A etapa veche

Apariţia filosofici greceşti reprezintă o inversare iu sfera condiţiei spirituale. Străvechea înţelepciune, „domestică" se legăna în îmbrăţişarea legendelor despre real. Omul contemplă sensul lumii dat în poezia homero-hesiodică, dar, întrucît acest sens e comunicat de mit şi se vrea epuizat în acesta, întrucît apare ca jucîndu-se pe o scena ce depăşeşte pe om, acesta prea puţin îl gîndeşte. Prin

_____________ ' „ja

1 K, a r l von P r i t z, Grundprobleme des GtschicJite cler antiken Wis-senschaft. W. de Gruyter, Berlin —New York, 1971, p. 759.

LII )

NAŞTEREA FILOSOFIEI GRECEŞTI

contrast, filosofia, indiferent de orientare — ca act prin care omul construieşte ceea ce mintea sa pretinde a fi de ordinul sensului lumii — e act de preluare, prin filosof, a misiunii generatoare.-, de „sens. Filosofia este saltul din domeniul {'sensului receptionaj în domeniul invers tal sen-

~

Filosofia în genere, cea materialistă îndeosebi, uimeşte dar si nelinişteşte. Nn comite ea oare hybris, crima de nesoco­tire,, a .prerogativelor divine, trufaşă .aspiraţie a omului de a se înălţa peste con^itia_sa, 3e a se institui mai puternic, mai liber decît nTeste îngăduit? Theognis, pentru care ,,hybris e cel mai mare rău"1, denunţa ,, vanei e speranţe"2 aje_celp£j:e cred ,,a şti" ceea ce e doar de competenta zeilor. Cînd însă filosoful materialist, ca Anaximandros, tratează corpul universal ca pe un bulgăre substanţial pe care cutează să-1 „spargă" în inele, comite cel mai temerar gest de hy'1-bris.

MateriaHstii epocii, mai mult decît filosofiinematerialisti, scoteau tainele naturii de sub imperiul insondabilei iscu­sinţe divine si le aduceau „în bătaia" dibăciei iscoditoare umane, împotriva a ceea ce avea să creadă Platon si după el mulţi, pînă azi, filosofia materialistă a acestei epoci a fost nn mare şi îndrăzneţ act_de_cpnsacrare practică a spiritului. Iî grăitor în acest "sens faptul că primul filosof "a" fosîTşi geometru. Teorematica lui Thales, matematica în genere este orgoliul substanţei noetice. I£a presupune ,,o purificare interioară a spiritului care, în urma deşteptării sale, se leapădă de elemente străine (de servituti mitice — N.X.) . . . păstrînd numai ce îi este propriu"3.

Ruptura de tradiţie, considerarea corpurilor perceptibile drept cu totul altceva decît ce păreau a fi, preluarea poverii unei imense responsabilităţi mentale, iată ce pretindeau primii materialist! greci să întreprindă concetăţenii lor. Pentru atunci, cutezanţa de a se cere aşa ceva, de a se

1 Theognis, Prima elegie, Pr. 3.

2 Ibidem, Pr, 2.

3 ,,Achi.le" — Paradoxele eleate în fenomenologia spiritului. Bucureşti, lîd. Ştiinţifica. 1969, p. 246.

LIII

ION BANU

pune în circulaţie o schemă făurită de om, pot ii calificate drept miraculoase.

11. Tabloul schiţat mai sus, în care se reliefează atît de viguros apariţia lui Thales din Milet, cuprinde însă, în linii mari, elemente care conduc spre înţelegerea unor eve­nimente de dincolo de persoana lui, în timp şi spaţiu. Este vorba de întreaga etapă preclasică a filosofiei greceşti, de la milesieni la Empedocles şi Anaxagoras. Grecia Mare, Elea, Efesul, Colofonul, Agrigentul, mai apoi Atena — ce­tăţi unde filosofii etapei vechi au fost primii — au trecut prin coordonate istorice analoge, în cadrul acestor coordo­nate, devin inteligibile variatele atitudini, cum ar fi reacţia filosofico-religioasă a lui Pythagoras, fizicalismul lui Heraclit, sau înclinarea unui Anaxagoras concomitent către fizical si noetic.

3îfi33ffffi&t)S/ii1&Kj^^ u umnA:

1. ŢHALES DIN MILET (aprox. 640-550 î.e.n.) aparţine, sub raport spiritual, după cum s-a arătat, acelei societăţi dinamice, depozitară de energii proaspete, ce se dezvoltă în acest veac în cetăţile portuare ale Ionici. Ar fi fost primul căruia i s-a dat numele de înţelept. Despre preocupările sale am vorbit mai sus. Sub raport biografic, cel mai semnificativ e faptul că a călătorit vreme îndelun­gată în Orient, că o mare parte din răstimpul absentei sale din Grecia 1-a petrecut în Bgipt. Cercetările mai noi arată cu maximă probabilitate că Thaies a putut prevedea o eclipsă totală de soare (probabil cea din 28 mai 585), comentînd tabelele astronomice babiloniene1.

2. Pătruns de spiritul năzuinţelor anticonservatoare ale demos-ului, Thaies s-a orientat către gîndul potrivit căruia ieşirea din modul de viaţă tradiţional se leagă de părăsirea vechii viziuni asupra cerului si zeilor. Se va fi gîndit că ruptura de vechiul mit o poate săvîrşi cel mai bine chipul unui univers în care forţa germinativă si constitutivă de lucruri să nu aparţină zeilor, ci chiar lucrurilor arătate de legende ca fiind făurite de zei. Toate ar avea o origină corporală comună si totodată o substanţă actuală comună, tot de ordinul percep ti bilităţii, o substanţă care s-ar păstra mereu aceeaşi de-a lungul tuturor schimbărilor şi a cărei

J L e n i s Blanc h e, L'eclipse de Thatts et şes probUmes, în ,,Revue philos. de la France et de ÎY-tranger", nr. 2, 1968, passlm.

LV

FIZICALISMUL IMŢIATORILOU

/ Cel mai iute e spiritul, căci aleargă pretutindeni J Cea mai tare e necesitatea, căci domneşte peste toa-\ te. Cel mai înţelept e timpul, căci descoperă toate.

Thales din Milet (D. L. I, 35.

TON BANU

P/anefe/e pluhndpe apa cerului

Schema Universului la Thales

forţă productivă s-ar împlini în virtutea propriei necesităţi, Aceasta ar fi apa, „element si principiu al lucrurilor".

Nu sînt încă formulate conceptele de materie sau materia­litate. Milesianul are în vedere unitatea lumii, o unitate legată de un ansamblu dat, de însuşiri perceptibile. Con­ceptele de mai sus apar cercetătorului modern care studia­ză pe Thales, în formă practică, în enunţul său de apă uni­versală, dar nu în formă teoretică. Nu avem definiţia lor.

Principiul apei este chemat să dea un fundament teoretic, fizical raportului dintre diversitatea şi unitatea Univer­sului, într-o modalitate ce are un antecedent mitic, contra-punmdu-se în acelaşi timp acestuia, în primul rînd prin opoziţia dintre fizic şi mitic. Pe de altă parte, gîndirea mitologică recunoaşte în lume diversitatea şi armonia dar fără nici o preocupare privitoare la relaţia dintre ele. Tocmai de aceea, ele sînt închipuite în mod capricios, cînd ca fiinţînd laolaltă, cînd ca succedîud una alteia, lipsite în fond şi una şi cealaltă de orice stringenţă. Fiind imaginate ambele ca efecte ale unor voinţe divine superioare lor, se presupune că zeii pot oricînd interveni spre a modi­fica starea existentă a lucrurilor. Există ordinea mişcării soarelui, dar Hora o poate modifica după dorinţă1, Atena

1 l/iada, XVIII, 230-233.

LVI
FIZICALISMUL INIŢIATORILOR

de asemenea1, Zeus cu atît mai mult2. Există o anumită ordine a corpurilor cereşti, pe care Zeus o poate iuterverti3. Conceptul thalesian de „apă", prin contrast cu toate aces­tea, reprezintă afirmarea relaţiei necesare dintre ordinea unitară a lumii şi diversitatea acesteia, în sensul că ambele sînt luate ca atribute ale substanţei unice.

I/a filosoful din Milet, substanţa universală ,,persistă în ciuda schimbărilor suferite", după cum relatează Aristotel (Thales, f r. A 12).

B aşadar implicit recunoscută legătura dialectică dintre unitatea materială a lumii şi diversitatea ei calitativă. Diversitatea apare ca multiplicitate in unitate. Este o descoperire filosofică fundamentală, chiar dacă deocam­dată lipsită de o expîicitare definitorie. Unitatea implică legătura între ceva şi altceva, adică multiplul. Atîta vreme cît unitatea si diversitatea sînt date ca atare, în mod dis­juns, temeiul lor rămîiie în afara substanţei unitare, ceea ce implica un factor volitiv extramaterial, în speţă mitic. Thales a prezumat caracterul material al imitaţii si a presupus legătura dintre unitate si multiplicitate ca nece­sară, neputînd fi călcată. Nici una din cele două laturi ale contradicţiei şi nici identitatea dintre ele nu sînt încă la Thales concret întemeiate.

în acest punct, o remarcă a elinistei Clemence Ramnoux. în concepţia lui Thales, caracterul monist al principiului are destinaţia nu de a reuni forte sau corpuri ireconcilia­bile, ci de a aduce laolaltă ceea ce e dispersai*. Spre deose­bire de autoarea franceză credem că această teză nu e comună tuturor ionieniîor. Imediat după Thales, continua­torul său Anaximandros va introduce tema unităţii celor opuse. Thales ne apare mai arhaic decît succesorul său, mai aproape decît acesta de reprezentarea mitică, populară a Universului: un Univers fără tensiuni lăuntrice.

1 Odiseea. XXIII, 305 — 809. * Iliada. II. 405.

3 Iliada, VIII, 19-27.

4 C l e m e n c e R a ni n o u x, Le developpement anti-logique des ecoles irecques, în , .La dialectique. Actes du XIVe congres des societ£s de philos. de iau^ue francaise", P. T:. J?., Paris, 1969, p. 42.

LVII

ION BANU

3. Intim legată de problema de mai sus este aceea a raportului niaterie-spirit. O enunţare a vreunui raport între ele nu ne-a dat filosoful milesian si nici nu pare să fi văzut aici o problemă conturată ca atare. El a vorbit într-un fel din care pare să reziilte că socotea si lucrurile neînsufleţite ca avînd „suflet", dînd ca exemplu magnetul si chihlimbarul. Puterea de atracţie a acestora ar fi vădit însufleţirea materiei. Această însufleţire ar fi o trăsătură generală a materiei. Dar tocmai prin aceasta apare, credem, deosebirea dintre Thales şi reprezentarea mitologică, potri­vit căreia sufletul ar fi ceva de sine-stătător. Cercetarea lui Hrwin Rohde sprijină acest mod de a vedea1. Era vorba, într-o ipostază a reflecţiei mitice, de sufletele celor morţi, despre care poporul îşi închipuia că rătăcesc în jurul mormintelor şi care uneori se transformă în demoni, în şerpi etc. Personificat, sufletul devenea mica zeiţă Psyhe, vizată de ştrengăriile lui Eros. în fine ca suflet al lumii, neindividualizat, apare cu semnificaţia de funcţie vitală a Universului, asimilată naturii divine a acestuia şi ca atare supra-adaugată corpurilor materiale. EHminînd deci ideea autonomiei sufletului, filosoful care în această epocă e departe de a se gîndi că unitatea materială a lumii nu exclude însuşirea spiritului de a fi deosebit din punct de vedere calitativ, ajunge la a nu distinge în fapt ,,sufletul" (spiritul) de materie ; nu-i mai rămîne, odată ce a prezumat caracterul primordial al celor fizice, decît să presupună „sufletul" ca însuşire generală a fizicalului. Acesta e hylo-zoismul lui Thales, hylozoism care aşadar ne apare ca formă primitivă inevitabilă a materialismului în problema mate-rie-spirit. Observaţia lui Burnet în conformitate cu care „distincţia dintre materie si spirit nu fusese încă simţită"2 de către Thales e întemeiată doar cu precizarea că distincţia,. e absentă în condiţia în care fusese eliminată accepţiunea mitică a sufletului şi a rămas în faţa filosofului spirituali­tatea ca viaţă sau ca gîndire sălăsluind în trupuri materiale

1 iv r w i ii R o li d e, Psyche, ed. franceză, Paris, Payot, 1928, passiiu,

2 J. B urne t, L'aurore de la philosophie grecque, ed. franceză. Paris, Payot, 1919, p. 16.

LVIII

FIZICALISMUL INIŢIATORILOR

şi numai acolo. B vorba deci de materie, care nu e văzută. ca distingîndu-se de altceva decît de ea însăşi, iar nu de o ,,unitate nemijlocită a materiei si vieţii", cum cred Uber-weg-Heinze1, enunţare în care materia si viata apar pe picior de egalitate şi care atribuie vechiului filosof o capacitate analitică pe care n-a avut-o. Cît priveşte nemurirea sufle­tului de care pare să fi vorbit Thales ea apare o afirmaţie firească : dacă materia e nemuritoare iar sufletul e o pro­prietate inerentă materiei, atunci fireşte e şi el nemuritor. 4. Dar aserţiunea lui Thales după care totul ar fi plin de zei ? Unii autori, ca Burnet, nu-i acordă nici o impor­tanţă, considerînd-o ca o simplă maximă. Dealtfel, după Aristotel, afirmaţia ar fi avut sensul de a proclama exis­tenţa universală a sufletului. Potrivit părerii lui G. Co-gnîot, enunţul n-ar face decît ,,să traducă punctul de vedere clupă care materia este prin ea însăşi animată"2. Autorul francez dă în fond o versiune „nearistotelizantă" a enunţu­lui lui Aristotel. Principalul e însă altul : în concepţia lui Thales zeii nu au o putere cît de cît relevabilă în viaţa omu­lui. vSînt poate închipuiţi de către filosof ca un fel de fantome, capabile să joace omului anumite renghiuri, dar neglijabile ; poate o reluare poetică a tematicii religioa­se populare. Reţinem următoarea observaţie a lui Hegeî: „problema dacă Thales a crezut în Dumnezeu nu ne pri­veşte. Aici (adică în definirea poziţiei filosofice a lui Tha­les — X.B.) nu e vorba de presupuneri, credinţă, religie populară, ci exclusiv de determinarea filosofică a exis­tentului absolut. Şi dacă Thales ar fi vorbit despre Dumne­zeu ... ar fi un cuvînt gol, lipsit de conceptul său"3. Dacă ţinem seamă de cele relevate mai sus, dacă amintim că în structura Universului, aşa cum o vedea Thales, zeilor nu li se rezervă nici un loc, trebuie să respingem si acea inter­pretare potrivit căreia Thales ar fi fost panteist. Kste un

1 ii b e r w e g - II e i n. z e, Geschichte dcr Philosophie, voi. T, p. 47.

2 G e o r g e s C o g n i o t. Le materialisme greco-romain, Paris, jRdi-tions Sociales, 1964, p. 21.

3 G. W. H e g e l, Vorlesungen -itber die Geschichte der Philosophie, Werke, voi. XIII, Berlin, Dunker und Humblot, 1840, p. 202.

LIX
ION BANU

anacronism modernizant ce atribuie capacităţii teoretice a acestor secole valori pe care, neîndoielnic, nu le-a avut.

Oricum am interpreta enunţul lui Thales referitor la zei, socotim hotărîtoare o împrejurare care a scăpat cercetători­lor. Pretutindeni, afirmă filosoful, lumea e apă, aşadar spaţiul cosmic posedă omogenitatea apei. De-a lungul vre­murilor au loc, constant, transformările tuturor celor dife­rite, din şi în apă. Ritmul schimbărilor, întotdeauna identic cu sine, are drept corolar teoretic omogenitatea timpului. Dintr-o asemenea viziune au dispărut „zonele" mitic-diferentiate si, odată cu ele, cvalifierea homerică a spaţiului ; a timpului, aşi jder ea. B unul din actele teore­tice, demitizante, de seamă ale noului fizicalisrn. în nici un caz, aşadar, enunţul ,,totul e plin de zei" nu putea avea o funcţie teoretică mai însemnată decît sententa ,,totul e plin de apă". Ba chiar dimpotrivă, dacă ţinem seamă de faptul că apa e entitatea înglobantă. în cea mai teologi-zantă dintre interpretări, zeii nu -pot fi luaţi mai m nit decît ca nişte obiecte acvatice, ca toate celelalte, secunde în raport cu apa primordială dar, spre deosebire de ele, nepro-ducătoare de efecte. Am numit anlitcism acea primă fază a ireligiozităţii iu vechea Grecie, constînd în faptul că zeii, chiar dacă nu sînt încă negaţi, sînt subordonaţi „elemente­lor" si despuiaţi de funcţiuni.

5. în gîudirea lui Thales, afirmarea materialităţii lumii se leagă şi de năzuinţa filosofului de a afla unele din constantele matematice, în speţă geometrice, care guver­nează relaţiile dintre obiecte. Bste recunoaşterea existenţei unor relaţii măsurabile laice iar nu tainice între lucruri; relaţii cognoscibile, avînd caracter de generalitate şi fiind susceptibile de a fi exprimate în anumite formule (teoreme}. Pe această cale începe să fie făurit un nou instrument epis­temologic, încă foarte slab, de luare în stăpînire de către om a unor fenomene care păruseră a fi anterior posesie a zeilor. Ideea de demonstraţie matematică în care intră si cerinţa rigorii logice şi aceea a preciziei exprimării, era un succes al ştiinţei incipiente. Or, spune B. Stamatis, ,,genia­lul descoperitor al principiului care cere ca dovada materna-

LX

FIZICALISVIUL INIŢIATORILOR

tică să aibă caracter de necesitate a fost Thales din Milet"1. La instrumentul teoretic 1-a adăugat pe cel de „laborator" : a studiat cerul pe o sferă masivă pe care erau înscrise cor­puri astrale2.

6. Remarcăm si un element dialectic în conceptul tliale-sian de apa. „Sufletul" este pentru Thales în primul rînd mişcare, iar afirmarea caracterului universal al sufletului înseamnă probabil, în primul rînd, afirmarea caracterului universal al mişcării. Indicînd apa drept substanţă funda­mentală actuală a lucrurilor, milesiauul a căutat sa exprime astfel nu numai ceea ce numim noi materialitate a lumii dar si accentuata mobilitate a acesteia, fluenta cu care se pretează materia la adoptarea de variate forme.

7. în istoria categoriei de materie, momentul Thales ne apare caracterizat prin faptul că pentru prima dată, în Grecia, formarea si funcţionarea lumii este explicată, în opoziţie cu reprezentările mitologice, printr-o substanţă materială. Dar, observăm, nu avem încă noţiunea materiei ca abstracţie. Nu avem încă nici o definiţie. Filosoful în­treprinde un anumit proces logic de sinteză a unor note esenţiale ce exprimă însuşiri ale lucrurilor — perceptibiii-tatea, transformabilitatea asimilată ideii de fluiditate dar şi neesenţiale, ca prezenta în ele a umidităţii. Unele note au caracter abstract, ca cele de increabiîitate sau de eternitate, dar ele apar ca un dat şi atît. Procesul de genera­lizare nu merge mai departe, nu duce la conceptul abstract, ci la un fel de semn ancorat mecanic într-un anumit con­cret, în speţă în acela ce-i pare cel mai potrivit pentru o asemenea operaţie : apa. Dar prin faptul că apa e prezu-raată a fi esenţa şi a acelor lucruri care nu apar simţurilor noastre ca acvatice — de pildă piatra — avem a face cu o cugetare de tip nou, o cugetare despre imperceptibil, des­pre ceea ce e doar inteligibil. Prin faptul că un concret sensibil — apa — a căpătat o funcţie inteligibilă, funcţie de universal al tuturor lucrurilor, în contrast cu imaginea

1 B v a n g e l o s S t a m a t i s. Ober Thales von Milet, in ,,Dus Al-tertum", nr. 2, J 960, p. 102.

2 G. A n j a c. La sphe'ropegj ou Ia mecanique ait service de la decon-vcrte du monde, în ,,Kev. d'histoire de.s science.s", XXIII, 2, 1970, p. 94.

LXI

ION BANU

lor sensibilă, avern de a face cu un act filosofic. P^ste teorie, chiar dacă nu are încă formă teoretică.

Principalul aport filosofic al gînditorului constă în faptul că, spre deosebire de perioada mitică anterioară, cînd se punea doar întrebarea asupra provenienţei lumii, el caută să explice si în ce constă substanţa actuală esenţială care îi asigură unitatea. Dar acest raport, ca de la materie primă la obiecte fabricate, indică deocamdată un fel de spirit meşteşugăresc în operaţia filosofică întreprinsă. Gînditorul se îndreaptă spre universal pe calea care e mai degrabă aceea ce merge de la parte la tot. Principiul său, apa, e încă tributar poziţiei întregului faţa de parte. De aceea apa este la el element, stoiheion-rnroix.EÎov, termen care în aceas­tă perioadă, pe lîngă ,,literă'', poate să indice si ,,un obiect între altele, dispuse într-o serie". HTOÎ-/.OC înseamnă un rînd de materiale, de lucruri, de numere1. Aşadar, lingvistic, e indicat raportul dintre parte si tot, raport care printr-un gen de translaţie logică încărcată de echivoc ne este dat drept raport între individual si universal.

Thales a fost primul cugetător în sfera teoriei filosofice. Dar theoria — Recopia, a avut la început înţelesul de misiu­ne a unei cetăţi în afara ei, apoi privire a omului în afara lui, „călătorie" mentală. Are valoare simbolică faptul că prima theoria, ea expediţie mentală a unui cugetător în afara empiriei sale, în sfera abstracţiilor, coincide cu prima theoria ca ieşire a călătorilor ionieni din lumea încremenită a vieţii sociale ancestrale populată de daimoni2.

8. 'ANAXIMANDROS (aprox. 610 —546 î.e.n.) aparţine şi el stratului popular de tehnicieni, neguţători si naviga­tori milesieni.

O acţiune de colonizare în vremea lui era legată de preocu­pări comerciale. Or, după o relatare a lui Aelianus, eî s-a aflat în fruntea grupului de milesieni care a întemeiat colonia Apollonia pe ţărmul trac al Mării Negre. Tehnica

1 V. J. A l b e r t R i v a u d, L

2 Vd. (\. R e d l o w, Theoria, Berlin, Deutseh. Veri a g d. Wissenscli., î 966, p. 22-24.

LXII

FIZICA LISMUL INIŢIATORILOR

vremii era mult solicitată de trebuinţele călătorilor în gene­ral, ale navigatorilor în special. Aceştia aveau nevoie de instrumente de orientare în timp şi spaţiu. Anaximandros e desemnat de tradiţie ca făuritor al unor asemenea instru­mente : un gnomon*, o sferă ,,cerească", apoi o hartă, primarii istoria Greciei.

9. Âpeiron (ocTrapov), principiul filosofic prim conceput de Anaximandros reprezintă, în raport cu noţiunea thale-siană de apă, im anumit progres, credem, în istoria viziunii „fizicale" asupra lumii, viziune care genera treptat cate­goria filosofică de materie. I s-au atribuit variate accep­ţiuni : infinitate a materiei în timp, infinitate a materiei în spaţiu, materie infinită, materie indeterminată calitativ. Controversa dacă semnifică infinit ori indelcrminat a înce­put încă în antichitate. Dezbaterile desfăşurate conduc în zilele noastre spre un sens foarte apropiat de cele date de doxografii vSimplicius si Alexandros din Aphrodisias : o materie omogenă, avînd o anumită determiiiatie, pentru noi greu descifrabilă, dar oricum deosebită de cele patru ele­mente — pămîntul, aerul, apa, focul — si numai în acest sens nedeterminată, sau mai bine zis nedefinită în raport eu ele. Poate ceva intermediar între ele, înrudită cu Haosul hesiodic, după curn crede Abel Rey1. Bvidenţiem patru note distinctive : âpeiron ca materie primordială necreată si nepieritoare si „nimic altceva decît materie (hylc)"', după cum spune Ae'tios (fr. A 14) ; âpeiron ca anumită materie concretă: ca ceva deosebit de oricare din substanţele materiale din natură ; ca generator al substanţelor naturale menţionate : apa, aerul, pămîntul, focul. Din âpeiron derivă Universul actual, ca şi alte universuri care 1-au precedat în timp sau care vor urma după el.

Ca şi Thales, continuatorul său a socotit că explică uni­tatea ,,fizicală" a lucrurilor în multiplicitatea lor, presu-punînd o substanţă comună concretă. Din punctul de vedere

* Alcătuit dintr-o vergea verticală înfiptă în centrul unei plăci cm-u-lare, gnomonul a început prin a sluji la determinarea subdiviziunilor zilei.

1 Abel Rey, La jfit-ncsse de la science grecquc, Paris, Albiu ilicitei, 1933, p. 60 sq.

LXIII
ION BANU

al caracterului concret al noţiunii de materie ne aflăm aşadar pe acelaşi plan explicativ ca şi la Thales. Sîntern încă în cadrul logic în care raportul dintre materie si lucru­rile materiale e considerat ca raport de la întreg la parte. în acest sens, confirmarea de ordin filologic pe care ne-o sugerează Rivaud e izbitoare. Se ştie, ne-a spus-o Teofrast, că Anaximandros a folosit, primul, termenul de ap^yj-arhe-(principiu), ăpeiron fiind principiul tuturor lucrurilor. Or, arată autorul francez, arhe înseamnă în perioada veche primul termen al unei grupări; e începutul, cel ce stă în frunte1. Ca si în cazul lui stoihelon, conceptul se referă la o colecţie, arhe fiind ceea ce prezidează totalitatea, coman-clînd componentele acesteia.

Concretul lui Anaximandros nu mai e însă concretul lui Thales. Vedem chestiunea astfel: problema era să se ex­plice cum se diversifică materia unitară, păstrîndu-şi unitatea. Ea trebuia luată astfel încît să poată fi închipuită ca posedînd două serii de însuşiri : unele care să aparţină substanţei prime generale, originare, altele proprii formei concrete date. Era uşor să susţii că apa provine din foc, arătînd că o ardere generează aburi, deci umezeală. Dar dacă aveai în vedere o cîtime de apă dintr-un oarecare vas situaţia se complica, deoarece ea nu înfăţişa trăsături proprii, deosebite de acelea ale presupusului tot originar. Ea era şi rămînea ceva determinat din care era greu de pre­supus că se desprinde altceva, de asemenea determinat. Pentru ca diverse substanţe fizicale determinate să derive din ceva comun, trebuia ca această substanţă comună să fie deosebită de substanţele derivate. Trecerea unui deter­minat spre alt determinat nu poate să aibă loc decît prin atingerea unui punct în care substanţa să fi încetat a mai avea prima determinare fără s-o fi dobîndit încă pe a doua, aşadar a unui punct de indeterminare. Trecerea de la o determinare la alta include aşadar indeterminarea, alteri-tatea, contradicţia. Coiisiderînd diversitatea lumii şi trece­rea diferitelor determinate unele în altele, acceptînd că în toate aceste treceri apare momentul indeterminatului, re-