A etapa veche



Yüklə 1,42 Mb.
səhifə16/34
tarix27.10.2017
ölçüsü1,42 Mb.
#15681
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   34

1 C. O. K e H e K b H H şi F. H. <]> e & K H H, op. cit., p. 17.

2 G. W. P. Hegel, Prelegeri de istorie a filosofiei, I, trad. D. D, Roşea, Bucureşti, Ed. Academiei, 1963, p. 295.

CXCIV


ARHITECTURA MATERIEI ŞI A ISTORIEI

oamenilor. Dar, constată el, există credinţa în zei, ba mai mult, imaginea lor apare omului în conştiinţă. Aici Derno-crit avea în vedere probabil visele. Oamenii sînt cei ce au creat pe zei, spune Democrit, atunci cînd, temători în faţa forţelor desfăşurate ale naturii, le-au atribuit carac­ter divin. „Numele zeilor sînt simboluri lingvistice", spunea el (fr. B 142). Dar imaginile? Aici explicaţia reprezintă un amestec de consecvenţă, dar şi de simplism. Toate repre­zentările noastre provin din mulaje, efigii materiale ale lucrurilor înconjurătoare, care pătrund în organul vizual. Dacă e aşa, imaginea divinităţii, constatată de om în con­ştiinţa lui, trebuie să aibă la bază tot nişte mulaje. De unde provin însă aceste mulaje ? întrebarea rămîne fără răspuns. Trebuie să ne mulţumim cu ipoteza că provin de la agre­gate atomice materiale, întîmplătoare, trecătoare1.

11. Dacă, împotriva opiniei aproape unanime în istorio­grafia filosofici greceşti, vedem în Democrit un gînditor clasic iar nu un „presocratic", o facem deoarece folosind procedeul analizei structurale şi examinînd sistemul de gîndire al marelui atomist, prin compararea structurii etapei vechi cu aceea a epocii clasice, observăm în sub­stratul cugetării sale predominanţa celei de-a doua. Filoso-fia socială se separă la el în chip calitativ de ontologie. întemeiat pe studiul minuţios al senzaţiilor, ne oferă o gnoseologie de sine-stătătoare. Aplecarea sa asupra proble­melor omului, calitativ diferenţiate, a istoriei sale sociale, a mijloacelor sale de cunoaştere relevă faptul că a fost filosoful care, împreună cu Socrate şi cu sofiştii, au făcut ca filosof ia „să coboare din cer pe pămînt". Compararea lui. cu Socrate este instructivă din mai multe unghiuri de vedere. Tradiţia nu greşeşte cînd indică teoria socratică a inducţiei şi a universalului conceptual, pe scurt logica socratică despre care va fi vorba curînd, drept reper de prim ordin al teoriei care formulează determinaţiile a ceea ce numim etapa clasică. Ka greşeşte însă cînd omite contri­buţia care, în acest domeniu, îl apropie pe Democrit de

1 V. şi C h. Appulin, Ciceron, Paris, 1935, Garnier, n. 39, p. 346— 347.

CXCV

ION BANU


Socrate, de clasicul Socrate. Filosoful abderitan a schiţat principiul logic al inducţiei, s-a ocupat de deosebirea dintre esenţă şi accident, de diferite modalităţi ale accidentului, cum arată Salomon I/uria si Th. Papadopol1.

în mod analog cu acela în care au f acut-o PI aton şi Aristotel, filosoful din Abdera ne-a oferit un sistem în care variatele sfere de preocupări — de „fizică", ontologie, gnoseologie, filosof ie socială, etica, politică — se grupează în mod echilibrat. Au dispărut la el atîtea din univocită-tile calitative „preclasice" : biotic-abiotic, social-cosmic, subiect-obiect (dar nu şi cele în care persistă faptul de a corporaliza spiritualul, indistincţia dintre criteriul de bază al fizicii si acela al ontologiei şi altele). Efortul său de a renunţa la limbajul metaforelor şi simbolurilor, de a oferi reflecţiei filosofice o terminologie tehnică proprie, dă rezul­tate decisive, semnificative sub raportul care ne interesează aici. în ce priveşte „cercetarea sa conceptuală si definirea esenţelor (lucrurilor)", cum ne informează, din păcate prea eliptic, Aristotel, el îl anticipează pe Socrate. Limbajul său se depărtează de cel sentenţios, spre a se apropia de cel deliberativ, cel puţin atunci cînd analizează funcţiile orga­nelor de simţ şi formarea senzaţiilor.

12. în gîndirea atomistă, materialismul ontologic şi ateis­mul se îmbină cu o filosofic socială orientată în direcţia materialismului si cu o gîudire politică democratică.

Mecanicismul îşi lasă o puternică amprentă în teoria atomilor. Indivizibilitatea si ainorfismul atomilor, natura mişcării atomice, reunirea atomilor concepută ca simplă asamblare, natura psihicului si a vieţii, caracterul înregis­trării senzoriale, identificarea naturii senzaţiilor cu natura gîndirii etc., iată atîtea din aspectele mecanicismului. Dar atomismul a reprezentat o mare cucerire teoretică a minţii omeneşti.

Prin el, Democrit e un ilustru precursor al ştiinţei moder­ne. Dacă P. Couderc, în spiritul părerilor poetului Valery,

1 Vd. C. Y. J] y p H H, JlcMOKputn u undyKtnuenafi JîotiiKa, în „Becr-HHK ApCBHeft HcropHH", 4, 1961 passim; T h. Papadopol, Consi­deraţii asupra logicii lui Democrit, în „Revista ele filosofic", 9, 1965„ passim.

CXCVI

ARHITECTURA MATERIEI Şi A ISTORIEI



nu vede „nimic comun" între atomismul vechi şi cel modern1, dar nu-şi argumentează opinia, teza contrară beneficiază dimpotrivă de un lux de argumente2. Gassendi recunoaşte paternitatea lui Democrit asupra teoriei sale atomiste, Newton de asemenea. Or, Newton e cel ce î-a inspirat pe Dalton, unul din întemeietorii teoriei ştiinţifice a atomi­lor. Bernal scrie că atornismul abderitan, deşi nu poate fi considerat ca teorie fizică propriu-zisă, este totuşi „embrio­nul direct şi recunoscut al tuturor teoriilor moderne asupra atomului"3.

1 P. Couderc, L'astronomie. Debuts et progrds, în voi. „I ciel dans l'histoire et dans la science". Paris, 1940, P.U.F., p. 69.

* V. M. S o l o v i n e, op. cit., p. XLII sq.

* J. Bernal, op. cit., p. 108.

XIV BIO-MATERIALISMUL

„Medicina nu are nevoie de ipoteze goale" Hippocrates, Despre vechea medicină, 16.

1. Adresîndu-se lui Phaidros, în dialogul cu acelaşi nume al lui Platon, Socrate îl invită să ia aminte la ceea ce spune despre natură medicul Hippocrates, pe care Platon, prin cuvintele lui Socrate, îl pune pe acelaşi plan cu însăşi ,,ra­ţiunea cea dreaptă"1.

Dacă am reamintit această observaţie a lui Platon, este pentru a atrage atenţia asupra consideraţiei pe care fonda­torul Academiei o avea faţă de gîndirea medicului din Cos, gîndire invocată aici nu sub latura ei medicală, ci sub la­tura ei generală filosofică.

în istorie, Hippocrates a rămas în general „părinte al medicinii" şi atît; mai mult, pentru unii este medicul care, dacă a izbutit să creeze o teorie medicală, acest lucru s-ar datora tocmai faptului că ar fi eliberat medicina de filoso­fic. dîndu-i înapoi specificul ei — ,,opus doctrinelor specm-lative", după cum spune Windelband2. Uberweg-Heinze cred şi ei că Hippocrates nu foloseşte filosofia în opera lui ştiinţifică3. Autori ca Robin, Brehier şi atîţia alţii nu-i acordă gînditorului din Cos nici un loc în istoria filosofici. Ba unii cercetători ai istoriei filosofici, ca A. Rivaud4

3 Platon, Phaidros, 270 B-C.

2 W. Windelband, op. cit., p. 54.

3 tJberweg-Heinze, Grundriss der Geschichte aer Philosophie, voi. î. Berlin, 1903, p. 62.

4 A. Rivaud, Leş grands courants de la pensie antique,~"Paxis, 1932» p. 50.

CXCVIII


Bl O-MATERÎALISMUL

merg chiar pînă la a pune la îndoială existenţa fizică a lui Hippocrates.

Această din urmă părere are azi foarte putini adepţi. Nu este cazul să insistăm asupra mărturiilor care glăsuiesc nu numai despre existenţa fizică a lui Hippocrates — care a trăit probabil peste 80 de ani şi a cărui akme trebuie plasată pe la anul 420 î.e.n. — dar şi despre activitatea lui de medic, iniţiator de şcoală şi autor fecund.

Nu poate fi negată nici însemnătatea filosofică a gîndirii sale. în diferitele lucrări consacrate istoriei ştiinţei în anti­chitate, apare adesea nu numai Hippocrates medicul, dar şi Hippocrates filosoful. Abel Rey, în cartea sa. La maturite de la pensec scientifique en Grece, subliniază locul lui Hippo­crates în dezvoltarea filosofici antice. Concepţia filosofică a marelui asclepiad se vădeşte amplă şi în monografia pe care Xouis Eourgey o consacră în 1953 colecţiei hippocra-tice: Observation et experience chez Ies medecins de la collec-tion hippocratique.

2. O primă problemă e aceea a bibliografiei hippocratice. Sub numele de Corpus hippocraticum, tradiţia ne-a transmis un număr de aproximativ 60 de lucrări. Exista părerea unanimă că nu toate aceste lucrări i-au aparţinut lui Hippocrates, ci numai unele dintre ele. Există de asemenea aproape generalizată părerea că, dintre lucrările care nu au fost scrise de mîna lui Hippocrates, o parte aparţin şcolii sale, fie că au fost scrise de fiii sau de ginerele lui, care toţi au fost medici, fie de alţii dintre discipolii săi. Se» admite de asemenea, în general, că unele lucrări din Corpus aparţin altor autori, ba, pe cît se pare, chiar altor orientări teoretice, şi ca numai prin rutină sau hazard au încăput înf acelaşi cadru cu lucrările scolii din Cos.

Nu poate fi pus la îndoială caracterul neunitar al Corpus­ului. După Rey, în Corpus s-ar exprima două orientări deosebite, după L. Bourgey, trei.

Problema care ne preocupă însă aici este aceea a rolului jucat de şcoala hippocratică în dezvoltarea filosofici hi Grecia antică. Cercetînd Corpus hippocraticum, sîntem izbiţi de un ansamblu de idei de mare însemnătate filosofică şi

CXCIX


m

ION BANU


ajungem la concluzia că istoriografii filosofici i-au nedrep­tăţit pe hippocratici, neacordîndu-le locul ce le revine în chip firesc în istoria filosofici, ca exponenţi ai unui mo­ment filosofic.

Ne vom ocupa de contururile acestui moment, fără a fi preocupaţi de chestiunea dacă ideile filosofice care-1 defi­nesc îi aparţin lui Hippocrates sau adepţilor săi. De aceea, vom vorbi nu de Hippocrates, ci de hippocratici; o cere rezerva făcută mai sus.

Ne dăm seama de faptul că în Corpus există, pe lingă orientarea hippocraticilor, si puncte de vedere divergente în raport cu acestea. Faptul se datoreste acelora — nume­roşi si anonimi — care au adunat laolaltă, sub o singură titulatură, lucrări medicale care proveneau din cercuri divergente între ele sub raport teoretic.

Urmează să desprindem doar acele idei care ni se vor părea că exprimă un anumit tot. Nu credem că avem altă soluţie şi aceasta ni se pare acceptabilă, dacă nu pretindem să înfăţişăm cititorului, un sistem filosofic conturat, atri­buit unui anumit autor. Nu înfăţişăm aşadar un asemenea sistem, ci un anumit ansamblu de idei, mai mult sau mai puţin organizat, într-o oarecare măsură estompat, expri-mînd nu atît o doctrină individuală, ci mai ales un anumit moment, colectiv. Sîntem cu atît mai îndreptăţiţi să pro­cedăm astfel, cu cît avem în vedere şi alte două împreju­rări, care justifică părerea după care marea majoritate a lucrărilor din Corpus sînt legate printr-o dublă unitate. Avem în vedere pe de o parte o anumită unitate ideologică, care a reunit laolaltă, pînă la un punct, pe membrii gru­pului hippocratic, şi, pe de altă parte, unitatea de timp, dată de faptul că, în imensa lor majoritate, lucrările Corpîis-ulni au fost întocmite într-o perioadă cuprinsă între ulti­mele decenii ale secolului al V-lea şi mijlocul secolului al IV-îea î.e.n. I£ste perioada clasică din dezvoltarea filoso­fică în Grecia — perioada lui Socrate, Democrit şi Pla­tou — în faza ei imediat anterioară celei aristotelice.

3. Acest ultim fapt ne poate dirija şi spre determinarea rolului istoric pe care 1-a îndeplinit cugetarea scolii hippocra-tice. Nu cunoaştem destul de bine evenimentele politice

BIO-MATERIALISMUL

din insula Cos, în epoca delimitată mai sus. Ştim însă că perioada de maturitate a lui Hippocrates coincide cu perioa­da de intensă afirmare a democraţiei ateniene, într-un timp în care insula Cos se afla în orbita influentei exercitate de Atena democratică, şi-si adapta instituţiile orientării de­mocratice a Atenei. Un text indică faptul că, în acest conflict între vechea aristocraţie gentilică şi noii deţinători de averi mobiliare, militanţi pentru democraţie, Hippocra­tes a fost un adept al democraţiei, în lucrarea Despre vechea medicină, care aparţine incontestabil lui Hippocrates însuşi, el vorbeşte cu neocolită simpatie în favoarea celor „care nu se supun despotismului şi se guvernează pe ei înşişi"1, manifestînd ostilitatea sa faţă de regimurile în care ,,oa­menii nu sînt stăpîni pe persoana lor, nici nu sînt guvernaţi de legi pe care să le fi făcut ei înşişi, ci de către o putere despotică"2.

Hippocrates reuneşte în opera sa spiritul filosofici ma­terialiste, cu interesul intens pentru cunoaşterea raţională a naturii lucrurilor, cu afirmarea idealului politic demo­cratic. El a transmis, desigur, spiritul acestei orientări teoretice urmaşilor săi în ale filosofici si ştiinţei.

4. Hippocraticii s-au ridicat în primul rînd împotriva acelora care nu legau practica lor medicală de o concepţie teoretică generală ; ei s-au ridicat în egală măsură şi împotri­va celor care, fascinaţi de teorie, nu. ştiau să o raporteze la realitate si rămîneau la ipoteze deşarte, lipsite de con­ţinut.

în scrierea Despre vechea medicină, autorul arată că medicina ,,nu are nevoie de ipoteze goale. . . despre care nu se poate şti dacă sînt ori nu adevărate, deoarece nu există ceva cu care să fie comparate spre a se cunoaşte realitatea"3.

1 Despre vechea medicină, § 16.

2 Ibidem.

8 Ibidem, § I. Referirile la lucrările hippocratice se dau în prezen­tul studiu după următoarele texte : E. L i 11 r e, Oeuvres completes d'Hip~ pocrate, Paris, 1840 — 1861 ; Dr. C h. D a r e m b e r g, Hippocrate. — Oeuvres choisies, Paris, 1855 ; Dr. C. S ă n d u l e s c u. Traduceri hip-pocraiice, Bucureşti, 1940.

CCI


ION BANU

Ceea ce avea aici în vedere autorul hippocratic erau acele construcţii filosofice care nu aveau drept punct de plecare obiectele si fenomenele realităţii, ci plecau de la plăsmuiri fantastice ale minţii, în care se căuta să fie întemniţată realitatea. Asemenea plăsmuiri fantastice erau elaborate, de pildă, de pythagorici şi şi-au găsit ecou şi în unele dintre lucrările intrate în Corpus, dar care se află în flagrant con­trast cu orientarea hippocratică. Hippocratismul nu accep­ta, ci respingea teoria numerelor, a funcţiilor misterioase ale cifrei 7, teorie care aparţinea misticii pythagorice a minierelor. De acord cu Bourgey, trebuie admis că lucrări ale Corpus-nlm în spiritul celei intitulate Foetusul de 7 luni, de pildă, nu aparţin spiritului hippocratic.

Totodată, socotim că unii dintre autorii care, pe drept cuvînt, scot în relief aici raţionalismul hippocratic, în opo­ziţie cu iraţionalismul, trag anumite concluzii nejustificate. Astfel, atît Bourgey, cît şi I/ittre, atribuie hippocraticilor atitudinea de respingere a filosofiei în general, confundînd protestul hippocratic împotriva ,,speculaţiei goale", cu respingerea oricărei concepţii generale despre lume.

Şcoala din Cos a combătut pe practicienii empirismului îngust si în primul rînd pa membrii şcolii medicale din Cnidos, ţintind îndeosebi lucrarea cea mai răspîndită a acestora Tezele cnidiene. Citim în Corpus : „Cei ce au compus cartea numită Tezele cnidiene au notat în mod exact ceea ce simt bolnavii în fiecare afecţiune. . . Dar ce anumă tre­buie să ştie medicul, fără ca lucrul să-i fie spus dă către bolnav, este omis în mare parte; totuşi e vorba de o serie întreagă de noţiuni, după cazuri, iar unele din ele au importanţă pentru interpretarea semnelor"1. Ceva mai departe, autorul îşi precizează gîndul: ,,în ce mă priveşte, socotesc necesar să fie folosită gîndirea în toate aspectele artei medicale"2, în Irepetate rîndari, hippocraticii insistă asupra necesităţii ca faptele izolate să fie interpretate în lumina unei anumite concepţii, elaborate la rîndul ei pe baza faptelor. Pe practicienii lipsiţi de concepţie, autorul

1 Regimul tn bolile acute, § 1. a Ibidem, § 2.

CGII


BIO-MATERIALISMUL

carjii Regimul în bolile acute îi asemuieşte în chip ironic cu ghicitorii, care, spune el, privind o pasăre ce zboară, sînt gata să formuleze cine ştie ce sentenţă în cazul în care pasărea zboară, spre dreapta si cu totul alta, dacă pasărea zboară cumva spre stînga.

Şcoala hippocratică afirmă şi pentru medicină necesi­tatea elaborării unei concepţii filosofice generale. Aici, distincţia dintre punctul de vedere al medicului şi punctul de vedere al filosofului nu operează, căci organismul uman este privit de hippocratici ca o parte a naturii; ei sublinia­ză faptul că specificul corpului uman, fără de a cărui în­ţelegere medicul nu poate face faţă sarcinilor sale, nu poate fi sesizat altfel decît considerîndu-l| ca parte a naturii, în ansamblul ei. Or, natura fiind una, esenţa ei este de asemenea una, deci aceeaşi, fie că e vorba de macrocosm sau microcosm. Asupra acestei idei hippocratice ne atrage atenţia Platon. în Phaidros, citim următoarele: „Sacrale : (adresîndu-se lui Phaidros) — Crezi tu că este posibil să cunoaştem bine natura sufletului, fără a cunoaşte natura Tot-ului? Phaidros — Dacă e să-1 credem pe Hippocrates, asclepiadul, nu se poate cunoaşte altfel nici măcar trupul omenesc. Socrate — Foarte bine..."1.

Această idee care, la Platon sau Hippocrates, ajunge la nivelul teoriei nu era nouă, căci fusese întrevăznta de pre­decesori. Ba era implicată în mod embrionar în cuvintele lui Anaximenes „sufletul este aer", ea e vizibilă la Anaxa-goras, ale cărui homoiomerii, elemente ale lumii, sînt argu­mentate de filosof plecînd de la consideraţii asupra ţesutu­rilor organismului uman; Democrit insistase, în cadrul atomisrnului său, asupra unităţii dintre trup şi suflet pe de o parte, organism şi restul naturii pe de altă parte. De aceea, cînd hippocraticii afirmă şi ei existenţa acestei unităţi, ei merg pe un drum deja bătătorit; este tocmai drumul pe care mergeau materialiştii epocii.

1 Platon, Phaidros, 270 B-C; Abel Rey consideră că e vorba afc* mi de natură în sens de Univers, ci de cercetarea trupului în funcţie de natura care îi e proprie (La maturite de la pensie scientifique en Grece» p, 436 şi 43?;.

CCIII


ION BANU

Unora Io provoacă nedumerire teza hippocratică dnpă care organismul uman trebuie considerat nu numai prin prisma legăturilor sale cu mediul fizic înconjurător, dar în funcţie şi de unitatea existentă între organismul uman pe de o parte, cerul, astrele şi întregul Univers, pe de altă parte. Desigur, un asemenea punct de vedere ar putea să implice prejudecăţi astrologice. Dar prea adesea au biciuit hippocraticii pe magicieni, pe astrologi şi pe ghicitori, ca să poată fi bănuiţi că ar fi fost adepţii lor. Nu cumva este vorba aici de principiul armoniei universale, căreia i-ar fi subordonat şi trupul omenesc ? Critica pe care hippo­craticii o fac numerelor pythagorice nu lasă loc unei ase­menea presupuneri.

Nu rămîne decît o singură explicaţie: unitatea cosmică de care vorbesc hippocraticii este unitatea elementelor materiale ale lumii, unitatea materiei, înclinînd spre teoria celor patru elemente, formulată de Empedocles1.

Hippocraticii nu au adoptat atomismul, teorie materia­listă mai matură. Dar nu în originalitatea şi profunzimea concepţiei lor generale despre lume constă valoarea princi­pală a gîndirii lor, ci în caracterul realist al acestei concepţii. După cum vom vedea imediat, această valoare se va con­tura în mod si mai accentuat atunci cînd va apare contras­tul dintre ei şi idealismul platonician în problema experien­ţei senzoriale.

Că viziunea lor despre kosmos avea un caracter materia-. list, iar nu unul idealist, rezultă nu numai din cele de mai sus. Pentru ei, Universul în care le apare încadrat omul nu este nici Universul homeric, dominat de capriciile zei­lor, nici Universul pythagoric, preconceput după fantezis­tele virtuţi ale cifrei 10, ci Universul real, obiect de contem­plare al astronomilor. Prietenia dintre Hippocrates şi astronomul Meton oferă mărturie în această privinţă2.

1 Vezi Dr. C h. S i n g e r, Histoire de la, biologie, Payot, Paris, 1934, p. 27.

2 Vezi G. Baissette, Hippocrate, Grasset, Paris, 1931, p. 87. Dar observînd aceasta, Baissette îi transformă şi pe Meton şi pe Hippocrates în adepţii unui anumit gen de platonism, afirmaţie nemotivată.

CCIV


BIO-MATERIALISMUL

Aşadar liippocraticii îşi dau seama că, după o expresie a lui A. Dobrovici referitoare la concepţia hippocratică, „omul este o parte a naturii şi nu poate fi înţeles indepen­dent de ea"1, în concepţia hippocratică, omul este o parte a 'acelei naturi care constituie obiectul de observaţie al astronomilor, obiectul de contemplare al filosofilor, a naturii privite în realitatea ei fizică.

5. O anumită viziune dialectică asupra conexiunii dintre unitate si multiplicitate, continuitate şi discontinuitate apare în Corpus cînd este vorba atît de întregul kosmos, cît şi de domenii mai înguste, ca, de pildă, de acela al clasi­ficării bolilor: medicii-filosofi din Cos cer ca fiecare caz patologic să fie apreciat, în acelaşi timp, din punctul de vedere al specificităţii sale individuale, dar şi din cel al apartenenţei sale la universal, la o anumită categorie pato­logică generală.

Unitatea, în obiect, dintre universal şi particular este văzută ca unitate a contrariilor. O considerăm deci aici sub aspectul ei general, ca idee integrată în concepţia gene­rală despre Univers a hippocraticilor.

Nu putem spune că acest element dialectic este prea clar conturat îri Corpus si nici că ar avea originalitate. Ne e greu să afirmăm că aparţine cutărui sau cutărui grup de lucrări din culegerea hippocratică. Ne mulţumim să constatăm că acest element dialectic există. Aceasta ne interesează în primul rînd, chiar dacă nu găsim nimic nou aici în raport cu ceea ce fusese afirmat deja de către pre­decesori. Ni se pare întemeiată părerea acelor autori care văd aici o influenţă heraclitică. Să parcurgem cîteva frag­mente din scrierea Despre regim, în care influenţa lui Heraclit este general admisă. Vorbind despre elementele materiale ale lumii, autorul spune : ,,Aceste elemente nu rămîn niciodată pe loc, ci se schimbă necontenit într-un sens sau altul ... Absolut nimic nu se distruge şi nimic nu se naşte care să nu fi fost înainte... Totul creşte şi des­creşte, atingînd maximum si minimum posibil... A se

1 Dr. A. Dobrovici Origines de la biologie—Hippocrate, Bucu­reşti, 1939, p. 14.

CCV

ION BANU


naşte şi a muri e acelaşi lucru. . . A creşte şi a descreşt e acelaşi lucru. . . Unul pentru tot, totul pentru unu acelaşi lucru şi nimic din ceea ce este în tot nu e acelaş lucru"1. Şi în altă parte : ,, Totul e asemănător, fiind ne asemănător ; totul e convergent, fiind divergent, vorbito şi nevorbitor, inteligent, neinteligent, modul fiecărui lucn fiind în acelaşi timp contradictoriu şi concordant"2.

Schimbarea şi transformarea necontenită a lucrurilor

unitatea dialectică între naştere şi dispariţie, între viaţ£

şi moarte, contradicţia din lucruri — sub aspectul crestere-

descreştere, asemănător-neasemănător, convergent-di-

vergent — opoziţia şi în acelaşi timp unitatea contrariilor,

unitatea dintre continuitate şi discontinuitate ca unitate

între general şi particular, ca şi dintre întreg şi părţile

sale componente, iată ideile ce se desprind din textele

citate, bineînţeles, toate, în acea formă brută, estompată,

enunţiativă, globală, care denotă caracterul speculativ şi

naiv al întregii dialectici antice dinaintea lui Platon. E

uşor de văzut că în fragmentele citate din Corpus, ca şi

în multe altele dealtfel, respiră spiritul filosofici dialecticia-

nului din Kfes.

Am mai adăuga o impresie : în Despre regim, autorii vorbesc despre faptul ca, neexistînd naştere si moarte, schimbarea lucrurilor are loc prin „amestec şi separare", că ceea ce „oamenii vulgului numesc naştere şi moarte. . . este în realitate amestec şi separare"3.

Kmpedocles, de care sîntem obligaţi să ne reamintim mereu atunci cînd citim textele hippocratice, se exprima în termeni aproape identici : ,,nu există naştere pentru un lucru muritor şi nici vreun sfîrşit al morţii fatale, ci există numai amestec şi separare a celor amestecate, iar oamenii le numesc pe acestea naştere"4.

Ideea din Corpus hippocraticum este vădit împrumutată.


Yüklə 1,42 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   34




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin