A. Principalele probleme de Filozofie creştină a Religiei

Comuniunea indirect prin poruncă, respectiv prin îndeplinirea ei, îl însoţeşte pe om încă de la începuturile sale, după cum se ştie din Gen.1,28: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!” Am putea spune chiar că, în ce priveşte viaţa sa intra-mundană (din interiorul lumii), întreaga existenţă a omului, de la începuturile ei paradisiace până la sfârşitul hotărât de Dumnezeu, reprezintă un răspuns permanent, pozitiv sau negativ, dat acestei porunci. Faptul că în urma unei astfel de porunci omul nu este lăsat de Dumnezeu în părăsire, să acţioneze cum pofteşte, ci că ea este realmente o formă esenţială de comuniune indirectă, rezultă cu limpezime din contextul căderii, aşa cum este relatat în capitolele 2, 16-17 şi 3, 1-19 din Geneză. Prin coroborarea celor două texte obţinem şi o structură paradigmatică a comuniunii indirecte dintre Dumnezeu şi om prin poruncă. Iată cum se prezintă aceasta:

- Dumnezeu îi dă omului o poruncă în cadrul comuniunii directe dialogale, Gen.2, 16-17: „A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: "Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, / iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!”. Se observă că pe lângă conţinutul direct al poruncii este precizat rezultatul acţiunii de răspuns al omului. Aici este precizată doar consecinţa acţiunii negative – moartea omului –, însă şi cel pozitiv e implicit prezent, fără a mai fi evidenţiat în mod special – viaţa omului, comuniunea sa deplină cu Dumnezeu.

- Omul dă un răspuns acestei interogaţii pe care o reprezintă poruncă, el acţionează în sensul îndeplinirii poruncii sau al încălcării ei, Gen. 3, 6b: „…a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el”. Pornim de la premisa că, cel puţin o vreme, omul a respectat această exigenţă vitală, cel puţin în intervalul dintre darea poruncii, acordarea numelui diferitelor animale, crearea Evei, acordarea numelui în cazul ei şi încălcarea poruncii. În orice caz el este conştient de responsabilitatea care îi revine pentru nerespectarea poruncii, de unde şi impulsul de a se ascunde de la faţa lui Dumnezeu după încălcarea poruncii, Gen. 3, 8b: „…s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii raiului.”.

- Dumnezeu verifică modul în care a îndeplinit omul porunca, Gen. 3, 11b: „…Nu cumva ai mâncat din pomul din care ti-am poruncit să nu mănânci?”. Rezultatul verificării este continuarea comuniunii cu omul în parametrii paradisiaci sau modificarea lor în context extra-paradisiac, ceea ce echivalează cu moartea omului. În situaţia relatată de referatul biblic omul nu respectă porunca, drept urmare Dumnezeu îi creează un nou cadru de comuniune, un nou spaţiu teocosmic

Comuniunea indirectă prin contemplarea lui Dumnezeu în natură nu este prezentată explicit în referatele asupra creaţiei, însă apare implicit în contextul căderii omului. După cum s-a arătat, fiecare făptură este inclusă permanent într-o dinamică a comunicării cu Dumnezeu, în absenţa ei nu ar fiinţa. În cadrul acestei dinamici făpturile sunt chemate să îşi realizeze în crescândă măsura menirea în interiorul lumii. Omul este răspunzător pentru îndeplinirea acestui deziderat propriu fiecărei făpturi, în sensul acesta este stăpân la pământului, şi verifică în permanenţă măsura în care se realizează comunicarea dintre fiecare făptură cu Dumnezeu şi cu celelalte făpturi. În sensul acesta verifică în ce măsură făpturile fac transparentă lucrarea lui Dumnezeu în ele şi acţionează în sensul creşterii transparenţei. În episodul căderii asistăm la o situaţie inversă, în care transparenţa lucrării lui Dumnezeu prin făpturi scade, în cazul mărului din pomul cunoştinţei, al frunzelor de smochin folosite de oameni pentru a se acoperi şi al pomilor raiului, în spatele cărora oamenii se ascund. Situaţia aceasta din urmă este izbitoare tocmai prin faptul că oamenii se ascund în spatele pomilor „… de faţa Domnului Dumnezeu …”: în loc să-l facă transparent pe Dumnezeu, pomii îl ecranează, îl maschează. Aceasta este situaţia negativă, punctuală a cărei alternativă pozitivă, nemenţionată aici, dar prezentă implicit, este capacitatea omului de a-l vedea pe Dumnezeu în făpturi.

Ceea ce nu mai este posibil prin contemplare directă este accesibil folosirea raţiunii. Omul este înzestrat de Dumnezeu cu capacitatea de a-i sesiza prezenţa în interiorul lumii cu ajutorul raţiunii, după cum dă mărturie Sf.Pavel în Romani 1, 19 – 20: „Pentru că ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către ei; fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor. / Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, …”. Sfinţii Părinţi au accentuat mereu faptul că natura, cosmosul mare şi ce mic, reprezintă o carte în care fiecare cuvânt, fiecare literă vorbeşte despre prezenţa lui Dumnezeu, despre faptul că El şi nu omul este centrul universului. Această posibilitate de a-l cunoaşte pe Dumnezeu din făpturi reprezintă o formă esenţială de comuniune indirectă, pe care suntem chemaţi să o actualizăm în permanenţă în viaţa noastră şi în viaţa celor din jurul nostru, după cum se spune în psalmul 50: „Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce”.

c. Consideraţii finale asupra comuniunii directe şi indirecte

Primul aspect care subliniat din nou este caracterul constitutiv al celor două forme de comuniune ale omului cu Dumnezeu. Orice altă consideraţie referitoare la această comuniune, fie că se referă la viaţa omului în Paradis sau în afara lui, trebuie să includă această dimensiune a constitutivului, în sensul că aspectul pe care îl abordează consideraţia respectivă nu poate exista fără această dimensiune constitutivă. Ea persistă, aşadar, şi în condiţiile omului căzut pradă păcatului, după cum rezultă, de exemplu, din persistenţa chipului lui Dumnezeu în om şi după cădere. Acesta este distorsionat, însă persistă indiferent de gradul de păcătoşenie la care ajunge un om sau altul.

În al doilea rând subliniez complementaritatea celor două forme constitutive de comuniune, care doar împreună formează întregul legăturii omului cu Dumnezeu. Pentru a se evita orice neclaritate precizez insistent că cele două sunt egale valoric şi ambele apar simultan în cadrul existenţei omului, atât în Paradis cât şi în afara lui. Nu există legătură directă cu Dumnezeu – dialogală, în rugăciune sau experienţă mistică – fără întâlnire cu El în exerciţiul comuniunii cu celelalte făpturi, fără asumarea răspunderii faţă de acestea. Şi invers: nu există întâlnire cu El în social, în responsabilitate de orice fel faţă de lume fără raportare simultană la comuniunea dialogală şi faţă către faţă cu el. Această ideea este exprimată cu claritate de Sf.Vasile cel Mare: „…cel care iubeşte pe Domnul iubeşte ca o consecinţă şi pe aproapele … cel care iubeşte pe aproapele împlineşte şi iubirea faţă de Dumnezeu care ia binefacerea ca şi cum i-ar fi fost făcută lui însuşi”.²⁰

În situaţia noastră, a omului căzut în păcat, fiecare dintre aceste moduri de realizare a comuniunii poate fi estompat până la aparenta dispariţie, însă fiecare continuă să fie prezent acolo, poate greu de recunoscut, poate cu totul ascuns, însă întotdeauna prezent împreună cu dimensiunea sa complementară.

Cele spuse mai sus fac să se înţeleagă mai lesne interdependenţa comuniunii directe şi a celei indirecte. Ea este clar ilustrată de episodul căderii în păcat: comportamentul omului în cadrul comuniunii indirecte are consecinţe imediate asupra modului în care comunică el dialogal şi faţă către faţă cu Dumnezeu. El se ascunde spontan de la faţa lui Dumnezeu, diminuând el însuşi intensitatea acestui tip de comuniune; în cadrul dialogului care urmează greşeala nu o recunoaşte ci se străduieşte doar să se dezvinovăţească, să dea vina pe aproapele său sau pe o altă făptură.
5. Consideraţii finale asupra orientării omului spre Dumnezeu şi lume/cosmos
Cele două orientări constitutive de comunicare ale omului, cu Dumnezeu şi lumea/cosmosul, nu reprezintă nişte categorii teoretice ci configurează realităţi concrete şi inevitabile ale existenţei omului. Prin actualizarea obligatorie a acestor două virtualităţi ale fiinţării fiecărui om, acesta devine o existenţă teocosmică, în ceea ce priveşte individualitatea sa. Prin raportare la celălalt om se configurează un spaţiu teocosmic, care îi reuneşte atât în ce priveşte virtualităţile cât şi actualizările comunicaţionale în raport cu Dumnezeu şi cu lumea.

Precizări terminologice. În subtitlul de mai sus am folosit termenul formularea spaţiu teocosmic, pentru care se impun unele precizări.

Termenul spaţiu nu trebuie înţeles în sens geometric sau ca un cadru în care se desfăşoară existenţa oamenilor, ci este o formulare strict analogică pentru a desemna realitatea concretă a comuniunii noastre cu Dumnezeu şi cu lumea în toate formele ei de realizare.

Teocosmic desemnează dubla orientare constitutivă a omului, spre Dumnezeu/theos şi spre lume/cosmos. Recurgem la această formă lexicală întrucât este deja omologată în limbajul teologic şi este apropiată de alte forme familiare, cum ar fi teandric, respectiv teandrism.

În raport cu primul subcapitol al consideraţiilor referitoare la Existenţa Paradisiacă a omului dorim să evidenţiem măsura în care aceasta include formele de comuniune prezentate mai sus într-o formă relativ succintă. Pentru a înţelege raportul dintre această formă sintetică a enunţurilor şi complexitatea realităţilor la care se referă trimit la modul în care explică Sf.Vasile cel Mare în Regulile Mari relaţia dintre porunca de a-L iubi pe Dumnezeu şi toate celelalte porunci:²¹ „Aşadar trebuie să ştim că iubirea de Dumnezeu, deşi este o simplă singură virtute, prin puterea ei se întruneşte şi se cuprinde orice altă poruncă.”

6.. Dinamica chip-asemănare

Toate consideraţiile teocosmice privitoare la relaţia omului cu Dumnezeu şi cea cu lumea, pe care le-am făcut până acum, sunt sintetizate în sintagma după chipului şi asemănarea lui Dumnezeu. Ea provine din primul referat asupra creaţiei, Gen.1, 26: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră…”. Cei doi termeni sunt socotiţi a fi identici în tradiţia teologică occidentală, în timp ce tradiţia ortodoxă i-a diferenţiat ca două repere esenţiale ale devenirii omului. În acest sens se vorbeşte despre o dinamică chip – asemănare. Scopul, finalitatea acesteia, este arătat în partea a doua a versetului deja citat: „…ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!”.

În cadrul dinamicii despre care vorbim, chipul reprezintă o sumă de virtualităţi aşezate în om pentru a-şi putea împlini finalitatea în raport cu Dumnezeu şi cu întreaga creaţie. Virtualităţile respective sunt cele la care ne-am referit în capitolul referitor la creaţie, unde am subliniat faptul că ele diferă în funcţie de entitatea spre care sunt direcţionate. Faptul că acest chip reprezintă primul moment al unui proces este evidenţiat şi de faptul că în versetul următor este menţionat doar el – s„Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut …” – asemănarea urmând să fie realizată pe parcursul vieţii omului, ca actualizare a acestor virtualităţi.

Despre dinamica aceasta chip – asemănare trebuie reţinut în primul rând că este constitutivă tuturor oamenilor şi că prezintă valori de comuniune diferite de la un moment la altul, de la un om la altul.

Caracterul constitutiv rezultă din faptul că Dumnezeu o aşează în om de la bun început, din momentul în care exprimă prima intenţie de a-l crea şi din clipa în care îl creează efectiv pe om. Acest aspect este extrem de important pentru înţelegerea năzuinţei permanente spre mai bine prezente în toţi oamenii, în toate religiile, dincolo de toate scăderile de care dau/dăm dovadă în toate privinţele. Latura de-a dreptul tragică a acestei dinamici constitutive o reprezintă tendinţa omului de a se a afunda în rău, fiind cel mai adesea convins că realizează binele. A se vedea în această privinţă cazul teroristului musulman convins că prin acurateţe maximă a actului său criminal – criminal din punctul nostru de vedere, nu al lui – se apropie cel mai mult de Dumnezeu/Allah.

Valorile diferite ale comuniunii sunt cât se poate de fireşti şi au ca punct de plecare modul în care împlineşte omul poruncile aferente condiţiei sale în raport cu Dumnezeu şi cu lumea, pe de o parte, şi pe de alta lucrarea permanentă a lui Dumnezeu asupra omului, asupra întregii creaţii. După cum se vede din schema de mai sus, unde A, B, C, D, n indică diferite porunci îndeplinite, pe măsură ce omul actualizează o virtualitate cuprinsă într-o poruncă, creşte şi gradul său de asemănare, respectiv de comuniune. Alta este comuniunea omului cu Dumnezeu şi lumea înainte de a acorda numele animalelor, alta după aceea. La fel diferă valoarea comuniunii pe măsură ce omul îndeplineşte diferitele porunci, în sensul că fiecare poruncă reprezintă o actualizare a chipului în asemănare. Pe de altă parte, actualizările nu se fac automat, ci în funcţie de voia lui Dumnezeu şi lucrarea lui, după cum rezultă din acelaşi episod al acordării numelui: omul a avut în chipul său primit prin creaţie virtualitatea acordării numelui şi a stăpânirii corespunzătoare asupra animalelor, însă actualizarea este posibilă doar prin lucrarea premergătoare, însoţitoare şi finalizatoare a lui Dumnezeu.

EXISTENŢA POST-PARADISIACĂ
După cum s-a văzut, cele două referate asupra creaţiei sunt lămuritoare pentru legătura omului cu Dumnezeu şi cu lumea, pentru modul în care se situează în această existenţă, pentru sensul dinamic al acestei existenţe. Consideraţiile noastre au pus în lumină permanent caracterul constitutiv al diferitelor forme de comuniune cu Dumnezeu şi cu celelalte făpturi, al dinamicii chip – asemănare. Referatul al doilea asupra creaţiei prezintă însă în cea de a doua parte a sa, în capitolul 3, şi disfuncţionalităţii comuniunii, cunoscute nouă ca păcat strămoşesc, şi consecinţele lor, valabile şi în ziua de azi. Aceste perturbări dramatice se referă la parţializarea comuniunii şi la falsele valorizări comunicaţionale.
I. Parţializarea comuniunii
Sintagma aceasta se referă la pierderea integralităţii relative a comuniunii cu Dumnezeu şi cu lumea în contextul cunoscutului episod al pomului cunoştinţei binelui şi răului. Este vorba de un proces cu etape interrelaţionate, prezentat schematic în figura intitulată „Parţializarea comuniunii”

a. Parţializarea comuniunii indirecte cu Dumnezeu. După cum se ştie, omul primise porunca de a nu mânca din fructele acestui pom (Gen.2,17): „Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” . El a încălcat însă această poruncă, a mâncat din fructul oprit, ceea ce înseamnă că nu a satisfăcut exigenţele comuniunii indirecte cu Creatorul său. În consecinţă putem afirma că primul moment al parţializării apare la nivelul comuniunii indirecte cu Dumnezeu.

b.. Parţializarea comuniunii directe cu Dumnezeu. Consecinţa imediată a evenimentelor din planul comuniunii indirecte este distorsionarea comuniunii directe, a celei faţă către faţă şi a celei dialogale. Omul se ascunde de la faţa lui Dumnezeu, gest iluzoriu, pentru că nimeni nu se poate sustrage privirii Sale. Însă impulsul omului acesta este, deşi disponibilitatea lui Dumnezeu persistă. În al doilea rând se observă o evidentă diminuare valorică a comuniunii dialogale – în loc să îşi recunoască vina, omul caută justificări în afara sa, nu îşi asumă responsabilitatea propriei fapte.

c. Diminuarea responsabilităţii faţă de făpturi. În raport cu făpturile se constată o abandonare a responsabilităţii faţă de ele. În loc să îl facă transparent pe Dumnezeu, aşa cum le este menirea, ele se transformă într-un ecran plasat de om între el şi Dumnezeu, după cum rezultă din acoperirea propriei goliciuni cu frunze şi modul în care se ascunde omul în spatele pomilor raiului.

d. Parţializarea comuniunii cu oamenii. O la fel de drastică diminuare calitativă apare şi în relaţiile interumane, după cum se vede dezinvoltura cu care Adam dă vina pe Eva. Unde mai este responsabilitatea faţă de celălalt om? Unde este deschiderea totală faţă de celălalt, disponibilitatea faţă de el, care reprezintă caracteristici de neînlocuit ale dimensiunii personale a omului? Toate acestea se estompează, se parţializează, fără să dispară însă, după cum ne arată întreaga istorie a omenirii de atunci încoace.

Procesul parţializării comportă anumite nuanţe care trebuie neapărat evidenţiate, şi anume persistenţa comuniunii constitutive, implicarea dinamicii chip-asemănare şi universalitatea parţializării.

Persistenţa comuniunii constitutive. Observaţia de la finele paragrafului anterior scoate în evidenţă o realitate ilustrată în figura de mai sus de segmentele cu comuniune neparţializată. Într-adevăr, se observă că nu toate posibilităţile comunicaţionale ale umanului dispar ci doar o parte din ele. Omul nu mai poate menţine nivelul iniţial de comuniune cu Dumnezeu, însă aceasta persistă şi după cădere. Îl vedem dialogând în continuare cu Dumnezeu, atunci şi de-a lungul întregii sale istorii, îl vedem continuând să caute prezenţa Creatorului său în făpturi, chiar dacă adeseori o ignoră. Nici în raport cu făpturile nu este totul pierdut: omul trăieşte până astăzi într-o comuniune relativă cu alţi oameni şi îşi asumă în parte responsabilitatea faţă de făpturi. Întreaga istorie a conflictelor interumane, de la cele mai mărunte la cele mai sângeroase, arată însă clar limitele comuniunii rămase. Fără aceasta existenţa noastră ar fi însă o vrajbă continuă, un conflict permanent, ceea ce nu este cazul, slavă Domnului. La fel de elocventă pentru limita responsabilităţii noastre faţă făpturi este şi întreaga dispută ecologică a vremurilor noastre, tot ce se aude despre „efectul de seră”, despre „despăduriri” etc. Toate aceste fenomene negative trebuie puse pe seama parţializării responsabilităţii faţă de făpturi, trebuie să fim cât se poate de conştienţi în legătură cu acest lucru. În acelaşi timp însă nu se poate trece cu vederea că nu trăim într-un deşert, că oamenii înfrumuseţează adesea lumea în care trăiesc, că se simt responsabili adeseori şi în crescândă măsură faţă de animalele din jur – semne şi acestea ale persistenţei comunicării responsabile cu lumea.

Parţializarea dinamicii chip-asemănare. Cele patru momente ale parţializării evidenţiate mai sus se referă la acele forme de comunicare specifice existenţei umane care sunt incluse în dinamica chip asemănare. Chipul omului cunoaște o diminuare pe care noi nici nu o putem bănui. Câte virtualităţi ale chipului mai intră în procesul de actualizare al asemănării? Unele dintre acestea ne sunt familiare, le-am amintit în paragraful anterior. Actualizăm în continuare posibilităţi de comunicare cu lumea atât în plan metabolic cât şi cel al existenţei noastre în ea, raportată la diferitele făpturi din ambianţa noastră. Actualizăm virtualităţi ale spiritului, diferitele talente artistice şi interumane. Actualizăm şi dorul nostru după Dumnezeu, năzuinţa de a fi în comuniune cu El. Sunt însă acestea toate virtualităţile chipului? Fără îndoială că nu! Suntem îndreptăţiţi să facem această afirmaţie categorică privind spre sfinţi, spre diferiţii oameni la care constatăm înzestrări deosebite şi în acelaşi timp singulare. În timpul vieții ele sunt activate de câțiva dintre oameni, însă ilustrează posibilitățile virtuale ale umanului pentru a vedea nivelul pe care era chemat să-l atingă acesta. Constatăm astfel că prin parțializare se restrânge plenitudinea omului.

Universalitatea parţializării. Un ultimul aspect care trebuie evidenţiat se referă la faptul că acest proces nu cunoaşte excepţie. Nu există oameni fără parțializare a comuniunii cu Dumnezeu şi cu lumea, care să experieze adică o plinătate a comuniunii. Dacă ar exista, nu ar mai fi fost necesară întruparea Domnului Iisus Hristos, menită să depăşească acest defect funciar al umanului. Această constatare trebuie să fie luată în serios, trebuie aplicată tuturor nivelelor noastre de experienţă. În modul nostru individual de apreciere avem adeseori tendinţa să-i exceptăm de la acest proces pe cei foarte dragi nouă, pe noi înşine sau pe cei care deţin autoritate faţă de noi.

II. Falsa valorizare
Din cele spuse în capitolele anterioare rezultă că toate formele de comuniune ale omului şi ale tuturor făpturilor prezintă un conţinut specific şi în acelaşi timp constitutiv. În sensul acesta omul este înzestrat în mod special şi într-o manieră inconfundabilă pentru comuniunea cu Dumnezeu, pentru comuniunea cu alţi oameni, cu făpturile duhovniceşti, pentru comunicarea cu animalele, plantele, cu întregul cosmos. De fiecare dată într-o manieră specifică, adică anumite resurse de comuniune se pliază în mod normal doar pe comunicarea cu un anumit destinatar şi nu cu altul.

Toate formele acestea speciale de comuniune/comunicare se încadrează din punct de vedere calitativ şi cantitativ în nişte limite valorice, datorită condiţiei creaturale a tuturor făpturilor, dar în acelaşi timp mobile, deoarece fac parte ele însele din dinamica chip-asemănare. Principiul dinamicii chip-asemănare reclamă ca în anumite momente ale acesteia comuniunea să atingă anumite valori calitative. Extrapolând cele spuse la existenţa creştină, vom spune că o anumită treaptă de pe traseul urcuşului duhovnicesc prezintă anumite trăsături care o disting de cele anterioare şi de cele care urmează. Dinamica chip-asemănare pretinde în mod imperativ ca aceste valori să fie atinse, pentru că ea este constitutivă şi îl împinge pe om spre realizarea propriei meniri, care este tocmai comuniunea felurită despre care s-a vorbit.

Limitele creaturale implică şi anumite valori cantitative pentru fiecare moment al dinamicii epectatice. Şi ele reprezintă un dat constitutiv, cu fireştile modificări pe care le atrage cu sine individualitatea fiecărei făpturi, a fiecărui om. Nu putem indica, desigur, nişte valori matematice, pentru că ne aflăm într-o zonă care se sustrage preciziei unor astfel de enunţuri. Însă chiar şi în aceste condiţii trebuie să trimitem la posibilitatea, cel puţin strict teoretică, de a formula astfel de enunţuri datorită caracterului clar creatural şi de aceea limitat, numărabil, a tot ceea ce fiinţează în afara lui Dumnezeu. Doar el este infinit. Toate făpturile sunt finite şi de aceea pot fi măsurate din toate punctele de vedere şi în condiţii de cercetare adecvate. În sensul acesta spunem că fiecare act de comuniune, indiferent de complexitatea lui, de nivelul său calitativ, trebuie să atingă pe anumite trepte ale dinamicii chip-asemănare anumite valori numerice, în absenţa cărora comuniunea nu este autentică.

Parţializarea comuniunii, pe toate palierele ei, duce la grave perturbaţii în toate direcţiile şi pe toate segmentele comuniunii. Sunt grave pentru că lipseşte integralitatea proprie diferitelor etape din dinamica chip-asemănare. Ponderea lor creşte geometric dacă ţinem cont de faptul că tot ceea ce a fost suprimat dintr-o formă de comuniune sau alta, de pildă din cea cu Dumnezeu, face parte integrantă din ceea ce am spus că este constitutiv, deci obligatoriu prezent pentru identitatea omului, aşa cum a fost întemeiată ea de Creator. Cu alte cuvinte, ceea ce este constitutiv nu poate să dispară, inclusiv prin mecanismul parţializării, omul nu are capacitatea de a suprima ceea ce a fost întemeiat de Dumnezeu. În această situaţie se pune întrebarea ce se întâmplă cu segmentul de comuniune parţializat. Unde poate fi regăsit, din moment ce suprimarea lui este exclusă. Sfânta Scriptură ne indică două destinaţii în care este transferat, una în zona potenţialului, o alta de transfer de la menirea iniţială într-o direcţie improprie, dar obligatorie în condiţiile date.

1. Potenţializarea este sugerată de vieţuirea omului în Paradis şi de alungarea sa de acolo. Existenţa sa paradisiacă, cu toate componentele ei, cu diferitele ei grade de realizare a comuniunii, a reprezentat o realitate până la cădere, după care se îndepărtează de el, fără a-i fi însă cu totul străină. Pentru a înţelege noua realitate amintim faptul că existenţa de culegător a ierbii câmpului şi a pomilor cu sămânţă în ei apare în referatul asupra creaţiei ca expresie a unei comuniunii aflate într-un traseu firesc de împlinire, în timp ce sudoarea frunţii este asociată spinilor şi pălămidei care înlocuiesc iarba câmpului, deci a unei împliniri deficitare a comuniunii. Aceasta din urmă nu încetează să existe, însă pentru moment nu îi mai este accesibilă omului, pentru el rămâne doar o posibilitate deschisă unor împliniri viitoare. În acelaşi spirit ni se spune în Facere 3, 23-24 că „… l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul … l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden”. „În preajmă” înseamnă în apropiere, nu doar fizică ci spirituală. Comentând într-unul dintre imnele sale acest episod, Sf.Efrem Sirul afirmă că oamenii trăiesc la poalele muntelui care reprezintă Paradisul şi aud de acolo foşnetul arborilor din grădina de pe munte. Paradisul poate fi doar bănuit în aceste condiţii, însă el este acolo, cu toate posibilităţile lui.

Revenind la problema segmentului de comuniune parţializat, vom spune că din punct de vedere calitativ el intră într-o zonă paradisiacă a potenţialităţii, aşteptând timpul unei noi actualizări, odată cu venirea Răscumpărătorului anunţat în Facere 3, 15. Spunem calitativ, pentru că în sine conţinutul persistă, dar într-o altă formă, aşa cum sugerează trecerea de la iarba câmpului la spini şi pălămidă.

2. Cea de a doua destinaţie a segmentelor parţializate este reprezentată de falsa valorizare a unor traiectorii bine definite ale comuniunii. Ceea ce nu a fost potenţializat debordează spre celelalte forme de comuniune accesibile omului, întrucât trebuie să se manifeste, în virtutea propriului caracter constitutiv. Procesul seamănă cu cel întâlnit în momentul în care fluxul de apă de pe braţul unui râu este blocat parţial cu un obstacol: o parte din apă continuă să se scurgă pe vechiul făgaş, restul apei va încerca să se scurgă pe celelalte braţe. Reţinem deci că, pe lângă potenţializare, parţializarea comuniunii pe un anumit traseu, de pildă cel care îl leagă pe om cu Dumnezeu, duce la dirijarea segmentului parţializat spre alte trasee de comuniune existente.

În cazul acesta şi în toate celelalte nu este însă vorba despre redirijarea unei informaţii neutre, lipsită de coloratură specifică. Spuneam că aşa ceva nu există în cazul de faţă. Informaţia ruptă de pe făgaşul ei firesc şi redirecţionată are un conţinut propriu, pe care îl şi păstrează în momentul în care se întâlneşte cu cea de pe traseul nou care o primeşte. Deci, dacă informaţia redirijată provine din comuniunea cu Dumnezeu, ea se va adăuga cu acest conţinut celei orientată spre alţi oameni sau spre alte făpturi. Acesta este procesul pe care îl are în vedere Sf.Pavel în momentul în care afirmă (Romani 1, 23): „… au schimbat salva lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor.” Rezultatul este precizat tot de Sf.Apostol după două versete: 25: „… au schimbat, adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului.” În cazul de faţă se va vorbi despre o falsă sacralizare a oamenilor, păsărilor, peştilor, animalelor.

Procesul este acelaşi în toate direcţiile iar consecinţele sunt mereu aceleaşi: făpturile spre care se îndreaptă comuniunea/comunicarea omului vor primi o valoare de împrumut, care nu le este proprie, motiv pentru care vorbim de o falsă valorizare. Situaţia este similară cu cea în care un impostor poartă haine de împrumut ca şi cum acestea i-ar aparţine şi pe baza cărora revendică un statut social care nu i se cuvine. După cum se ştie, există în principiu două direcţii fundamentale ale comunicării omului – cu Dumnezeu şi cu lumea (mundus). Lor le corespund şi două seturi de parţializare şi apoi de falsă valorizare: segmentul de comuniune cu Dumnezeu parţializat duce la o falsă sacralizare a lumii, iar segmentul de comuniune cu lumea rezultat din parţializare va genera o falsă mundanizare a sacrului. Omul trăieşte însă prin multiple relaţii în propriul plan existenţial, cu diferitele componente ale lumii, de unde rezultă false valorizări particulare, cu repercusiuni permanente asupra ansamblului. În cele ce urmează vom urmări principalele trasee ale falsei valorizări, pornind de la traseele parţializate, respectiv de la partenerul de comuniune/comunicare pe care îl are omul în fiecare caz.
a. Falsa sacralizare a lumii

În acest caz este vorba de surplusul de comuniune constitutivă cu Dumnezeu care este redirijat de om spre diferitele trasee de comunicaţie ale universului său. Care sunt destinaţiile spre care este îndreptat?

- În primul rând spre om însuşi. Fiecare dintre noi comunică permanent cu sine însuşi, îşi este primul şi probabil cel mai semnificativ partener de dialog. Pe acest traseu de autocomunicare este recepţionat surplusul de comuniune parţializat din direcţia sacrului, ceea ce duce la o falsă sacralizare a propriei persoane. Sf.Pavel evidenţiază acest fenomen (Romani 1, 21) în momentul în care spune deşi l-au cunoscut, oamenii nu l-au cinstit (aici apare parţializarea) şi „s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat”. Această rătăcire reprezintă falsa sacralizare a propriei persoane, cu urmări devastatoare pentru întreaga fiinţare a omului, după cum rezultă din versetul 24 al aceleiaşi pericope: „De aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei (citeşte: i-a lăsat pradă necurăţiei la care duc faptele lor anterioare), după poftele inimii lor (supusă deja falsei valorizări), ca să-şi pângărească trupurile lor între ei (formă catastrofală a falsei valorizări).”

Care sunt consecinţele concrete ale asumării ilegitime a unui statut de sacralitate care nu i-a fost dat omului de către Creatorul său (sacralitatea îi aparţine în exclusivitate Creatorului, el o instituie şi în anumite contexte mundane pentru ca omul să poată realiza comuniunea cu cel care l-a făcut)?

Prima dintre ele se referă la statutul ontologic, la poziţia sa în raport cu Dumnezeu şi cu lumea. În mod normal existenţa este teonomă, se conformează integral voii dumnezeieşti, fără a renunţa la propria voinţă. Omul paradisiac ştie că temeiul propriei existenţe nu se găseşte în el însuşi ci în Dumnezeu. La fel de bine ştie că şi poziţia sa centrală în interiorul creaţiei şi în raport cu ea îşi are originea tot acolo şi nu în ea. Prin parţializarea comuniunii se diminuează în mod simţitor această conştiinţă a teonomiei, iar prin asimilarea cinstirii cuvenite lui Dumnezeu omul trece, în unele privinţe cel puţin, la o percepţie autonomă a propriei existenţe. Această nou dobândită falsă autonomie are darul să modifice integral felul în care îşi percepe omul propriul rol în ansamblul existenţei, în raport cu Dumnezeu, cu ceilalţi oameni şi cu toate făpturile.

- În al doilea rând spre alt om, care poate căpăta o autoritate necuvenită. Intră în această categorie orice fel de spaimă pe care o produce întâlnirea cu diferite persoane care au autoritate personală, economică sau socială asupra noastră. Oamenii sunt în sine egali, aşa i-a făcut Dumnezeu, şi îşi datorează respect unul altuia. Acest respect este perfect legitim şi trebuie să se manifeste şi faţă de diferitele forme de autoritate din viaţa noastră. Sentimentul de teamă faţă de aceste autorităţi este însă necuvenit, contravine egalităţii funciare dintre noi şi nu trebuie confundat în nici un caz cu respectul despre care am vorbit. Teama aceasta, care se transformă uneori într-o adevărată angoasă, este rezultatul falsei sacralizări a aproapelui care se suprapune în mod cu totul ilegitim pe respectul pe care i-l datorăm. Această falsă sacralizare a autorităţii, indiferent de ce natură ar fi ea, seculară sau religioasă, este specifică condiţiei umane în sine, ne afectează pe fiecare dintre noi şi nu poate fi depăşită decât prin comuniune tot mai profundă cu Domnul Iisus Hristos.

- Altă orientare a segmentului parţializat de comuniune cu Dumnezeu este spre animale, şi spre alte făpturi care tind să fie supradimensionate, capătă o importanţă disproporţionată în viaţa omului. Dacă un animal, faţă de care omul este responsabil şi la care ţine, eventual, capătă în sine o importanţă mai mare decât un alt om, asistăm la o falsă sacralizare a sa. Fireşte că pot ţine la un animal foarte mult, el poate ocupa un loc important în viaţa mea curentă, mai important decât al majorităţii oamenilor care nu fac parte din familia mea, să zicem. Este ceva cât se poate de normal. Însă în nici un caz nu-l pot pune în balanţă reală cu oamenii în sine. Ca să fim şi mai expliciţi, cu ajutorul unui caz limită: dacă într-o situaţie de viaţă şi de moarte, cum ar fi inundaţii sau un incendiu, se pune problema salvării unui om necunoscut sau a unui animal foarte drag mie, orientarea normală merge spre omul necunoscut. În caz contrar este vorba de o falsă sacralizare a animalului în detrimentul omului.

b. Falsa mundanizare a sacrului

În cazul falsei mundanizări valorile parţializate de comuniune ale omului cu lumea sunt orientate spre sacru, care spre care se orientează posibilităţi comunicaţionale cu totul diferite de cele specifice comuniunii omului cu Dumnezeu. Reamintesc faptul că posibilităţile transcendentale de comuniune ale omului, fie cu Dumnezeu, fie cu lumea, sunt absolut specifice şi inconfundabile. Spre Dumnezeu se orientează posibilităţi comunicaţionale destinate prin creaţie exclusiv Lui, spre lume cele destinate exclusiv ei. Falsa mundanizare constă în întoarcerea zonei parţializate a posibilităţilor comunicaţionale destinate lumii spre Dumnezeu. În felul acesta Dumnezeu capătă pentru om trăsături cu totul improprii Lui, dar proprii lumii: el este antropomorfizat, zoomorfizat, demonizat etc. Cea mai izbitoare formă de falsă valorizare este antropomorfizarea, contestată încă de vechii greci. Ea apare cu deosebită pregnanţă la Sf.Pavel, în Epistola către Romani, 1, 23: „…au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios”.

În istoria religiilor se consemnează tot mereu şi zoomorfizări ale sacrului, prezente şi ele în acelaşi verset al Sf.Pavel: „…au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea … şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor.”. Divinităţi sub formă de taur, viţel – Baal – urs, leu etc, trimit în permanenţă la greşita preamărire a animalului, la mutarea lui ilegitimă în zona sacrului.

c. False valorizări intramundane

Un capitol aparte îl reprezintă şi falsele valorizări din interiorul lumii, când omului i se atribuie trăsături ale animalelor sau ale altor făpturi înconjurătoare iar acestora trăsături umane. (pentru amănunte cf. notiţe de curs).

Falsa sacralizare/mundanizare şi existenţa religioasă a omului. Întregul proces asociat, pe de o parte, parţializării comuniunii omului cu Dumnezeu, cu ceilalţi oameni şi cu restul creaţiei, adică cu toate celelalte făpturi, se repercutează în primul rând asupra existenţei religioase manifeste a omului, aşa cum a apărut şi apare ea de-a lungul timpului. Viaţa religioasă despre care vorbim se manifestă însă în mod obişnuit în cadre social-religioase stabile, cunoscute sub numele de religii sau confesiuni, respectiv denominaţiuni în cadrul unei religii anume. Ele reprezintă nişte spaţii teocosmice aparte, despre care se va mai vorbi. Pentru moment este suficient să notăm faptul că fiecare dintre religiile pe care le-a practicat omenirea de-a lungul timpului a fost şi este marcată de acest complex de fenomene, fără nici o singură excepţie. Aceasta pentru că parţializarea şi diferitele forme de valorizare ilegitime (falsă sacralizare, falsă mundanizare) reprezintă o caracteristică universală a condiţiei postparadisiace, căreia nu i se poate sustrage nici un om, cu excepţia Domnului Iisus Hristos. Acesta este, de altfel, şi motivul pentru care Întruparea Domnului a reprezentat o necesitate absolută, de care nu se poate dispensa nimeni, oricât de sfântă ar fi viaţa lui pe acest pământ.

În ce priveşte sensul real al enunţului de mai sus, aducem în discuţie disputa legată de numele lui Pelagiu. Acesta afirma că unii oameni drepţi din toate timpurile, deci şi înainte de Hristos, sunt capabili să satisfacă, prin propriile puteri, exigenţele pe care le reclamă o comuniune autentică a omului cu Dumnezeu. Din perspectiva Sfinţilor Părinţi care au soluţionat această dispută – campionul ortodoxiei a fost Fericitul Augustin – greşeala lui Pelagiu a constat într-o greşită apreciere a posibilităţilor omului căzut, ceea ce echivalează cu falsa sa sacralizare.

Specifică pentru falsa valorizare a sacrului poate fi în primul rând o exacerbare a uneia dintre dimensiunile sale, în momentul în care se parţializează sau chiar dispare una dintre cele trei moduri de fiinţare cunoscute. După cum s-a mai arătat, din punct de vedere creştin asistăm astfel la o absolutizare nelegitimă a sacrului nedefinit în hinduism şi în budism, însoţită, întotdeauna, de o relativizare, respectiv parţializare, până la dispariţie, a sacrului personal. Un fenomen similar apare şi în iudaism sau în islam, unde preferată este unicitatea personală a sacrului, în detrimentul fiinţării sale nedefinite şi triadice.

Cât ar părea de ciudat, însă şi în creştinism se fac resimţite permanent astfel de parţializări şi false valorizări, în ciuda zidurilor de protecţie pe care le ridică revelaţia dumnezeiască şi lucrarea permanentă a Duhului Sfânt în Biserică. Un exemplu curent îl reprezintă în această privinţă participarea noastră la comuniunea cu toate modurile de fiinţare ale lui Dumnezeu. Comuniunea noastră este de regulă superficială, în ciuda identităţii noastre creştine reale, religiozitatea individuală concentrându-şi atenţia în mod special spre aspecte de multe ori secundare ale vieţii religioase. Aspecte formale ale existenţei religioase, cum ar fi de pildă acoperirea părului de către femei, capătă o pondere exagerată, în timp ce comuniunea reală cu Dumnezeu în plan nedefinit, unic personal şi triadic este cel mai adesea neglijată. Constatarea aceasta are o valabilitate generală, ceea ce este cât se poate de firesc, fiindcă se referă la o realitate universal prezentă în condiţiile existenţei postparadisiace.

False valorizări sunt practicate, de nu puţine ori, de chiar cei mai buni dintre credincioşi, în momentul în care sunt convinşi că forma de pietate individuală sau colectivă pe care o practică este unica legitimă. Mai vizibil apare fenomenul în cazul slujitorilor cultului, care îşi arogă o calitate creştină superioară, în virtutea faptului că deţin mai multe informaţii despre conţinutul învăţăturii de credinţă creştină decât enoriaşii lor şi că se bucură de un plus haric, dobândit prin taina hirotoniei. Nici membrii cei mai înalţi ai ierarhiei bisericeşti nu sunt scutiţi de permanente false valorizări, asumându-şi o valoare intrinsecă diferită de cea care este proprie harului dumnezeiesc. Singularizarea lor prin hirotonie, perfect legitimă, este transferată prin falsă sacralizare la nivelul mundan al propriei existenţe, încât apare adeseori sentimentul propriei infalibilităţi, perceput ca atare şi de enoriaşi, de lumea înconjurătoare. În această privinţă trebuie totuşi remarcat că fenomenul este specific tuturor celor care beneficiază de o autoritate insuficient cenzurată, însă în acest context ne interesează fenomenul la nivelul existenţei religioase, asupra celorlalte aspecte vom mai reveni.

Privind diferitele religii în desfăşurarea lor istorică, frapează în mod deosebit falsa mundanizare a sacrului, în mod special antropomorfizarea lui. Acest grav neajuns nu a fost sesizat doar prin prisma revelaţiei creştine, ci a provocat o bine cunoscută reacţie de respingere din partea unuia dintre primii gânditori de calibru ai antichităţii greceşti, Xenofan din Colofon. Acest filozof eleat fusese izbit de transferul moravurilor omeneşti în lumea zeilor, ceea ce l-a determinat să pornească la o analiză a sacrului, care l-a dus la cea cunoscuta sa argumentare în favoarea sacrului nedefinit, asimilată, de altfel, şi de Sfinţii Părinţi ai Bisericii Creştine.