. Intră în scenă probleme teoretice noi, aspecte noi în lupta dintre ideile filosofice. Gînditorii epocii simt nevoia

1 Diels, Die Fragmente der Vorsokratiker, 55 B/252, 258, 259. * Platon, Protagoras, 319 A, trad. Ş. Mironescu. 8 Pi a t oii, Gorgias, 483 D-484 C, trad. Al. Ckek.

CLXV

l

ION BANU

unor clarificări de principii, susceptibile sa susţină în acţiu­nea lor socială oameni, altă dată neluaţi în seamă, acum cînd, deşteptaţi dintr-o lungă somnolenţă, simt politicul şi socialul intrat în ordinea imediatităţii. Ei sînt chemaţi spre acţiune şi trebuie să facă faţă exigenţelor acesteia. Ki au a schimba legi şi a propune altele. Apare însă o difi­cultate teoretică: nu cumva legea normativă e inviola­bilă ca şi ordinea naturii? Dacă da, cum se poate justifica schimbarea ei? Dacă nu, cum rămîne cu tradiţia care o declară sacrosanctă?* De aici, problema raportului dintre omul chemat să fie legiuitor şi judecător, de o parte, şi societatea-stat, de altă parte, în procesul activităţii colec­tive, cugetarea filosofică ajunge să se maturizeze îndeajuns, incit, să simtă nevoia să înţeleagă şi temeiurile acestei maturizări. Problema educabilităţii apare şi ea pe ordinea de zi, dar nu ca o problemă ,,ex cathădra", ci ca una a vieţii practice. B un fapt că, în mai rnare măsură ca ori-cînd, cetăţenii oameni simpli ai Atenei învaţă, se cultivă, se educă, iar problemele pedagogice devin probleme sociale de prim ordin.

Prefacerile de ordin economic-social determină şi o anu­mită modificare a concepţiei asupra obiectului filosofiei. Cicero spune prin intermediul personajului său Varro că în această epocă filosofia a coborît din cer ps pămînt1. Expresia a fost reluată adesea pînă în zilele noastre, în măsura în care această expresie tinde să sublinieze impor­tanţa filosofică nemijlocită manifestă, pe care o capătă problemele omului ea e justificată. Ea ne spune ca filosofia răspunde în mod pozitiv apelului ce-i venise din adîncurile clocotului social, apel care ia o formă satirică în acele cu-

* Fustei de Coxilanges, care observi că legea era socotită a avea caracter divin, afirmă ca iiu s-a pus şi nu se putea piine pro-bk'uia abrogării ei (Vd. La cite antique, Paris, Hackette, 1923, p. 222). în realitate lucrurile nu stau astfel. De pilda, în discursul lui Ando-kid.es de apărare împotriva acuzaţiei de sacrilegiu e vorba, între alte­le, tocmai de abrogarea legilor lui Dracon şi Solon la care se referă, şi F. de Coulanges. La origină legea era socotită a avea caracter di­vin, dar aceasta nu face decît că evidenţieze o dată mai inult compli­caţiile ideologice care stăteau în faţa noilor guvernanţi.

- Cicero, Academ. Sec., I, 4.

CLXVI

SECOLUL LUI PERICLE ŞI CUGETAREA FILOSOFICA

vinte prin care Aristofan cere filosofului să coboare din împletitura „sferelor înalte", situate undeva între cer şi pămînt, şi să se intereseze în primul rînd de oameni.

Reamintim însă cele spuse referitoare la relaţia cu socia­lul, a filosofici anterioare. Socialul îşi exercită rolul, fie glo­bal, asupra genezei conceptelor despre lume, fie — potrivit pluralităţii tipurilor de existenţă, în cadrul cornun — asu­pra variabilului din domeniul orientărilor. Expresia lui Cicero şi-ar pierde deci valoarea dacă ue-ar conduce spre concluzia că filosofia anterioară — materialistă sau idea­listă — nu avea nimic comun cu aspiraţiile sociale ale oamenilor. B descifrabilă, cum s-a văzut, funcţia socială a gîndirii ontologice din întreaga epocă veche, de la Thales la Empedocles, chiar dacă raportul apare la aceştia mai puţin^ direct.

4. în epoca clasică, sub presiunea efervescentei sociale care a fost menţionată mai sus, social-politicul se impune în chip nou atenţiei oamenilor. Schimbarea politică schim­bă însăşi ideea despre polis; particularitatea schimbării constă în faptul că acum fenomenul social-politic începe sa fie gîndit prin norme constitutive recunoscute ca specifice şi, în acest sens, distincte. Faptul că acum este la ordinea zilei distincţia dintre physis (naturăj^ţjmc; si nomos (lege)-voLio<; nu este decît expresia acestei clarificări.

De pe poziţiile democraţiei, Democrit — gînditor al epocii clasice — e poate primul filosof care gîndeşte în spiritul deosebirii calitative dintre natură şi istorie şi care nu neglijează cercetarea vreuneia din ele. Atomismul său e o concepţie „pură" asupra naturii şi cunoaşterii, însoţită de o însemnată descoperire referitoare la istorie, privită în specificitatea ei. E unul din aspectele care denota spi­ritul „clasic" al gîndirii sale. Hippocrates însuşi, dedat preocupărilor medicale şi părînd a nu vedea dincolo de ele, îşi spune cuvîntul în probleme sociale şi politice fundamen­tale, nrniînd distincţii şi orientări similare celor democra­tice. Alături de ceilalţi contemporani, Socrate a început şi el prin a constata existenţa dublei sfere de preocupări filosofice, cea referitoare la natură şi cea socială. Consta-tînd aceasta, el interzice omului să treacă dincolo de

CLXVII

ION BANU

sfera socialului: „Oare credeţi că aţi adîncit îndeajuns cunoştinţele asupra omului — întreba vSocrate pe ceilalţi filosofi — încît să vă încumetaţi să cercetaţi acest obiect (Kosmos-ul) P"1.

5. Sfera social-umană care acum, în etapa clasică, se dezvăluie cugetătorilor, produce efecte răscolitoare. Ea tinde să se impună în prim-plan. La Socrate, bogăţia ei va avea, alături de alte cauze între care şi cele ideologice, un efect inhibitor. Cîtă vreme cele două sfere apăreau in­distinct ca una singură, filosofii nu au părut speriaţi de dificultăţile străbaterii socialului. Columb a cutezat să pornească pe Ocean pentru că, dirijîndu-se după înşelă­toarele dimensiuni ptolemeice ale continentelor, socotea distanţa maritimă dintre Kuropa si Asia incomparabil mai mică decît era în realitate. Descoperirea socialului, a problematicii politice, etice, psihologice, pedagogice etc.f atît de complexe si bogate, alături de ansamblul probleme­lor cosmice deja tratate şi mult disputate de filosofi, avea foarte probabil pentru Socrate ceva înfricoşător şi lăsa deschisă temerea că cel ce păşeşte pe terenul cercetării socialului îşi epuizează forţele fără a mai putea trece si la cercetarea kosmos-ului.

La Platou, fascinaţia socialului face ca toate comparti­mentele cugetării filosofice, inclusiv ontologia, gnoseologia si logica să fie incluse într-un sistem integral dominat de meditaţia asupra unor valori social-umane.

Exponenţii filosofici ai tendinţelor democratice promo­vează spiritul enciclopedic, în această privinţă stau măr­turie opera lui Democrit, Hippias, Aristotel. După cum am relevat în altă parte, Platou devine şi el enciclopedist la bătrîneţe, odată cu Timaios, după ce a mlădiat în direcţia atenţiei faţă de demos proaristocratismul din Statul. La magistrul Academiei si la alţi cugetători ai vremii, enciclo­pedismul e un produs al aplecării asupra faptelor si teoriei sociale.

Subliniem faptul că diferenţierea între social şi natural, acuitatea trăirii sociale si politice vor permite filosofiei să

1 X e ti o f o ti. Amintiri asnpra lui Socrate, ~L, 1.

CLXV1II

SECOLUL LUI PERICLH ŞI CUGETAREA FILOSOFICA

privească mal concentrat si, implicit, să aprofundeze na­tura socialului si a omului social. Socrate va oferi contri­buţii utile în acest domeniu. Diferenţierea va merge lot mai departe, spre conturarea mai accentuată a omului ca subiect cunoscător al obiectului real ce-1 înconjoară si al propriei săi e subiectivităţi. Va progresa astfel si gnoseolo-gia care, cu Socrate, Gorgias, Democrit, Platori, Aristotel, intră într-o fază nouă, intră din preistorie în faza istorica a dezvoltării sale.

6. Semnificativă pentru noua etapă a „descoperirii socialului" este şi apariţia, Ja aproape toţi marii reprezen­tanţi ai noii epoci, a unor preocupări referitoare la trecutul şi destinul societăţii, la originea, esenţa şi temeiurile apti­tudinilor şi instituţiilor sociale, întîlnim schiţele unor „utopii", fie sub forma unor relatări date ca evocări is­torice, fie sub aceea, mai mult ori mai puţin sistematică, a proiectelor de reforme constituţionale. Filosofi, medici şi poeţi se întreabă asupra condiţiilor optime ale socialului nou descoperit. Asemenea preocupări se reliefează în scrie­rile Iui Protagoras, Democrit, Euripide, la hippocratici, 3a Platcn şi Aristotel.

7. Diversificarea problematicii filosofice, aprofundarea cercetărilor, îmbogăţirea nuanţelor, înaintarea către con­ştiinţa dificultăţilor au Joc în cîinpul discuţiilor în con­tradictoriu. Una din dezbaterile ample care au stimulat degajarea în spirit autonom si tot mai aprofundat a ontolo­giei sociale a fost aceea dintre două orientări, instituite pe temeiul menţionatei distincţii physis-nomos si divergente între ele sub raportul invocării unuia sau altuia din cele două principii drept criteriu de legitimare a celei mai bune ordini în cetate. Cel care a formulat primul tema acestei disjuncţii a fost Archelaos.

Partizanii principiului pfn'sis erau încredinţaţi că în­treaga realitate, fie cosmică fie social-uniană, e ordonată în spiritul unor norme inebranlabile, descinse din rîuduieîi universale, cu caracter divin. Asemenea norme s-ar fi întru­pat şi în străvechea lege nescrisa a cetăţii, sacră si inviola­bilă, inspirînd fără putinţă de eroare deciziile judecători­lor promovaţi din rîncîurile ancestralei nobilimi gentilicc,

CLXIX

ION BANU

ca si ale descendenţilor acesteia. Simpatizanţi ai tradiţiilor, ca Socrate sau Platon (cel puţin anterior dialogurilor de bătrinete), sînt, fiecare în felul său, adepţi ai acestui prin­cipiu : Socrate cînd laudă pietatea vechilor instituţii1 şi caracterul divin al comandamentelor drepte folositoare oamenilor, iar Platon atunci cînd cere filosofilor — guver­nanţi ai Statului Ideal — să se inspire din cunoaşterea Ideilor, cu caracter absolut, imuabil, divin, care exprimă esenţa extrasocială, extraumană, ba chiar extramundană a oricăror decizii drepte privind viaţa polis-ei ori viaţa sufletească.

Partizanii principiului nomos aduc un punct de vedere nou. Criteriul în numele căruia urmează să se decidă dacă o normă diriguitoare, de ordin politic ori juridic, este bană nu ar fi cel al conformităţii cu prescripţii sacre, sprijinite pe tradiţie ori pe o prezumată voinţă a zeilor. Trebuinţele şi năzuinţele oamenilor dintr-un moment determinat al vieţii pdlis-zi dau ele criteriul după care „lucrurile publice" urinează a fi considerate ca bune şi drepte.

Semnificantul binelui, al legiuitului este cetatea, dintr-un moment determinat, aşadar omul colectiv, conştiinţa socie­tăţii, luată în mod concret-istoric.

Dezbaterile aduc în scenă variante în care unele enun­ţuri pot fi derutante. Atunci cînd, vorbindu-se de legi, se spune ca dreptul oamenilor de a decide asupra instituirii lor derivă din natura lor şi a lumii, în fapt, dincolo de modul de exprimare, e contestat principiul physis în modul în care a fost desemnat mai sus. Cînd se face elogiul capacităţii legiuitorilor de a da legi bune şi a le schimba, dînd astfel expresie, dincolo de elementele variabile, unor principii absolute si imuabile, prin a căror autoritate se legitimează, iniţiativele lor, aici, independent de aparenţe, e în fond contestat principiul nomos în sensul celor consemnate; adineaori. Ceea ce distinge deci în principiu cele doua po­ziţii este criteriul social-istoric concret, variabil, prin opoziţie cu criteriul cosmicului, anistoric, imuabil. Kxistă şi situaţii de compromis teoretic asupra cărora nu mai stăruim.

1 Ap. X e n o f o n, Amintiri ... , I, 4.

CLXX

SECOLUL LUI PERICLE ŞI CUGETAREA FILOSOFICA

Pe fundalul legitimării poziţiei teoretice de adeziune la principiul nomos, se va contura în etapa clasică o primă filosofic a omului, înţeles ca entitate avînd „virtutea" sa, adică un ansamblu de determinaţii prin care se conturează călii ff te a specifică de om. în măsura în care, de la un filosof la altul dintre clasici, se vor evidenţia aceste determinaţii, în autenticitatea lor, vom putea vorbi de un anumit uma­nism al etapei clasice. Elanul spre om va duce spre stator­niciri de seamă, care însă vor gravita toate în jurul univer­salului uman, absolutizîndu-1 si neglijîndu-se sau minimali-zîndu-se deocamdată tema s^ng^llarităţ^lor indivizilor umani. Depăşirea acestui stadiu va fi abia opera etapei eleniste. Nu vom pregeta totuşi să constatăm că în filosofia greacă clasică se afirmă începutul istoriei umanismului din cuge­tarea europeană,

8. Se conturează deci o nouă etapa în dezvoltarea filoso­fici în vechea Grecie. De obicei, în istoriografia filosofici, ea e legată de numele lui Socrate, în timp ce etapa anterioa­ră e denumita presocratică. Dar epoca cea noua, sub rapor­tul caracterelor ei specifice generale, este în egală măsură deschisă de Socrate, de Demccrit, de Protagoras, de hippo-cratîci. Este epoca diferenţierii filosofici sociale de ontolo­gie, apoi a gnoseologiei, de o parte, de filosofia socială şi ontologia, de altă parte. Este, prin Gorgias, Socrate, Platou, Aristotel ere., un nou moment în istoria gnoseologiei, a logicii, a dialecticii; prin hippocratici, e o etapă nouă în istoria observaţiei experimentale; este, prin Democrit si Aristotel, o etapă nouă în istoria cunoaşterii ştiinţifice si în istoria teoriei societăţii. Prin Protagoras sau Democrit, o fază superioară în istoria ateismului. Noua fază e socra­tică, democritică, hippocratică, este faza ciocnirii unor idei noi, faza unor cuceriri apartinînd unei pleiade filosofice, care alături de remarcabili poeţi şi dramaturgi, artişti plastici, istorici, cercetători ai naturii şi oameni politici, au răspuns unei grandioase chemări sociale, şi i-au răspuns în chip remarcabil de productiv.

CLXXJ
XIII ARHITECTURA MATERIEI ŞI A ISTORIEI

,,Cuvîntui este timbra acţiunii" (Democrit) ,,în afară de Democrit, nici un filosof (de pînă a-cum) nu a pătruns cu gîndirea lui dincolo de su­prafaţa lucrurilor. Democrit însă a gîndit despre toa­te., ba chiar şi asupra măsurii în care se deosebeş­te un lucru de celălalt."

Aristotel, De gen. et corr., I, 2, 315 a 34.

1. Dintre gînditorii trecutului, unii se fixează în atenţia noastră prin influenta exercitată în vremea lor, influenţă pe care însă din perspectiva zilelor noastre iiu o mai putem justifica. Alţii, care n-au ieşit din umbră în timpul vieţii lor, au început să crească abia după moarte, primind pentru gîndirea lor doar din partea istoriei omagiul pe care i 1-a refuzat contemporaneitatea.

Democrit din Abdera (aprox. 469—370 î.e.n.) reprezintă unul din cazurile rare din istoria filosofici în care un gîndi-tor înălţat pe piedestalul veneraţiei publice de către înşişi contemporanii săi, rămîne acolo vreme de milenii, iar critica zilelor noastre nu face decît să-1 înalţe şi mai sus, tinînd seama si de vastitatea operei create de el si de prestigiul dobîndit în ochii contemporanilor şi — mai presus de orice — de însemnătatea perenă a descoperirilor sale.

Opera lui, a cărei întindere şi complexitate — după mărtu­riile celor vechi — o egala pe aceea a lui Aristotel, a fost creaţia unui integru, curajos si activ novator şi polemist.

Din cele aproximativ o sută de lucrări scrise de Democrit, mai exista foarte puţin pe timpul lui Sextus Bmpiricus (sec. II e.n.).

2. După cum se ştie, cei vechi şi mai ales Aristotel obiş­nuiau în marea majoritate a cazurilor să se refere la con­cepţia lui I/eucippos şi Democrit în mod indistinct. Dat fiind că şi nouă azi ne este aproape imposibil să cunoaştem precis aportul fiecăruia, vom prefera de cele mai rnulte ori,

CLXXII

ARHITECTURA MATERIEI ŞI A ISTORIEI

in textul de iată, să vorbim despre gîndirea lor comună. Dar nu uităm că meritul elaborării ei minuţioase şi al ampli­tudinii tematice revine în primul rînd lui Democrit, despre care Marx si Bngels au spus că a fost „cea dinţii minte enciclopedică,, la greci"1.