A etapa veche

Despre istoria Abderei ca şi despre viata lui Democrit ştim puţine lucruri. Pentru înţelegerea funcţiei istorice pe care a îndeplinit-o concepţia de ansamblu a celor doi filosofi abderitani trebuie luat în considerare următorul aspect: Abdera fusese înfiinţată de colonişti din cetatea ionică Klazomenai, devenise un oraş comercial, ba chiar punct de trecere al drumurilor comerciale care duceau spre Orient şi se afla, în epoca de care ne ocupăm, sub sfera de influenţă a Atenei. Ba aparţinea ,,imperiului" acesteia. Democrit însuşi locuieşte cîţiva ani în Atena. După cum se ştie, conflictul dintre democraţie si aristocraţie căpătase în a doua jumătate a sec. al V-lea, caracter, să-i spunem, „interstatal", astfel încît, în jurul celor două poziţii poiitico-ideologice opuse, se polarizau ginditcri din toate cetăţile angajate sub o formă sau alta în acelaşi proces istoric.

Or, istoria Atenei ne este mai bine cunoscută si se pot considera cele spuse referitoare la cetatea atică drept adec­vate spre a desluşi indirect şi apariţia gîndirii lui Democrit, deoarece este infinit probabil că aceasta aparţinea unui ansamblu suprastructural comun Atenei şi Abderei, cores­punzător unor condiţii si conflicte economice analoge2.

3. în ajunul maturizării gîndirii filosofice a lui Democrit, istoria categoriei de materie mersese pînă la punctul în care, odată cu Anaxagoras, diversitatea concretă a lumii materiale era redusă la ea însăşi, ceea ce, în fond, lăsa deschi­să problema unităţii materiei, în concepţia anaxagorică unitatea materială a lumii rămînea o intenţie, defectuos realizată din punct de vedere teoretic.

1 Ideologia germană, B. S. P. I/. P., p. 140.

2 „Democrit ... a fost ideolog al cercurilor negustoreşti şi meşteşu­găreşti ale clasei stăpînilor de sclavi", se spune în Hcmopufl nOMtnu-WCKUX yieHtui, sub red. C. 4>. KeqeKbHH H T. H. OC^KHH, Mocnea, 1955, f. y. K). JL, p. 45.

CLXXIII

ION BANU

Cum putea fi unificată lumea calităţilor diverse, fără anihilarea, la rîndul lor, a acestora din urmă ? Atomismul soluţionează problema astfel : lucrurile sînt formate din părticele materiale foarte mici, identice în substanţa lor sau, mai corect spus, identice în lipsa lor de particularitate fizică si a căror asamblare în proporţii diferite constituie lucrurile, întreaga realitate. Atomii sînt indivizibili*, căci divizibilitatea lor infinită ar implica probabil, dispariţia lumii materiale însăşi1. Duritatea lor exprimă faptul că ei sînt ceva (Sev), că au caracterul de existent, că sînt imuabili şi indestructibili. Diversitatea lucrurilor se explică. prin faptul că atomii au diferite figuri (configuraţii), că, în agregate, aşezarea lor reciprocă diferă după ordinea în care se află, sau după poziţia lor. Se pare că şi mărimea lor variază. Hi nu sînt practic perceptibili prin simţuri, dar aceasta doar datorită micimii lor şi slăbiciunii simţuri­lor noastre; sînt însă principial perceptibili si sînt numiţi tocmai de aceea şi co^a-sdwa, adică lucru ce este, în prin­cipiu, vizibil sau tangibil (corp)2. Astfel atomii, care nu prezintă vreo particularitate calitativă**, dau naştere prin acumulare cantitativă, prin jocul poziţiei şi al or dinei lor reciproce, diversităţii calitative a lumii. Nu intrăm aici în analiza chestiunii, mult controversate, dacă atomii sînt

* Vd. referitor la controversele contemporane asupra opiniei demo-critice : H a n s Joachim K r ă m e r, Platonismus u. hellenistischc Philosophie, Berlin, New York, De Gruyter, p. 267 sq., cum şi argu­mentele de text ce îndreptăţesc părerea asupra determinaţiei de mimn atomic la Democrit, de ordin atît ontologic cît şi fizic, la p. 276.

1 Vd. în acest sens, W. C a p e 11 e, op. cit., p. 284 — 285.

2 Vd. A. R i v a u d. Le probleme du devenir et la notion de la ma-îiere dans la philosophie grecque . . . , Paris, Alean, 1906, p. 265.

** Această determinaţie nu are caracter absolut. P. N i z a n, în Le matlrialisme antique. Paris, Ed. Soc. intern., 1936, p. 38, atrage aten­ţia, în mod îndreptăţit, asupra faptului că atomiştii nu au mers pînă la capăt în cuantificarea atomilor. Ei păstrează unele diferenţe calita­tive. Nizan are în vedere „rezistenţa în faţa vidului". Ni se pare că trebuie ţinut seama, în primul rînd, de deosebiri ca acelea ce marchea­ză unii atomi prin asprime şi alţii prin netezime (cu consecinţe cali­tative perceptibile) şi mai ales particularitatea ce-şi pune pecetea asu­pra atomilor rotunzi şi subtili şi care ar genera însuşirea calitativă de,-a da naştere vieţii, psihicului liman, gîndirii.

CLXXIV

ARHITECTURA MATERIEI ŞI A ISTORIEI

diferenţiaţi şi prin greutate. Dilthey explică de ce, fără ca atomii sa aibă greutate, în unele texte se vorbeşte despre „căderi"1.

însuşirile atomilor: figură, ordine, poziţie, mărime sînt însuşiri de ordin exterior. Duritatea lor nu este decît negati-vitate, este rezistenţa faţă de o acţiune exterioară de dis­trugere sau despicare, ea angajează de asemenea exteriori­tatea. Atomul e tocmai de aceea denumit şi i^iu-idea —, termen care se aplică mai întîi figurii atomului şi apoi, prin extensiune, atomului ca atare. Iniţial idea înseamnă imaginea asupra căreia se opresc privirile. Atomul este deci configuraţie. Chiar dacă am dori să admitem că nota de greutate ar fi implicată în unele referiri, şi încă ea nu ne-ar apărea legată vreodată de substanţa atomilor, ci exclusiv de cea de mişcare a lor, aşadar de un factor considerat de atomişti a fi extrinsec atomului. Acesta n-are structură, în sensul că e finitudine absolută. Kste omogen şi inert. S-a observat că atomul scolii din Abdera e construit în mod analog existentului eleat. Noţiunea unui atom, în acelaşi timp material şi lipsit de inferioritate, adică „epuizat", este una din obscurităţile majore ale atomis-mului.

Infinit probabil, în mintea atomiştilor a existat ideea că diferenţele calitative dintre lucruri trebuie explicate prin unităţi a căror construcţie internă să nu mai aibă nevoie de vreo explicaţie, cu alte cuvinte să nu existe. Bi căutau lucrurilor o cauză ultimă, care să nu mai pună problema vreunei alte cauze mai profunde. Se înţelege de la sine că nici nu ar fi putut merge mai departe, într-un moment în care însăşi această genială soluţie a atomului este obţinută nu pe cale experimentală — cale care vreme de încă două milenii si jumătate va continua să refuze omului a dezvălui ceva în această privinţă —, ci pe cale pur speculativă. O asemenea soluţie, care indică un punct-terminus în cercetarea de profunzime a materiei şi a cauzelor, este nondialectică.

1Wilheltn Dilthey, Introduction ă l'6tude des sciences humai-!S, Paris, P.U.F., 1942, p. 218-219.

CLXXV

ION B AN U

Atomul este, aşadar, conceput în chip eleat. Totuşi, o semnificativă deosebire îutre atomism si eleatisrn. Ksenţiai în eleatism este negarea vidului si — consecutiv — a miş­cării, de unde caracterul nondialectic al întregii doctrine. Esenţiala, în atomism, este teza după care realitatea este compusă, cu drepturi egale, din materie şi vid, din existent si „nonexistent", ceea ce va avea consecinţe însemnate din punct de vedere dialectic.

4. Pînă la atomişti, vidul era confundat cu at-rul sau pur şi simplu ignorat. vSe considera ca nimic incorporai nu poate fi admis, existenţa implicînd neapărat corporalitate. Din-tr-un text aristotelic rezultă'că atomiştii înţelegeau prin. vid nu aerul, ci ceva în care nu există nici un fel de corp1. Or, după cum observă J. Bernal2, a fost un mare curaj; din partea filosofului grec de a fi introdus în ştiinţă no­ţiunea de vacuum, care repugna contemporanilor săi şi care chiar si în vremea Renaşterii va continua a ii negată de fizicieni. Aici nu interesează problema daca poate sari nu exista spaţiu fără materie. Pentru epoca lui Democrit, în această descoperire importante erau trei lucruri: a) distincţia dintre aer si vid; b) recunoaşterea existenţei obiectuale a spaţiului, implicată în teza sus-menţionata, chiar dacă vidul atomistilor nu poate fi confundat cu spa­ţiul fizicii moderne ; c) distincţia teoretică dintre categoriile de spaţiu şi materie, implicată de asemenea în enunţarea filosofilor din Abdera.

Dar tema timpului? Filosofii acestor epoci, inclusiv Democrit, admit spaţiul dar nu şi timpul ca notă esenţiali: a fiinţării materiei. Pentru Democrit, spaţiul e „reversu ontologic al materiei", dar în privinţa timpului, arat;: Harold Johnson, deşi indispensabil, e mai degrabă ui: „accident", în sensul de a nu fi considerat ,,un ingredient esenţial a ceea ce este lucrul"3.

1 Aristotel, Fizica, IV, 6, 213 a.

2 J. "D. Bernal, Science in history, I^ondon, 1954, trad. nisă. Moş cova, 1956, p. 107.

8 H. J. John s o u, Three Ancient Meanings of Matter: Demo critus, Plato and Aristotle, în „Journal of the History of Ideas", XXVIII 1-1967, p. 7.

CLXXVI

ARHITECTURA MATERIEI ŞI A ISTORIEI

5. Mişcarea e universal prezentă. Ar avea diferite cauze. E inerentă vîrtejului de atonii care precede formarea ori­cărui Univers sau, cum precizează Robiri, ca efect al vidu­lui, care, neopunînd rezistentă, face ca atomii să nu fie în situaţia de a nu se putea mişca. O a doua cauza, să-i spu­nem „activantă", e cea a ciocnirii dintre atomi, după cum relevă în mod explicit Aetios1. O a treia cauză e atracţia dintre cele asemănătoare. Democrit crede aceasta, spre deosebire de Empedocles, la care atracţia există între ne­asemănătoare, în fine, o cauză mai subtilă, datorită figurii: atomii rotunzi sînt mai mobili. Avînd o mobilitate superioară celorlalţi atomi, gratie rotunjimii, ei constituie sufletul, iar acesta mişcă trupul omului, după o primitivă formulare care identifică viata cu mişcarea. Subliniem că în toate aceste cazuri mişcarea apare ca atribut al massei de atomi. Aceştia se opresc atunci cînd participă la anumite agregate, cu caracter vremelnic, în timp ce mişcarea e o proprietate spontană a atomului, nemişcarea vine din împrejurări exterioare, cînd, de pildă, atomul este oprit de alt atoni ase­mănător. Deci oprirea e vremelnică, iar mişcarea c veşnică. Consemnăm teza modernă a subordonării echilibrului faţă de mişcare. De notat că teza heracîitică a universalităţii mişcării şi armoniei nu ajungea la o definire expresă a caracterului subordonat al echilibrului, cum apare ea la atomişti. în privinţa cauzei fundamentale a mişcării, şcoala din Abdera îşi interzisese accesul spre o soluţie dialectică, în momentul în care imaginase un atom inert, uesusccp-tibîl, prin urmare, să înmagazineze forţe contrarii; un atoni fără inferioritate, care excludea prin urmare ab iniţia posibilitatea prezumării unei cauze interioare a mişcării. Cercetarea concretă a cauzelor diferitelor mişcări repre­zintă un act instructiv, dar limitat. Filosoful im merge mai departe, spre a cerceta, dincolo de cauzele variatelor mişcări, condiţia ce generează orice mişcare, mişcarea a;. atare. E adevărat că atomismul se află în acest punct pe o poziţie care, din punct de vedere dialectic, e superioară celei aristotelice si, într-o anumită măsură, celei a lui Bmpc-

1 Aetios, Opiniile filos., I, 23, 3.

CLXXVII

ION D AN U

docles: deşi exterioară atomului, nu e extrinsecă massei atomice, deci materiei atomice. Ambiguitatea teoretică reflectă o ambiguitate ontică: forţa de atractie-repulsie, viteza superioară a atomilor mobili impune existenţa a ceea ce Mugler numeşte o „energie cinetică a atomilor"1; totodată, constituţia atomilor exclude orice sursă, orice cîmp al unei atare energii. I^a atomisti, mişcarea ca atare răniîne un dat nedemonstrabil şi nedemonstrat.

O contribuţie interesantă a atomiştilor în problema mişcării reiese dintr-un text al lui Simplicius2, în care se spune că, după părerea atomiştilor, mişcarea de deplasare este „mişcarea primă, singură atribuită elementelor (adică atomilor), în timp ce celelalte mişcări sînt atribuite doar lucrurilor născute din elemente (atomi)" ; asemenea „alte" mişcări sînt arătate a fi: creşterea, schimbarea, naşterea, dispariţia. V. B. Timosenko analizează acest text3, şi con­stată că, după lyeucippos şi Democrit, există două feluri de mişcare, una simplă, proprie atomilor, şi alta mai com­plexă, proprie corpurilor formate din atomi. Constatarea e acceptabilă, dar trebuie, credem, completată. Spre deose­bire de Timosenko, credem — dacă Simplicius redă exact ideea abderitanilor — că potrivit acestui text, atomistii au intuit transformarea unei mişcări în alta. A doua cate­gorie de mişcări apare, e adevărat, doar după agregarea atomilor, dar agregarea e un efect al mişcării simple, astfel că mişcarea complexă apare ca derivată indirect din cea

simplă.

6. Principiul cauzalităţii ocupă, după cum au observat şi cei vechi, un loc de prim-plan în sistemul atomist, fiind mai preţios decît „tronul Persiei", după o expresie a lui Democrit însuşi. Existau soluţiile idealiste, anume, pe plar ontologic finalismul Socratic, iar pe plan gnoseologic poate

1 C h. Mugler, Pluralisme materiei ei pluralisme dynamique dan la physique grecque d'Anaximandre â itpicure, în „Rev. de Philol., d lit. et d'hist. anciennes", XXXV, l, 1961, p. 76.

2 Simplicius, Comentariu, la Aristotel, Fiz., VIII, 9 261

b 24.

3 B. E. T HM o m e H K o, O xapaKtnepe ,___

în „Bonpocbi 4>Hjioco4)Hâ", nr. 3,^1954, p. 78 — 88.

CLXXVIII

ARHITECTURA MATERIEI ŞI A ISTORIEI

scepticismul tmui Gorgias. Atomiştii au respins asemenea tip de soluţii, cum rezultă spre exemplu din poziţia lor în problema calităţilor. Părerea lui De Ruggiero, care afirmă ca ar exista la atomişti un apel disimulat Ia finalism3, ne apare nemotivată.

Orientîndu-se în sensul fizicii atomilor, ei se angajau pe un teren nedesţelenit, aşa că nu trebuie să ne surprindă faptul că adesea logica argumentării şchioapată. Indepen­dent de aceasta, ei rămîn, în istoria categoriilor cauzali­tăţii, primii constructori ai conceptului de cauză.

Punctul lor de plecare constă în admiterea faptului, recu­noscut şî de atîtia dintre predecesorii lor, că în lume există o ordine unitară, care face ca legăturile dintre evenimente să se desfăşoare cu necesitate. Kosmos-ul e tocmai expresia acestei unităţi de ansamblu cu caracter necesar. Necesitatea rezulta din simpla existentă şi acţiune spontană a elemen­telor materiale (atomii). Sînt concludente în acest sens mărturiile lui Aristotel, care arată că, după atomişti, „cauza lumilor e de la sine"2 şi a lui Aetios, care notează că Democrit indică drept esenţă a necesităţii, ,,rezistenţa., mişcarea materiei şi ciocnirile dintr-însa"3. Pînă la Demo-crit ideea de armonie a Universului nu a fost lipsită de unele aderente mitice. Acest caracter mitic putea avea în princi­piu un dublu caracter: afirmînd o origine mitică, după cum se manifestă la orfici; indicînd un sens teleologic al lumii, ca în pythagorism. Atomiştii sînt preocupaţi să elimine ambele accepţiuni, în ce priveşte prima, sînt con­cludente cele arătate pînă acum ; în ce priveşte cea de-a doua preocupare, ea este rele\rată într-un text al teologului creştin Lactantins, care se arată nemulţumit de faptul că Pemocrit respinge orice providenţă. Dar aici, primul impas : filosofii abderitani nu ştiu să explice cauza concretă a armo­niei, nu ştiu să întemeieze cauzalitatea pe structuri si forţe

1 G u ido de Ruggiero, La filosof ia, greca, voi. I, Dalie ori­gini a Plalone, B ari, 1950, G. Laterza & Figli, p. 168.

2 Fizica, II, 4, 196 a, unde acest „de la sine" este substantiv, fac­tor: 76 afoijiaTov — fa autdtnaton (D., Vors. 55 A 69).

" A e ti o s, Opin. jilos.. I, 26, 2.

CLXXIX

TON BANU

concret determinate, astfel că ,,noţiunea de cauzalitate are la Democrit caracter simplist, fatalist"1.

Atomistii insistă asupra faptului că orice lucru are o cauză. Atunci cînd Democrit spune că invocarea întîmplării e o vorbă goală menită să ascundă ignoranta, el are in vedere în mod evident lipsa de cauză, iar nu sensul modern al termenului de întîmplare. în acest punct dăm peste o idee care, la prima vedere, surprinde. Democrit, care afirmă caracterul absolut al cauzalităţii, pare să fi admis la această regulă o excepţie, una singură, ceea ce avem impresia că 1-a mirat pe Simplicius. Kosmos-ul — probabil că fiecare din nenumăratele kosmos-uri — se formează din întîmplare, adică, în sensul lui Democrit, fără cauză, din massa eternă de atomi. Nu credem că e vorba de o defecţiune logică, ci de o idee care pare a fi avut un sens profund. Mişcarea atomilor reprezintă, după părerea abderitanilor, o cauză suficientă spre a explica toate schimbările ce au loc în kosrnos, fără a se face recurs la divinitate. Afirmarea cauzali­tăţii are aşadar o semnificaţie antiteologică. Dar se va putea pune întrebarea : din ce cauză, din vîrtejul primordial de atomi apare şi se desfăşoară la un moment dat un proces de constituire a ordinei armonioase a kosmos-ului ? O cauză exterioară materiei? Ba ar trebui să aibă caracterul unei forţe inteligente, mitice, iar atomismul nu se acomodează unor astfel de soluţii. Cauzalitatea nu are început, afirmă Democrit, dar pentru formarea kosmos-ului nu e nevoie de nici o cauză specială, ci doar de o întîmplare oarecare. Presupunem că renunţarea la cauzalitate a apărut aici ateistului ca singura cale de ieşire din impas. Aici, după cum vedem, negarea cauzalităţii e cea care are semnificaţie antiteologică. Un argument per a contraria în sprijinul acestei interpretări ni-1 oferă mecanismul logic care avea mai tîrziu să-1 conducă pe Aristotel la prezumarea primului motor, de natură divină.

în fine, o observaţie pe care ne-o sugerează un text aristo­telic. Democrit, scrie Stagiritul, spune că „ceea ce este activ

------------- .3

1 M. A. D în n i k, în. Hcmopux $>uAoco

ARHITECTURA MATERIEI ŞI A ISTORIEI

şi ceea co este pasiv sînt tot una, adică de aceeaşi natură. Căci (altminteri). . . nu ar fi posibil să acţioneze unul asupra celuilalt"-1. Probabil că intenţia principală a acestei enunţări era de a evidenţia substratul comun pe care trebuie sa se manifeste cauza şi efectul spre a putea înfăptui relaţia cauzală. Kste însă tot atît de adevărat că în acest fel relaţia era transpusă în domeniul înţelegerii unităţii şi reciproci­tăţii dintre cele două categorii, premisă indispensabila înţelegerii ulterioare a raportului dialectic dintre ele. Aşadar, moment nou în istoria dialecticii cauză-efect.

7. Prin atomism trecem într-o etapă nouă în istoria categoriei de materie, deosebită de momentele proprii etapei vechi şi imediat premergătoare celei aristotelice.

Ne explicăm. Dacă aruncăm o privire asupra stadiului anterior, observăm că la materialistii ionieni, la eleaţi, la Empedocles si Ariaxagoras, concepţia asupra materiei in­clude, în mod fireşte indistinct pentru ei, trei teze pe care cercetarea noastră le disjunge : a) recunoaşterea, de obicei implicată iar nu explicitată, a faptului că toate lucrurile au însuşiri comune cu caracter obiectual: rezistenţa pe care o «pun, necreabilitatea, indestructibilitalea, mobilitatea, per-c.eptibilitatea; b) că lucrurile au aceste însuşiri datorită faptului că ar fi în fond transformări ale unui anumit ce care, luat în specificitatea lui concretă, este purtătorul tuturor acestor însuşiri; c) acest ce este una din substan­ţele fizicaîe pe care le constată experienţa curentă, substanţă calitativ determinată, presupusă a sta la originea tuturor celorlalte substanţe: apa, aerul, pămîntul, focul —- una, toate, sau unele din ele laolaltă, — sau ceva de genul lor care nu e tot una cu ele, sau un număr foarte mare de substanţe în genul lor.

Dacă, în comparaţie cu teoriile din acest stadiu, să-i spunem preclasic, avem în vedere concepţia aristotelică asupra materiei, atunci meritul de seamă al autorului Fizicii este acela de a fi recunoscut faptul că ansamblul dat de determinări — comunitatea unor însuşiri esenţiale ale obiectelor perceptibile, increabilitatea şi indestructibili-

1Aristotel, De gen, et corr., I, 7, 323 b.

CLXXXI
ION BANU

tatea lor1 — poate şi trebuie să fie privit în mod indepen­dent de „existenţa individului particular"2, că deci ele pot exprima materialitatea fără a se mai asocia unui ce, care să fie, în specialitatea lui concretă, purtător al acestor însuşiri. Deci, lui Aristotel, spre a defini materia, i-a fost suficientă prima din cele trei teze notate de noi, izbutind, astfel să desprindă acele determinaţii de specificul concret care apărea în mai mică sau mai mare măsură în teza a doua şi a treia, şi elaborînd astfel noţiunea abstractă de

materie.

Dacă acum luăm în considerare teoria atomilor, ca teorie nu fizică, ci filosofică, a materiei, atunci ne apare a constitui, treapta ^intermediară între etapa preclasică şi cea aristo­telică, în adevăr, atomiştii consideră şi ei determinările generale notate mai sus în cadrul primei teze, apoi, spre deosebire de Aristotel şi la fel ca predecesorii lor materialişti preclasici, leagă aceste determinări de un substrat concret-determinat ca entitate perceptibilă, atomul; dar ei au buna inspiraţie de a se opri aici şi izbutesc să se libereze de al treilea moment, nemailegînd caracterul perceptibil al atomului de o anumită determinaţie calitativă a materiei, dată de experienţă. Atomul este obiect sensibil, dar numai principial sensibil, fără ca să coincidă în determinaţiile lui cu vreuna din substanţele materiale în care se diversifica din punct de vedere calitativ materia. Este perceptibil, dar numai teoretic şi în acest sens, abstract perceptibiL Subliniem trăsătura perceptibilităţii atomului, împotriva, părerii lui M. Solovine3, după care atomii nu ar fi realităţi ontologice; Solovine confundă calea logică ce a condus pe atomisti la conceptul de atom cu esenţa atomilor, cârt­eşte de ordin obiectual.

Dar, pe de altă parte — şi acest lucru nu poate fi negat, ci este, dimpotrivă, de însemnătate capitală — atomii sînt abstract perceptibili. Hi nu mai reprezintă aşadar extinde­rea abuzivă asupra reprezentării materiei, a unei calităţi sau a unui anumit număr din calităţile substanţelor fizicale,

1 Aristotel, Fizica, J, 9, 192 a 25 sq.

2 Ibidem, I, 1, 191 a 10 sq.

8Maurice Solovine, Democrite, Paris, 1928, Alean, p. XLIV

CLXXX1I

ARHITECTURA MATERIEI ŞI A ISTORIEI

Atomul nu este o oarecare substanţă care, pe fundamentul calităţii ei diferenţiate, să poarte determinaţiile menţionate mai sus. Bl este entitate ontologică recunoscută pe calea sintezei logice a determinaţiilor de increabilitate, indestruc-tibilitate, capacitate de a opune rezistentă, mobilitate, perceptibilitate, plus simplitate-,,limită". Această sin­teză e presupusă a corespunde unei realităţi obiectuale, dar drumul elaborării ei în mintea filosofului e cel al ab­stracţiei logice, acelaşi drum pe care va apuca, după ato-mişti, doar Aristotel, spre a elabora noţiunea abstractă a materiei. Rivaud, care nu recunoaşte vreo teorie a materiei la înaintaşii lui Democrit, admite că la atomisti avem ,,se pare, o teorie a materiei"1.

Faptul acesta al descvalifierii — deşi nu totale — a atomului avea o mare însemnătate teoretică pentru inter­pretarea diversităţii calitative a lumii. Cu cît anumite unităţi elementare sînt în mai mare măsură lipsite de determinare calitativă, cu atît sînt ele susceptibile de a explica o mai mare diversitate calitativă. Această dialec­tică a cantitativului şi calitativului este lesne de înţeles : dacă atomii ar fi diferenţiaţi din punct de vedere calitativ, atunci numărul de calităţi din lume s-ar limita, în mod necesar, la numărul de calităţi date, de atomi, iar lumea ar apărea imuabilă. B tocmai, mutatis mutandis, soluţia anaxagorică. Pentru că nu sînt diferenţiaţi calitativ, ci mai mult sau mai puţin identici cu ei înşişi (cu anumite rezerve, făcute mai sus), ei sînt susceptibili de a da naştere unui număr infinit de calităţi, a da naştere unora mereu noi, susceptibili de a sta, indestructibili, la baza unei lumi în eternă schimbare şi înnoire. Sub impresia cunoscutei imagini a lui ^Aristotel, care compară atomii cu nişte litere, vom spune că între homoiomeriile lui Anaxagoras şi atomi este oarecum deosebirea dintre scrierea ideografică şi cea alfabetică. Atîta vreme cît semnele exprimă idei, un număr dat de semne redă un număr 'dat de idei şi nu poate reda mai multe. Ca semnele sătpoată reda orice idee, ele trebuie în prealabil să piardă orice sens logic particular, propriu.