A. Principalele probleme de Filozofie creştină a Religiei

1. Legământul paradisiac cu Adam
Ne-am referit la el in extenso, îl mai menţionăm aici în primul rând pentru a sublinia că iniţiativa apariţiei sale îi aparţine în exclusivitate lui Dumnezeu, în timp ce realizarea sa efectivă se datorează răspunsului personal al omului, aflat în permanentă comuniune/comunicare şi cu celelalte făpturi. În al doilea rând dorim să evidenţiem din nou faptul că principalele sale componente ontologice sunt prezente în toate spaţiile post-paradisiace, fiind menţinute chiar şi în condiţiile unor grave parţializări şi false valorizări, pentru că sunt constitutive pentru oamenii din toate timpurile. Trimitem aici la cele două comuniuni complementare ale omului, cu Dumnezeu şi cu lumea, la comuniunea directă şi indirectă cu Dumnezeu; la dinamica chip-asemănare; la responsabilitatea care îi revine omului pentru împlinirea întregii creaţii, atât în ce priveşte orientarea ei spre Creator cât şi spre cea intra-mundană.
2. Legământul post-paradisiac cu Adam
L-am menţionat deja şi pe acesta. Accentuăm însă din faptul că în perimetrul său se menţin toate tendinţele amintite în cazul primului legământ cu Adam, respectiv comuniunea constitutivă şi complementară cu Dumnezeu şi cu lumea. Fireşte că actualizarea obligatorie a acestor elemente constitutive este afectată acum de parţializările şi falsele valorizări care au dus la alungarea omului din Paradis. Chiar şi în aceste condiţii vitrege ea se realizează însă, în perspectiva legitimării depline prin Răscumpărătorul promis.

Apariţia acestui spaţiu teocosmic se datorează unei iniţiative negative umane, care este preluată şi legitimizată însă de Dumnezeu, în perspectiva unui Răscumpărător, care va aduce evoluţia omului pe făgaşul cel bun. În acest caz trebuie subliniate cu insistenţe două elemente: în primul rând faptul că, dincolo de greşeala fatală a omului, Dumnezeu este cel care fixează parametrii noului spaţiu teocosmic şi nu omul. Textul revelat mijloceşte aici o perspectivă la primă vedere cutremurătoare – chiar şi cadrele de manifestare cu totul nemulţumitoare ale omului sunt rezultatul acţiunii Creatorului – în final însă încărcată de speranţă: neajunsurile omului nu sunt perpetue, i se va da un Răscumpărător care îl va readuce la o comuniune firească cu Dumnezeu. Accentuez însă că cele două elemente sunt corelative: lucrarea prin care Dumnezeu legitimizează temporar precaritatea existenţială a omului şi lucrarea Răscumpărătorului.

Din cele spuse mai sus rezultă şi plusul de conţinut faţă de primul spaţiu adamic: de acum până la venirea Răscumpărătorului toate spaţiile teocosmice vor prezenta, pe lângă elementele constitutive deja menţionate, inevitabile parţializări şi false valorizări. Toate se raportează într-o manieră implicită sau explicită la un Răscumpărător sau la o situaţie răscumpărătoare, de aşa manieră, încât comuniunea cu acesta să fie realmente posibilă.

Cele spuse mai sus prezintă o maximă importanţă pe de o parte pentru că şi spaţiile teocosmice care ne repugnă adeseori dezvăluie lucrarea creatoare a lui Dumnezeu care trebuie cinstit în orice împrejurări, pe de alta că şi ele vor fi prezente într-o formă sau alta la întâlnirea cu Răscumpărătorul.

3. Legământul Cain
Îl menţionăm în mod explicit pentru că prin el se introduce în istoria neamului omenesc o componentă ontologică negativă, la care se va referi Dumnezeu cât se poate de concret în momentul încheierii legământului cu Noe.

Şi în acest caz se poate urmări o schemă genetică similară cu cea a primului spaţiu teocosmic post-paradisiac: omul greşeşte, Dumnezeu constată şi sancţionează, tot El creează condiţiile de funcţionare reală ale acestui spaţiu prin excelenţă negativ, prin stigmatul aşezat pe fruntea lui Cain şi a urmaşilor săi.

Trebuie atrasă aici atenţia asupra faptului că, oricât de ciudat ar părea acest lucru, gestul criminal al lui Cain nu este cu nimic mai grav decât cel al lui Adam, deşi îl percepem de multe ori ca atare. Percepţia aceasta greşită este fireşte o consecinţă a parţializărilor şi falselor valorizări la care suntem părtaşi, comuniunea cu Dumnezeu este scoasă din prim planul existenţei umane. În realitate cele două situaţii se completează reciproc, doar succesiunea lor dă imaginea omului întreg al epocii postparadisiace. Dacă în cazul lui Adam primează parţiliazarea comuniunii cu Dumnezeu, în cel al lui Cain parţializarea primară se produce în cadru intramundan, fiecare dintre ele urmată de falsele valorizări corespunzătoare. De fiecare dată însă apare în plan secund şi comuniunea complementară: în urma parţializării comuniunii cu Dumnezeu este parţializată şi comuniunea cu lumea, în urma ruperii comuniunii cu lumea Cain parţializează şi comuniunea cu Dumnezeu. Ambele situaţii se perpetuează de-a lungul istoriei până la omul modern, constatare extrem de importantă pentru stabilirea elementelor constitutive ale „dreptăţii” şi al „dreptului”, termenii care interesează în această cercetare.
4. Legământul Noe
Geneză: Nedreptatea generică a oamenilor. Primul dintre legămintele care marchează istoria mântuirii după Potop este cel încheiat de Dumnezeu cu Noe, care duce la constituirea unui nou spaţiu teocosmic, care ar putea fi denumit Spaţiul Noe. El este precedat de cel puţin un altul, în aşa măsură supraîncărcat cu parţializări şi false valorizări, încât îl determină pe Dumnezeu să ia hotărârea suprimării tuturor componentelor acestui spaţiu, inclusiv a tuturor oamenilor, cu excepţia unicului drept şi a familiei sale.

Semnalăm faptul că această nedreptate a contemporanilor lui Noe nu apare ca o realitate singulară, prezentă secvenţial doar la nivelul acestei generaţii, ci se înscrie într-o continuitate deja bine constituită, care începe cu prima încălcare a unei porunci dumnezeieşti, cunoaşte un prim punct culminant prin Cain şi trece printr-un crescendo pentru a atinge apogeul la acei contemporani. În orice caz se observă şi aici prezenţa unor segmente de parţializare şi falsă sacralizare similare cu cele constatate la încălcarea primei porunci şi care diferă de acelea doar prin modul concret de conturare şi nu în esenţa lor.

În contextul conturării deciziei lui Dumnezeu de a anula spaţiul teocosmic radical deficitar, apare prima delimitare explicită a celor drepţi de cei ne-drepţi/răi, care va duce la încheierea unui legământ cu valabilitate perenă. Contrastul dintre răi şi drepţi apare în capitolul 6 al Genezei: 5. Văzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ şi că toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele....8. Noe însă a aflat har înaintea Domnului Dumnezeu. 9. Iată viaţa lui Noe: Noe era om drept şi neprihănit între oamenii timpului său şi mergea pe calea Domnului.

În versetul 5 nedreptatea apare ca înclinare a întregii persoane spre rău - toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele, departe de calea Domnului. Ne confruntăm aici cu o evaluare a unui întreg spaţiu teocosmic, sau, mai corect, a tuturor spaţiilor teocosmice existente la acea dată. Criteriul de evaluare este cel deja cunoscut, respectiv comuniunea omului cu Dumnezeu şi cu lumea. Dumnezeu a dat o serie de porunci, menţionate explicit în text sau prezente doar implicit, şi a fixat astfel cadrul existenţial al unor spaţii teocosmice. Versetul cinci din capitolul 6 al Genezei reprezintă verificarea modului în care s-a îndeplinit porunca (… văzând însă Domnul …), evaluarea rezultatelor şi enunţarea unei anumite acţiuni.

Legământul este precedat de o reflexie a lui Dumnezeu (Gen.8,21), care decide să nu mai distrugă viaţa de pe pământ în viitor, deoarece toţi oamenii au în ei şi o sămânţă a răului: "Am socotit să nu mai blestem pământul pentru faptele omului, pentru că cugetul inimii omului se pleacă la rău din tinereţile lui şi nu voi mai pierde toate vietăţile, cum am făcut”. Termenul folosit, omul, are un caracter generic şi indică o incapacitate de acum constitutivă de a ocoli răutatea, parţializările şi falsele valorizări, de a reveni la curăţenia paradisiacă.

Dreptatea relativă a lui Noe. Constatările acestea negative nu trebuie să ducă însă la concluzia că nici unul dintre ceilalţi contemporani ai lui Noe nu participa într-o oarecare măsură la dreptatea specifică propriului spaţiu teocosmic. Lămuritor este în această privinţă cuvântul Sf.Apostol Petru, care vorbeşte despre „cei înlănţuiţi încă de pe vremea lui Noe” şi cărora le-a propovăduit Domnul Hristos în timpul celor trei zile petrecute în ţinuturile adânci ale creaţiei, identificate mai târziu cu iadul. Din moment ce Domnul Iisus a avut acolo ascultători, pe unii dintre ei înviindu-i odată cu el, înseamnă că şi contemporanii lui Noe înecaţi în timpul potopului realizau în oarecare măsură dreptatea, era nişte drepţi ai propriului spaţiu teocosmic.

Constatările negative făcute mai sus nu trebuie să întunece în primul rând dreptatea reală pe care o realizează Noe în viaţa sa cotidiană, cea care îl face să fie alesul lui Dumnezeu şi care este definită în versetul 9 ca neprihănire, ca mers pe calea Domnului. În felul acesta el se încadrează în normele celui de-al doilea legământ Adam, cel post-paradisiac, şi arată că acesta nu şi-a pierdut în nici un fel valabilitatea. Mai mult chiar, prin reluarea principalelor elemente prezente în Geneză 1, se evidenţiază continuitatea şi cu primul legământ Adam, cel paradisiac. Se poate evidenţia astfel faptul că cele trei legăminte menţionate prezintă o serie de elemente comune, care definesc dreptatea lui Noe, cea care devine relevantă pentru timpurile istorice, în virtutea liniei genealogice care duce de la el la Avraam.

În consecinţă se poate afirma că dreptatea lui Noe se înscrie în primul rând într-o continuitate a dreptăţii constitutive omului, iar în al doilea că se referă la respectarea regulilor de comuniune ale propriului spaţiu teocosmic, aşa cum apare el înaintea potopului şi după acesta. Această dreptate are înnsă şi o încărcătură negativă semnificativă, datorată elementelor Adam şi Cain prezente între oameni, în virtutea cărora Noe însuşi este predispus la parţializări şi false valorizări proprii.

Dumnezeu încheie legământul nu cu un Noe paradisiac, ci cu omul acesta concret, supus paţializărilor şi falselor valorizări, dar care are în el dorinţa de fermă de a menţine comuniunea cu Dumnezeu şi de a respecta regulile impuse de Dumnezeu într-un anumit spaţiu teocosmic. Această componentă negativă este receptată de Creator însuşi în momentul în care îşi exprimă dorinţa de a nu mai pierde în viitor neamul omenesc datorită acestui element negativ. Se repetă, de fapt, situaţia primului legământ post-paradisiac, în care omul este inclus în ciuda încălcării poruncii, cu deosebirea că acolo nu este prezentată şi justificarea dată de Dumnezeu propriei acţiuni. Ea este însă aceeaşi, dacă se modifică perspectiva în funcţie de situaţie: primul legământ argumentează prospectiv, al doilea retrospectiv. Tot în acest context semnalăm absenţa unei a doua Proto-Evanghelii, care nu se mai impune însă, deoarece cea dintâi are o extensie universală în timp şi spaţiu. În sensul acesta ea este cuprinsă şi în Legământul Noe şi în toate cele care mai urmează.

Extensiunea Legământului Noe. Legământul în sine nu se limitează doar la Noe, ci îi include în primul rând pe urmaşii lui: „Iată Eu închei legământul Meu cu voi, cu urmaşii voştri (Gen.9, 9). Extensiune este atotcuprinzătoare, din moment ce toţi oamenii de pe pământ sunt, tipologic cel puţin, urmaşi ai lui Noe, care devine un al doilea protopărinte al neamului omenesc. Ideea aceasta este reluată şi mai explicit în versetul 12, unde se naşte impresia că Dumnezeu nu vorbeşte doar cu Noe ci şi cu toţi urmaşii: … (legământul) … pe care-l închei cu voi şi eu tot sufletul viu ce este cu voi din neam în neam şi de-a pururi.” Altfel spus, toţi oameni care urmează să mai trăiască până la sfârşitul timpului sunt cuprinşi de acest legământ Noe, sunt părtaşi la o comuniune reală cu Dumnezeu, în termenii acestui legământ. Indiferent de ce mai urmează pe traseul istoriei mântuirii, valabilitatea legământului Noe rămâne neştirbită, el rămâne un criteriu definitiv pentru evaluarea tuturor oamenilor până la Judecata care va să vină.

În al doilea rând el cuprinde toate făpturile care i-au fost încredinţate omului spre stăpânire încă din Paradis: Şi cu tot sufletul viu, care este cu voi: cu păsările, cu animalele şi cu toate fiarele pământului, care sunt cu voi, cu toate vietăţile pământului câte au ieşit din corabie (Gen.9,10). Această includere a făpturilor nu are un simplu caracter cumulativ, ci se încadrează în termenii primului legământ încheiat cu Adam, respectiv în porunca de stăpânire a Pământului, prin care omul preia responsabilitatea pentru împlinirea finalităţii tuturor făpturilor, în planul comunicării cu Dumnezeu şi al celei intramundane.

Cu alte cuvinte, el este atotcuprinzător, se referă la întregul spaţiu teocosmic în centrul căruia se găseşte dreptul Noe şi, o dată în plus, marchează faptul că toate făpturile se găsesc în relaţie de comunicare constitutivă cu Dumnezeu, că ele fac parte din orice spaţiu teocosmic.

Folosindu-ne de diagrama arborelui genealogic al urmaşilor lui Noe, vom vedea în cele ce urmează modul în care se concretizează extensiunea universală a Legământului.

Este evident că arborele genealogic prezentat mai sus este, în primul rând, ceea ce se vede, o imagine a tuturor urmaşilor lui Noe pe linie masculină până la Avraam. Despre aceştia se poate spune, ca persoane individuale, că participă la legământul primului înaintaş, după făgăduinţa din versetul 12. În principiu, nici unul nu beneficiază de o înzestrare mai mare decât celălalt în ce priveşte realizarea concretă a legământului. Edificatoare este în această privinţă subordonarea lui Iafet lui Sem şi a lui Ham lui Sem şi Iafet (Geneză 9, 25 – 27), care se referă la o anumită ierarhizare a unor spaţii teocosmice datorită unor parţializări şi false valorizări, fără ca astfel să fie contestată comuniunea legământului. Dincolo de această ierarhizare, relevantă pentru istoria mântuirii, fiecare dintre cei trei fraţi şi urmaşii lor se înscrie în egală măsură în dreptatea legământului, fiecare este în acest un drept al acestui Legământ, un drept al Vechiului Testament. În felul acesta se conturează o a doua categorie a drepţilor Vechiului Testament, după cea constituită de acei oameni înecaţi în timpul potopului şi despre care se afirmă în 1 Petru 3, 19-20 în mod explicit că le-a propovăduit Domnul Iisus Hristos: … pogorându-Se, le-a propovăduit duhurilor ţinute în închisoare, celor ce odinioară fuseseră neascultătoare, atunci când îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu aştepta, în zilele lui Noe …

Din textul scripturistic rezultă însă că aceşti descendenţi ai lui Noe nu sunt amintiţi doar ca persoane individuale ci şi ca persoane colective, numele lor având caracter de eponime. În sensul acesta se afirmă, de exemplu, despre urmaşii lui Iafet, cu trimitere directă la fiii săi Gomer şi Iavan: Facere 10, 5: Din aceştia s-au format mulţime de popoare, care s-au aşezat în diferite ţări, fiecare după limba sa, după neamul său şi după naţia sa. După cum se vede, fiecărui urmaş menţionat i se asociază nu doar un popor ci o pluralitate de popoare care se răspândesc în teritorii noi, după cum se afirmă în cazul lui Canaan, fiu, al lui Ham (v.18: …Mai pe urmă neamurile canaaneiene s-au răspândit…). Constatarea finală este cea din Geneză 10.32: Acestea sunt neamurile, care se trag din fiii lui Noe, după familii şi după naţii, şi dintr-înşii s-au răspândit popoarele pe pământ după potop.

Se poate observa că textul îi asimilează pe membrii acestor popoare cu cel din care se trag, de unde rezultă că se actualizează în cazul fiecăruia şi calitatea de drept specifică legământului Noe. În consecinţă numărul drepţilor Vechiului Testament participanţi la acest legământ a fost extins la toate neamurile pământului, la toată omenirea, care se trage tipologic din acest protopărinte. de remarcat este şi faptul că afirmaţia include, fără îndoială şi dimensiunea strict religioasă a spaţiilor teocosmice reprezentate de naţiile amintite, ceea ce face ca drepţii despre care vorbim să fie aparţinătorii tuturor religiilor cunoscute în lumea antică, cel puţin.

5. Legământul Avraam
Geneză. Punctul de plecare al Legământului Avraam îl reprezintă, pe de o parte, cei trei fraţi – Avram, Nahor, Haran -, pe de alta suma tuturor celorlalţi oameni, din toate spaţiile teocosmice, care au toţi în comun participarea la Legământul Noe şi care sunt reprezentaţi de spaţiul teocosmic Melchisedec. Fireşte că în toate aceste spaţii teocosmice dreptatea este realizată diferit, de la om la om, însă, prin simplificare, pornim de la constatarea că pretutindeni există drepţi, care actualizează posibilităţile legămintelor Adam 1, Adam 2, Cain şi Noe. Constituirea Legământului Avraam nu se datorează unei diferenţieri a patriarhului faţă de contemporani prin dreptatea sa – după cum s-a văzut, din acest punct de vedere el este chiar inferior lui Melchisedec şi spaţiului teocosmic al acestuia.

Iniţiativa constituirii acestui spaţiu teocosmic îi aparţine în exclusivitate lui Dumnezeu, care marchează astfel o etapă esenţială în istoria mântuirii. În acelaşi timp introduce şi nişte noi conotaţii ale dreptăţii, prin care legământul despre care vorbim se diferenţiază de cele care l-au precedat.

Noua dreptate relativă a lui Avraam. După cum s-a arătat, dreptatea lui Avraam este în primul rând cea specifică Legământului Noe, care preia, la rândul său, elementele specifice dreptăţii din legămintele anterioare. Pe lângă aceasta sunt introduse elemente de dreptate importante, care au făcut ca Avraam însuşi să devină prototipul dreptăţii veterotestamentare.

După cum a rezultat şi din episodul întâlnirii cu Melchisedec, Avram nu este în nici un caz un drept desăvârşit, aşa cum nu fusese nici Noe, cum nu aveau să fie mai târziu nici Iacob, Moise, David şi mulţi alţii pe care-i asociem îndeobşte termenului „drept al Vechiului Testament”. Comportamentul şi cuvintele sale dovedesc în general o înaltă ţinută morală – dovadă stăruinţa sa de a-i salva pe locuitorii Sodomei şi Gomorei. Alteori îl vedem însă fragil, ca în momentul abandonării Sarei, pentru a-şi salva viaţa în primă instanţă şi a duce apoi o viaţă îndestulată pe seama ei.²⁵

În ciuda acestor neajunsuri Avraam este alesul lui Dumnezeu pentru încheierea unui legământ care marchează trei spaţii teocosmice: creştinismul, iudaismul şi islamul. Pe parcursul întâlnirilor sale cu Yahve/Elohim se conturează treptat imaginea dreptului definitoriu pentru întregul Testament Vechi: el este gata să abandoneze orice pretenţie la adevăr propriu în favoarea lui Dumnezeu, şi aceasta împotriva evidenţei naturale – i se făgăduiesc urmaşi numeroşi, deşi atât el cât şi Sara sunt la vârsta la care nu mai pot avea copii²⁶ – şi a sentimentelor celor mai profunde pe care le poate nutri un om – dragostea pentru propriul copil.²⁷ În ambele cazuri se poate sesiza capacitatea sa de a înţelege un adevăr profund, care îl îndreptăţeşte să ocupe un loc marcant în istoria mântuirii: omul nu este autonom, nu îşi este sie-şi lege, ci heteronom, îşi primeşte legea din afară, de la Dumnezeu. Transferul de la heteronomie la autonomie în raport cu Dumnezeu şi cu lumea fusese realizat de Adam şi constituie esenţa păcatului strămoşesc. Prin încrederea sa neştirbită în cuvântul lui Dumnezeu, Avraam este cel care reaşează aceste raporturi în făgaşul normalităţii şi această credinţă îi este recunoscută ca dreptate. Dreptul Avraam se detaşează astfel de drepţii din legămintele anterioare, în care este inclus şi el, dar cărora le adaugă la un moment dat o notă specifică.

Extensiunea Legământului Avraam. Fireşte că această extensie este mult mai restrânsă decât cea a Legământului Noe, atotcuprinzătoare. Chiar şi în aceste condiţii participanţii la Legământul Avraam sunt numeroşi, după cum rezultă din diagrama care urmează.

a.) Fii lui Avraam. Diagrama îi prezintă la primul nivel pe toţi fii lui Avraam, născuţi în ordine de Hagar, Sarah şi Chetura, cărora li se adaugă fii concubinelor, iar pe nivelele următoare urmaşii acestor fii, inclusiv ai concubinelor (Gen.25, 1-4). Pentru scopul pe care şi l-a propus cercetarea de faţă este irelevantă o posibilă identitate între Hagar şi Chetura, presupusă de targumul Jonathan şi de cel din Ierusalim, sau între Chetura, Hagar şi concubine, cum apare la numeroşi comentatori. Interesează doar existenţa unui număr semnificativ de descendenţi şi raportul lor cu legământul lui Avraam.

Între aceşti fii există o clară diferenţiere, în sensul că Isaac este cel care asigură continuitatea Legământului în istoria mântuirii, după cum rezultă din făgăduinţa clară care se face în legătură cu el²⁸ şi din faptul că este unic moştenitor al averilor tatălui său.²⁹ Pe de altă parte, Ismael este primul dintre ei care este circumcis. Departajarea dintre ei şi ceilalţi fraţi se face şi prin faptul că doar ei sunt cei care-şi înmormântează tatăl.³⁰

Pe de altă parte, fiii din diagramă prezintă o trăsătură comună: toţi sunt ai lui Avraam, în consecinţă participă toţi la legământul său, împreună cu întregul spaţiu teocosmic pe care îl reprezintă fiecare dintre ei în parte. Nu este cumva pripită această concluzie, se mai poate vorbi de o comuniune reală cu Dumnezeu, de existenţa unor drepţi, în afara descendenţilor lui Isaac, prin care se continuă istoria mântuirii? Dacă răspunsul la această întrebare este afirmativ, atunci concluzia trasă mai sus îşi păstrează întreaga valabilitate, iar drepţii care se încadrează în Legământului Avraam pot fi găsiţi între toţi descendenţii patriarhului. Un răspuns negativ ar limita drepţii la descendenţii lui Isaac. Lămuritoare este în această dilemă situaţia lui Ismael.

În cazul acestui prim fiu al lui Avraam este evident, mai întâi de toate, că este ocrotit de la bun început de Dumnezeu, care îi şi alege viitorul nume.³¹ De altfel însăşi zămislirea sa de către un tată vârstnic, de 86 de ani, intră dacă nu în sfera extraordinarului, cel puţin în cea a neobişnuitului şi trebuie asociată unei intervenţii speciale a lui Dumnezeu. ³² Semnificativ pentru problema care ne interesează este faptul că lui Avraam i se face o făgăduinţă specială în legătură cu Ismael,³³ după care urmează tăierea împrejur a lui Avraam, a lui Ismael, a tuturor bărbaţilor din casa patriarhului.³⁴ Chiar şi după delimitarea lui Ismael de linia principală din istoria, reprezentată de Isaac,³⁵ urmează imediat asigurarea dată lui Avraam, mâhnit de eventualitatea alungării primului său născut, că soarta acestuia nu va fi vitregă.³⁶ Aceasta în virtutea faptului … că şi el este din sămânţa ta, după cum se arată în partea a doua a aceluiaşi verset. În sfârşit, figura lui Ismael şi a descendenţilor săi este profilată din nou prin reluarea asocierii acestora cu cei doisprezece voievozi şi seminţiile lor, adică douăsprezece spaţii teocosmice, care apar ca un fel de paralelă la cele douăsprezece triburi ale lui Israel, şi acestea tot spaţii teocosmice.³⁷

b. Fii lui Isaac. Isaac este continuatorul Legământului Avraam, după cum se arată explicit în Gen. 26, 2-5. Înscris pe traiectoria istoriei mântuirii el beneficiază, ca şi tatăl său, de o dreptate relativă, după cum rezultă din episodul Rebeca/Abimelec, relatat în acelaşi capitol. Pentru problema pe care o cercetăm prezintă interes cei doi fii ai săi, Esau/Edom şi Iacob, sub mai multe aspecte.

- Dreptul întâiului născut. Este vorba de cunoscutul episod din Gen. 25, 29-34, unde se relatează modul în care Esau renunţă la dreptul său de întâi născut în favoarea lui Iacob pentru un blid de linte. Referatul biblic este relevant pentru situaţia bivalentă a omului postparadisiac. Dreptul întâiului născut apare în Sf.Scripturi ca o componentă a comuniunii omului cu Dumnezeu într-un anumit spaţiu teocosmic, cu semnificaţie deosebită în istoria mântuirii. Aceasta se constituie ca o succesiune a întâilor născuţi, a spaţiilor teocosmice determinate de aceştia. A renunţa la el echivalează cu o lezare a principiului de comuniune. Aşa procedează Esau, pentru că parţializează comuniunea sa cu Dumnezeu şi valorizează exclusiv momentul prezent, ignorând făgăduinţa făcută lui Avraam. Iacov valorizează corect făgăduinţa, însă nu caută să schimbe decizia greşită a fratelui, participă chiar la înşelarea părintelui Isaac, între timp orb. În cazul său este evidentă parţializarea comuniunii cu propriul frate şi falsa valorizare a propriei persoane. În concluzie, nici unul dintre cei doi fraţi nu este fără prihană, fiecare este un drept care participă la Legământul Avraam în condiţiile normalităţii postparadisiace, marcată de parţializări şi false valorizări.

- Cei doi fraţi prezintă înclinaţii diferite, pe baza cărora vor lua naştere spaţii teocosmice distincte, unul al agricultorilor şi vânătorilor (Esau/Edom), altul al păstorilor (Iacov). Din diagrama referitoare la descendenţii lui Avraam nu rezultă însă nici o diferenţă între aceste două linii genealogice în ce priveşte participarea la Legământul Avraam, deşi ele se diferenţiază pe traseul principal al istoriei mântuirii, rezervat, după cum s-a arătat, întâiului născut sau celui care deţine în mod legal acest statut, în cazul de faţă Isaac. Fireşte că traseele celor două spaţii teocosmice au fost diferite, după cum rezultă din cuvântul adresat de Dumnezeu mamei lor Rebeca³⁸ şi din însăşi istoria lor, însă ele se raportează în egală măsură la Legământul Avraam: în ciuda unor cunoscute ezitări, urmaşii lui Iacov, vechii evrei, au fost monoteişti mai mult sau mai puţin riguroşi; cei ai lui Esau/Edom, edomiţii sau idumeii, henoteişti sau chiar monoteişti.³⁹ Această raportare comună la Legământul Avraam este evidenţiată şi de participarea lor comună la înmormântarea tatălui lor, Isaac.

Concluzii referitoare la drepţii Legământului Avraam. Traseele istorice ale urmaşilor lui Avraam şi ale spaţiilor teocosmice pe care le reprezintă aceştia permit următoarele constatări:

- Prin lucrarea lui Dumnezeu şi conlucrarea lui Avraam, respectiv a urmaşilor săi, apar în interiorul spaţiului său teocosmic o serie de alte spaţii teocosmice, dintre care doar unul este situat în linia directă a istoriei mântuirii, cel al lui Isaac – Iacov.

- Ismael şi urmaşii săi experiază o reală comuniune reală cu Dumnezeu în cadrul Legământului Avraam, ceea ce echivalează cu o deplină solidaritate cu Isaac şi urmaşii acestuia, deşi aceia sunt plasaţi pe tronsonul principal al istoriei mântuirii; situaţia este similară în cazul lui Esau/Edom în raport cu Iacov.

- Această comuniune reprezintă o consecinţă a faptului că Ismael este din sămânţa lui Avraam şi nu o favorizare, în virtutea faptului că este primul născut. Tot din sămânţa lui Avraam sunt însă şi fiii Cheturei, aşa încât nici acestora nu li se poate contesta comuniunea cu Dumnezeu şi calitatea de drept, din acest punct de vedere. Situaţia se repetă în cazul lui Esau/Edom şi a urmaşilor săi, foarte probabil henoteişti sau chiar monoteişti.

- Toţi fiii şi urmaşii lor care realizează comuniunea cu Dumnezeu în propriile spaţii teocosmice, în parametri stabiliţi pentru Avraam, sunt drepţi ai Legământului Avraam.