eu și tu și pe care analogic o trăim în momentul împărtășirii. Comuniunea aceasta personală nu este uniformă. E înseamnă dialog și realitate(o realitate concretă nu ideală) ne dăm seama din momentul convorbirii lui Hristos cu tâlharul, care nu echivalează cu cea pe care o are cu apostolii. Cea a tâlharului nu e inferioară valoric, însă cei trei ani petrecuți de Hristos cu apostolii, toate cuvintele de învățătură, petrecerea lor împreună îmbinată de gesturile și cuvintele Mântuitorului nu se estompează. Multe locuri din casa Tatălui înseamnă diferite grade de comuniune, particularizarea personală pluralități ale comuniunii și pluralități ale receptării Lui ca Mesia. Personalismul creștin ne confruntă așadar nu doar cu un dialog a lui Hristos cu fiecare om, ci și cu o specificitate a acestui dialog cu fiecare spațiu teocosmic.
Aprofundarea continuă a comuniunii cu Hristos nu este valabilă doar pt. cei de aici ci și pt. cei de dincolo. E valabilă pt. tot sufletul creat de Dumnezeu. Noi avem tendința de a simplifica complexitățile. Reducem evenimentele superioare la cele esențiale, fără a sesiza particularitățile acelor evenimente pe care le-am descompus. Noi tindem să comprimăm întreaga existență. Aceasta e un lucru benefic cu condiția ca acele particularități să rămână cumva prezente în conștiința noastră. În general referindu-ne la credința noastră, avem tendința de a face afirmații de genul: „noi creștinii spunem…” din care s-ar deduce că noi gândim ca și creștini întotdeauna în același mod. Există însă cazuri când ne referim în mod particular. De aceea o afirmație generală (surprinsă în dimensiunea colectivă a creștinismului) trebuie să surprindă și aspectul particular fiecare dintre noi trăim în mod unic relația cu Dumnezeu.
Duhovnicul trebuie să știe care e traseul individual al fiecărui suflet care vine să se mărturisească. În această relație apare cu pregnanță particularizarea de care vorbeam. Nu există doi creștini cu o viață duhovnicească identică. Existența complet creștină a adus-o doar Hristos; noi toți ceilalți aproximăm diferite componente ale existenței creștine intr-un anumit gard, având conștiința că niciodată nu vom ajunge la același nivel în toate laturile existenței. Preotul nu face altceva decât să parcurgă împreună cu penitentul traseul vieții acesteia, față de psihoterapeut, plusul preotului este acela că el știe că răul nu e ceva suprapus omului, ci că originea sa este într-o forță malefică(diavolul) care acționează în mod real ca răul să rămână în suflet. Mai știe că acest rău nu poate fi învins prin forțe proprii, ci are nevoie de comuniunea cu Hristos. Rugăciunea permanentă îi dă preotului puterea să pătrundă în sufletul celuilalt pt. ca credinciosul să descopere el însuși pe Hristos înlăuntrul preotului. Preotul știe diferențele mari dintre credincioși dar nu le judecă pentru a le condamna ci doar constată și lucrează pentru vindecare cu ajutorul harului.
Alteritatea aceasta capătă o dimensiune cu totul particulară prin trăirea noastră zilnică, inclusiv în plan duhovnicesc.
Această realitate a diferențelor duhovnicești dintre noi trebuie să fie profund prezentă în noi pt. a ne înțelege mai bine, pt. a-l înțelege pe celălalt mai bine, și în cele din urmă pt. a-l accepta și împlinii pe celălalt așa cum este el. Împlinirea noastră se va realiza în eshaton unde ne vom întâlni fiecare cu același Domn Iisus Hristos. Fiecare dintre noi va intra în comuniune potrivit cu bagajul de plecare. Conștiința acestui lucru trebuie să aibă darul să alunge orice gând de trufie creștină din viața noastră și să ne așeze într-o smerenie perpetuă.
Concluzia: diversitatea religioasă generează, în chip similar cu diversitatea creștină, niște realități de comuniune diferențiate. Nu toți vom avea aceleași organe perceptive pt. Hristos. Pornind de la ceea ce este comuniunea și ceea ce particularizează pe fiecare în interiorul religiei respective, înțeleg și răspund cuvântului lui Hristos. Aceasta înseamnă personalismul creștin în Teologia Religiei şi în filosofia religiei, a cărei parte este.
Hristos se adresează oamenilor de toate religiile, în veacul de apoi într-o manieră inteligibilă pt. fiecare suflet în parte care poate răspunde sau nu acestui cuvânt. Urcușul duhovnicesc nu încetează în momentul morții, ci continuă în permanentă adâncime și după aceea. Acest pluralism creștin ne confruntă cu două exigențe cea a toleranţei şi cea a misiunii.
Dostları ilə paylaş: |