A etapa veche

1 A. Rivaud, op. cit., p. 175.

CLXXXIII
ION BANU

Cu aproximativ 25 de litere se poate exprima un numai covîrşitor mai mare de cuvinte-idei decît cu zeci de mii. de ideograme. vSă punem în locul semnelor-idei calită­ţile lumii obiective, să punem în locul literelor atomii şs atunci valoarea atomismului, sub aspectul care e cercetat aici, se va impune cu evidentă.

Desprinzîndu-se de calitate, redîndu-ne o teorie a cantită­ţii si a cantitativului1, atomiştii au izbutit să se desprindă de datele imediate, fenomenale, ale experienţei, spre a se îndrepta spre cercetarea inteligibilului subjacent. ,,A fost o operă de geniu. — scrie Brunschvicg — aceea de a scormoni adînc, sub datele observaţiei sensibile, spre a putea fi puse? în acţiune principii teoretice, care mai tîrziu aveau să servească drept călăuză pentru interpretarea raţională a experienţei"2. Autorul francez pune în lumină meritul ato­mismului de a fi fost, în fond, prima teorie filosofică —adău­găm noi, materialistă, altminteri s-ar putea obiecta că e. uitat pythagorismul —- care a căutat să se desprindă de sensibil, spre a interpreta lumea materială. Trebuie relevat însă, în completarea afirmaţiei lui Brunschvicg că, spre deosebire de p3^thagorici, atomiştii s-au desprins de sensibil ca materiaîisti şi dialecticieni, fără a întoarce spatele sen­sibilului, ci înglobîndu-l. Ei s-au desprins de deterniinaţiile calitative diverse ale materiei, dar le-au negat, ridicîndu-se deasupra lor; ridicîndu-se peste ele, au înglobat în noţiu­nea lor de materie acele trăsături sensibile pe care experien­ţa le arată a fi cele mai generale. Pythagoricii, intuind: contradicţia dintre sensibil şi raţional, au dizolvat în chip idealist sensibilul în raţional. Eleaţii, constatîud aceeaşi contradicţie, le-au disjuns în mod iiondialectic, retinînd, raţionalul şi eliminînd sensibilul. Atomiştii, în fata aceleia­şi contradicţii, au acceptat în mod dialectic unitatea dintre raţional şi sensibil, admiţînd în mod materialist primordia­lul perceptiv al conceptului raţional de atoni. De Ruggiero omite acest lucru, esenţial, atunci cînd afirmă că atomii

1 în acest sens, A. R e y. La măturile de la pensce scientifique en Grece, p. 131. De asemenea, M. S o l o v i n e, op. cit., p. XXII.

2 I/ 6 o n B r u 11 s c li v i c g, L'expfriemce humaine et la causalite pky•-sique, Paris, 1922, Alean, p. 125.

CLXXX1V

ARHITECTURA MATERIEI ŞI A ISTORIEI

:ar fi elaboraţi în teoria abderitanilor în chip „aprioric"1, cu excluderea factorului empiric, adică pe o linie ,,pytha-gorică". Autorul italian confundă caracterul abstract al sintezei care a dus la ideea de atom, cu absenta bazei em­pirice a acestei sinteze.

In acelaşi timp, şi aceasta evidenţiază caracterul încă primitiv al soluţiei atomiste, ajunşi în acest punct, abderi-"tanii şi-au epuizat puterea de abstractizare, n-au păstrat •generalizării lor logice baza ei obiectuală — universalul din lucrurile materiale — , ci au ferecat sinteza logică a materialităţii într-un suport conci'&t-individual — atomul.

Atomismul trebuie apreciat sub dubla lui latură, de teo­rie fizică a unei anumite structuri a materiei si de teorie filosofică a materialităţii lumii. Se ştie că nu trebuie să confundăm categoria filosofică de materie si diferitele teorii fizice asupra organizării materiei. Atomiştii au lăsat ca, în teoria lor, să se confunde aceste două poziţii ştiin­ţifice ca şi cînd viziunea fizică ar epuiza-o, prin ea însăşi, si pe cea filosofică, în acest punct, indistincţi a dintre filo­sofic şi ştiinţific, abderitanii gîndesc în spiritul structurii teoretice care a dominat cugetarea preclasică, iar nu în acela a! structurii clasice în care i-am integrat. Poate că tocmai indistinctia aceasta a fost motivul care a făcut ca Aristotel. în dezacord cu teoria filosofică atomistă ce-i stătea în fată, să respingă totul, inclusiv conţinutul ei fizic, în adevăr, a torni ştii, căutînd o soluţie teoretică în problema filosofică a materialităţii lumii, o soluţie care să satisfacă şi observaţiile empirice asupra lucrurilor materiale, au ajuns la un rezultat care rezolva, în concepţia lor, problema, prin intermediul unui anumit mod de a înţelege structura fizica a lucrurilor materiale, în căutarea soluţiei filosofice, ei an elaborat o teorie care, nouă azi, ne apare nemijlocit ca teorie fizică a materiei. Materialismul dialectic, spre a defini materia ca universal, nu izolează, universalul de lucru­rile individuale, dar nu exprimă unitatea dintre universal şi individual şî nici primordialitatea individualului, decît după ce distinge în prealabil universalul, mai îutîi în indivi-

1 G ui do rl e R uggi e r o, op. cit., p. 163—164.

CLXXXV

dual, mai apoi de individual. Atomiştii din Abdera nu elaborau categoria abstractă de materie, 'adică nu puteau încă să gîndească materia ca universal distinct, dar îşi dădeau seama că trebuie să renunţe la concretul calitativ al lucrurilor materiale cunoscute prin experienţa curentă. Si atunci au imaginat o anumită structură fizică a materiei, capabilă, dirpă părerea lor, sa ne conducă, prin diviziune, spre o anumită ultimă componentă materială concretă a lucrurilor, care însă ar fi atît de redusă încît nu ar mai avea particularităţi calitative şi ar fi, prin urmare, capabilă să exprime universalul filosofic, a cărui funcţie trebuia sa fie tocmai aceea de a se ridica deasupra particularităţilor calitative.

Pentru noi, modernii, raportul dintre obiect si materie este un raport individual-universal. Raportul dintre obiect şi atom este însă un raport întreg-parle. Atomiştii confunda cele două planuri. Şi, bizar, confundă universalul cu partea.

Trebuie să facem distincţie între aceste două laturi ale atomisniului: a) cea de structură atomică a materiei — descoperire epocală — în care vedem piatra fundamentală a concepţiei moderne fizice şi pe care ştiinţa de mai tîrzit, avea s-o confirme, dezvoltînd-o ; b) cea care vizează cate­goria filosofică de materie, care în mintea atomiştilor nu se distinge de prima si care, cu toată superioritatea ei faţa de formulele teoretice anterioare, are încă un caracter pri­mitiv, menţinîndu-se ca atare în faza prearistotelică de elaborare a acesteia.

Dar trebuie în acelaşi timp să consemnăm un fapt care constituie, neîndoielnic, una din cele mai de searnă succese ale cugetării filosofice. Atomismul, demonstrat azi pe cale experimentală, cu toate deosebirile însemnate care-1 dis­ting de cel antic, are punctul de plecare în atomismul inaugurat în Kuropa de Lencippos şi Democrit. Aceştia, pe cale speculativa, au izbutit să ajungă la anticiparea unei teorii fizice demonstrate azi în mod experimentai.

8. Odată cu atomiştiî, filosofia greacă a dispus, probabil pentru prima oară, de o teorie a cunoaşterii care a urmărit atît soluţii de ansamblu cit şi elaborarea, uneori impresio­nant de minuţioasă, a unor momente speciale ale procesu

CLXXXVI

ARHITECTURA MATERIEI Şi A ISTORIEI

lui cunoaşterii, ca de exemplu formarea senzaţiilor, atît de conştiincios înregistrată de Teofrast în tratatul Despre senzaţii.

Cunoaşterea începe cu formarea acestora din urmă. Convins că senzaţiile coincid în chip impecabil cu însuşirile fenomenale ale obiectelor sensibile, atomistul crede că aceasta s-ar explica prin faptul că, într-un fel sau altul, s-ar produce o „atingere" între organul de simt şi lucru. Cum, în cazul văzului, dificultatea de a susţine o atare motivaţie părea de neînvins, filosoful dă curs imaginaţiei. El prezumează că, de pe suprafaţa corpului, s-ar desprinde un fel de membrană (atomică), un mulaj ce ar reproduce figura obiectului. Asemenea mulaje, sau chipuri — sl'&eoAa {eUola) ar „transporta" în organul vizual însuşirile lucru­rilor, inaugurînd astfel întregul proces cognitiv.

Care a fost caracterul gnoseologiei atomiste ?

în literatura contemporană are o răspîndire relativ largă teza asupra subiectivismului sau agnosticismului atomişti-lor. Victor Brochard atribuie lui Democrit o gnoseologie subiectivistă, antiempiristă care 1-ar apropia de Platon1. După Gonzague Truc, Democrit ar fi precursor al ideii de „relativitate pură a spiritului"2. Cleto Carbonara, deşi -dă o foarte corectă descriere a concepţiei atomiste asupra procesului cunoaşterii, conchide totuşi, în dezacord cu propriile sale premise, afirmînd „scepticismul cert" gno­seologic al lui Democrit3. Nicola Abbagnano, fiind de părere •că, după atomişti, ar exista un abis între sensibilitate si raţiune, îi atribuie lui Democrit convingerea asupra carac­terului limitat al cunoaşterii4.

Numărul redus de fragmente originale în această temă •şi dificultăţile de a armoniza enunţuri ce par a fi în dezacord

1 Victor Brochard, Protagoras et Democnie, în „lâtudes de ;phiJosophie ancienne et moderne". Paris, 1912, Alean, p. 33.

2 Gonzague Truc, Histoire de la philosophie, Paris, Pischba-•dier, 1950, p. 56.

8 Cleto Carbonar a. La filosofia greca, voi. I, Dalie origini a .Platane, Napoli, 1951, Libr. scient, ed., p. 83.

4 Nicola Abbagnano, Sloria della filosofia, voi. I, Torino, 1958, Un, tip.-ed.Torinese, p. 43.

CLXXXVII

ION B AN U

unele cu altele îngreunează sarcina interpretului. Impasul poate fi însă învins dacă enunţurile gnoseologice sînt citite, ţiiirnd seamă de structura totalităţii de sistem din care

fac parte.

Chestiunea modului în care considerau atomiştii calită­ţile este corolarul chestiunii de a şti ce rol gnoseologic acordau informaţiilor sensoriale. Dacă acestea din urmă erau declarate înşelătoare, dispărea orice temei al accep­tării calităţilor fenomenale drept reale iar nu iluzorii.

Unele texte democritice par a conduce către concluzii subiectiviste. Aflăm (fr. B 125) că trebuie făcut deose­bire între anumite senzaţii, care ar avea o valabilitate doar v6^

A. Rivaud1 si V. K. Timoşenko3 au demonstrat în chip convingător faptul ca atomiştii admiteau realitatea obiec­tuală a calităţilor. Atomiştii aveau convingerea că toate senzaţiile se formează printr-un anumit contact, direct sau indirect (simulacre, vibraţii, atingere tactilă), între organele de simţ şi realitatea materială care ne înconjoară. Cît despre fenomenul gîndirii, acesta s-ar datora circulaţiei prin trup a mulajelor, aşa că ar constitui un fel de produs al „transformării" trupului material şi, în ultima analiză, a atomilor înşişi.

Interpretările subiectiviste pe care le-am pomenit mat sus sînt legate de părerea după care, la Democrit, senzaţiile ar avea o valoare doar subiectivă, convenţională, el nead-mitînd ca reală, obiectuală, decît existenţa atomilor şi a vidului. Rivaud spune însă că între cei doi termeni, nome şi etce, nu este uri raport ca de la „convenţie''1 la adevăt obiectual, ci că indică deosebirea dintre două adevăruri,

* Credem că termenii nomo şi ctee sînt intraductibili sub raportu semnificaţiei lor clin gnoseologia lui Democrit.

1 Albert RivaTid, op, cit., p. 151 sq.

2 V. E. T i m o ş e n k o, avi. cit., p. 83 sq.

CLXXXVIII

dintre care umil, nomo, este derivat şi complex, iar celălalt, etce, este elementar, direct sesizabil1. Asmus nu crede că cele două cunoaşteri ar fi considerate de către Democrit drept contradictorii, ci unite, cunoaşterea raţională fiind „prelungirea"2 percepţiilor senzoriale. Ultima e denumită „obscură", deoarece, afirmă Democrit, ea devine neputin­cioasă cînd impulsul exterior c prea slab (fr. B 11). Demo­crit descoperă astfel fenomenul psihologic al pragului sen­zaţiei. Percepţia senzorială ar fi reacţia subiectivă fată de fenomene obiectuale, iar acestea o expresie a esenţei lucru­rilor materiale, esenţă de asemenea obiectuală, dar ou sensibilă ci inteligibilă3.

Mai există, după cum credem, un argument în sprijinul acestei interpretări care evidenţiază empirismul gnoseologic mecanicist al lui Democrit. vSă privim, raportate unele Ia celelalte, cîteva din enunţurile atomiştilor. După Democrit, raţiunea îşi ia „toate cunoştinţele" de la simţuri. Apoi, a per­cepe şi a gîndi ar fi totuna, iar aceste activităţi ar fi datorite uneia si aceleiaşi capacităţi; de asemenea, sufletul şi gîndi-rea ar fi unul şi acelaşi lucru, dat fiind că sufletul e format din atomi. Este vorba deci de o natură identică între afoO-Tjffii? (alsthesis), vouţ (noiis) si ^u^yj (psyhe). înţele­gem astfel afirmaţia lui Teofrast că, după Democrit, gîiidi-rea ar fi corporală şi pe cea a lui Plutarh, arătînd că mula­jele lui Democrit poartă cu sine chiar emoţii şi pasiuni. Democrit şi-a explicat mai limpede gîndul atunci cînd a arătat că sufletul, prin acea parte a lui care nu e gîndire,. este raspîndit în întreg corpul, în timp ce, atunci cînd se stabileşte un anumit echilibru între atomii ,,de suflet", apare gîndirea, localizată doar într-o parte a corpului (torace sau creier).

Enunţurile aparent dezacordate ar putea să aparţină unui context iu care Democrit foloseşte, în spiritul vremii, un procedeu care a reţinut insistent atenţia sofiştilor, acela al „argumentelor duble". Bine condus, acest procedeu,.

1 A se vedea argumentarea lui Rivaud, op. cit., p. 159 sq.

2 B. O. A CM y c, ffeMOKpum, MOCKBH, Hzz. MOCK, yHH«epcHTeT<'i,. 1969, p. 42.

3 Ibidem, p. 19.

CLXXXIX
constînd în examinarea argumentelor pro şi contra ale unei opinii, avea să-şi dovedească valoarea euristică în disputele orale ale lui Socrate şi în dialogurile scrise pla­toniciene*. Despre prezenţa menţionatului procedeu la Democrit, dispunem de un argument de text. Bnuntul lui Democrit, considerat agnostic, asupra senzaţiilor, unde apar şi termenii enigmatici de nbmo şi eteet e redat de Galenos astfel: „Democrit, după ce a defăimat aparenţele sensibile, spunînd <, există culoare, amar, dulce, dar £T£fl, nu există decît atomi şi vid», pune simţurile sa vorbească astfel împotriva raţiunii: «Sărmană raţiune, după ce ai împrumutat de la noi argumentele tale, vrei să ne dobori. Dar căderea noastră e nimicirea ta» (fr.

B 125).

Rezultă din toate cele de mai sus că întreaga viat£

psihică, inclusiv senzaţiile, gîndirea, sentimentele, aşada:

întreaga subiectivitate a omului reprezintă un produ

subiectiv al unui material obiectual care a pătruns în cor

prin mulaje sau, într-o descriere mai generală, prin atom:

9. Ca reprezentant (cu precumpănire) al epocii clasice

Democrit acordă o atenţie larg desfăşurată obiectului sociî

şi politic, sub variate laturi ale acestuia, căutînd să-1 cerc»

teze în specificitatea lui. H adevărat că adesea dispunei

doar de maxime, dar avem dreptul să căutăm concept

generală subjacentă care le leagă laolaltă, deoarece lis'

de opere democritice, transmisă de Diogenes Laertios, indii

o serie de lucrări cu caracter istorico-etic care au exprime

desigur, o concepţie de ansamblu. Subaprecierea lor, s;

evasineglijarea lor, aşa cum se constată, spre pildă

Bertrand Russell1, este deci nedreaptă.

lyigamente ale concepţiei sale istorice reies mai a din două fragmente ceva mai mari2, în care e dată adevărată schiţă concentrată a istoriei umanităţii. Bogă

* Privitor la funcţia formei''de dialog (care e departe de a fi c ,,formă") în opera platoniciană, vd. lucrarea noastră, Platon herac.

.cui .... p. 16 sq.

1 Bertrand Russell, History of Western philosophy, Lotn

G. Allen & TJîiwin I/TD, 1961, p. 82 sq.

B D io do r, I, 8; Tzetzes. Scolii la H e s i o d, XIV, 13 s

CXC

ARHITECTURA MATERIEI ŞI A ISTORIEI

de idei teoretice explicitate şi mai ales implicate în aceste texte ar fi greu de evidenţiat în cîteva rînduri. Este în pri­mul rînd o evocare a dezvoltării istorice a societăţii ome­neşti, începînd cu o stare învecinată cu aceea a animalelor, continuînd cu viaţa de peşteră, spre a ajunge în fine la cea civilizată. Pentru constituirea unei ştiinţe dialectice a istoriei, este însemnată recunoaşterea de către Democrit a caracterului evolutiv al societăţii omeneşti, ca dezvoltare de la o fază inferioară la una superioară. Apoi, drept factor fundamental al acestei dezvoltări, el indică nevoia materială care a stimulat pe oameni şi forţa lor inventivă. Interesul comun i-a făcut să se adune laolaltă şi să formeze societa­tea, iar puterea oamenilor, constituiţi într-un anumit agregat social, a sporit. Experienţa şi acţiunea lor practică în natură le-a dezvoltat inteligenţa, i-a dus la minunate descoperiri, între care a focului si a diferitelor meşteşuguri. Omul s-a ridicat, pentru că a fost ajutat „de mîini şi dt raţiune", spune Democrit. Iată, ca factor al dezvoltării sociale, un criteriu dedus din activitatea productivă a omului, criteriu care se impune voinţei sale. Textul, indi-cînd alături de raţiune rolul creator al mîinii care munceşte, ne înfăţişează intuirea însemnătăţii muncii în opera de civilizare a omului, a colaborării ei cu raţiunea şi, implicit, relevă însemnătatea determinantă a vieţii materiale asupra dezvoltării culturii. Asemenea teze sînt, fireşte, încă departe de materialismul istoric, dar cuprind incontestabil un element de materialism, aparţinînd preistoriei tezei ştiinţi­fice a rolului determinant al modului de producţie în viata socială. Se ştie că întemeierea materialismului istoric s-a sprijinit pe o îndelungată evoluţie teoretică prealabilă m domeniul gîndirii sociale, în textul lui Democrit se cu­vine să fie salutat un moment al acestei evoluţii, poate chiar primul în Europa, la acest grad de maturitate.

Dar nu numai atît. Din textele menţionate mai rezultă că, după Democrit, relaţiile de la stăpîn la sclav, relaţiile de oprimare şi de luptă dintre oameni, furtul ca şi regali­tatea, nu au existat din totdeauna. Autorul antic ar fi evocat o epocă trecută, cînd oamenii duceau o viaţă de prietenie şi colaborare, cînd nu aveau regi si stăpîrii, cînd,

CXCI

ION BAIsU

implicit, 11 u exista stat şi sclavagism (sîntem tentaţi sa presupunem noi), cînd nu existau violenta, războaiele, furtul, cînd nu exista aşadar proprietatea privata (ne gindim noi). B vorba deci, într-un cuvînt, de acea orînduire socială pe care filosof ia marxistă a istoriei a denumit-o comună primitivă.

Aceste gînduri, abstracte şi utopice pentru vremea lui, nu au reprezentat mai mult decît viziuni ale unui om care, pentru o clipă, se refugiază din actualitate în reverie. Căci, de obicei, Democrit ne apare ca om al timpului său: ataşat grupurilor democratice ale clasei dominante din societatea sclavagistă a secolelor V—IV î.e.n., el înţelege cu lucidi­tate idealurile lor, interpretmdu-le în limbaj teoretic, şi gîndind în spiritul năzuinţelor ce le animă.

Criteriul raţionalităţii fiind dependent de criteriul binelui, cere definirea prealabilă a noţiunii de bine. Filosoful din Abdera ne apare orientîndu-se spre criterii obiectuale. Bun este ceea ce corespunde interesului general, aşa cum acesta e definit de legea cetăţii, deci bun e ceea ce se conformează dreptului, legii. „Bste puternic si senin cel ce acţionează în concordanţă cu legea. Răul ... e dispreţul faţă de lege ...", spune Democrit. Viata morală nu există în afara societăţii, ci în cadrul ei. Dre^t si moral este ceea ce serveşte interesului comun.

In mod semnificativ, într-un fragment se laolaltă, ca lucruri ce trebuie respectate, ,,legea tul si înţeleptul". Că filosoful din Abdera căuta un factor necesar, exterior individului, care să definească morali­tatea acestuia şi să desemneze un cadru determinat al sentimentelor sale subiective, iie-o spune una din cele mai interesante maxime, unde omul e îndemnat să se conducă nu după capriciile subiective pe care le generează posedarea de bunuri, nu după speranţele deşarte care pot să se ivească în cugetul său, ci după natură, care nu e subordonată nimănui, ci se autosatisface —

Considerînd dezbaterea dintre adepţii principiului legii — ndmos si aceia ai principiului naturii — physis, despre care am mai vorbit, se observă în ansamblul părerilor iui

grupează magistra-

CXCIÎ

ARHITECTURA MATERIEI ŞI A ISTORIE!

Democrit adeziune la principiul democratic al legii. Semni­ficaţia dată de Democrit termenului de natură în expresia reprodusă mai sus nu dezminte, credem, spusele noastre, în opoziţie cu Socrate, Democrit elaborează o etică laică1.

în acest moment istoric, are o importanţă primordială chestiunea de a şti dacă alţii decît vechii aristocraţi pot avea dreptul de a conduce cetatea. O lungă serie de maxime, chiar dacă nu total concordante, coincid într-o privinţă : conducerea trebuie s-o aibă cei valoroşi, fie că au anumite aptitudini din naştere, fie că au dobîndit cultură şi înţelep­ciune prin învăţătură si educaţie. Semnificaţia politică a acestui principiu se reliefează în mod şi mai pregnant, dacă-1 comparăm cu criteriul aristocratic de promovare socială. Un exemplu: Plutarh povesteşte că, în bătălia de la Potidaia, premiul vitejiei, care revenea după merit lui Socrate, fu destinat de generali lui Alcibiade, „datorită originii sale aristocratice"2. Democrit este apărător al idei­lor de stat, lege si legalitate, văzute, toate, prin prisma unui adept al intereselor demos-ului, îutr-un moment istoric care poate fi caracterizat ca unul de triumf al de­mocraţiei, i ti ciuda unor eclipse vremelnice. El apără sta­tul şi dreptul, mergînd pînă la revendicarea pedepsei capi­tale (fr. B 259) împotriva duşmanilor lor, pentru că vede în ele garante ale înfloririi tuturor : ,,Dacă prosperă statul, atunci prosperă toate ; dacă se prăbuşeşte statul, se pră­buşeşte totul" (fr. B 252).

Tezele de mai sus ne apar, în puţinele texte care au ajuns pînă la noi, avînd o înfăţişare schematică si de obicei pur enunţiativă, Kle nu sînt întotdeauna concordante, ceea ce lasă deschisă posibilitatea ca unele din ele să fie apocrife. Dar, privite în ansamblu, ele dezvăluie totuşi profilul unei concepţii de bază închegate si mature. O unitate teoretică leagă laolaltă sociologicul de etic, iar pe acesta de politic. Unitatea ne apare şi mai completă dacă ţinem seamă şi

1 După cum observă, cu dreptate, R o d o l f o M o n d o l f o, în Problemi del pensiero antica, Bologna, 1936, Nic. Zanickeli, p. 20, * Plutarh, Alcibiade, Paris, 1927, Garnier, p. 45.

CXCIII

ION BANU

de vederile pedagogice ale lui Democrit, despre care, aia ne vom mulţumi să spunem că, exprimînd, ca si pedagogi lui Protagoras, cerinţele ascensiunii democraţiei, se mani festau în favoarea ideii educabilităţii oamenilor, a trans forrnabilităţii lor morale şi intelectuale, ca şi împotriv; metodelor de constrîngere.

Apreciind gîndirea social-politică a filosofului atomist relevăm constatarea pe care o fac Kecekian si Fedkin, cîn« spun că Democrit a fost adeptul unei democraţii cenzitarc „moderate", luînd poziţie critică faţă de democraţia ,,ex trernistă" care se consolida în Atena în a doua jumătăţi a veacului V î.e.n.1.

10. Am lăsat la urmă tema ateismului scolii din Abdera deoarece apare în gîndirea filosofilor atomişti ca o conse cinţă nu numai a structurii atomice a lumii, dar şi a carac terului pe care îl are viaţa socială.

Pînă în epoca clasică, fuseseră elaborate numeroase teze antimitologice dar divinitatea nu fusese negată în moc expres. Ipoteza inexistenţei zeilor e formulată în faza ces nouă a gîndirii laice, în epoca clasică, odată cu unii sofişti I/a atomişti apare, ca si la Prodicos, negarea divinităţii, corolar al fundamentării teoretice a ateismului. Avem în vedere, înainte de toate, teoria atomistă şi concepţia asupra cauzalităţii, întemeiată pe atomi si pe mişcarea lor nece­sară. „Atomistica se opune în general reprezentării creaţiei lumii şi conservării lumii de către o fiinţă străină acesteia . . . [în atomistică ] natura îşi are temeiul în ea însăşi, este, simplu, pentru sine", spune Hegel2. Argumente gno­seologice vin în sprijinul celor ontologice. Filosofia socială a lui Democrit considera şi ea că evoluţia societăţii ome­neşti îşi avea cauza ,,în sine", fără intervenţia vreunui factor divin, în fine Democrit, ilustrîndu-şi concepţia cu exemplul conservării sănătăţii, pare sa fi căutat si o fun­damentare etică a ateismului, arătînd că soarta umană şi sensul vieţii stau nu în puterea zeilor, ci exclusiv în a