A ştiinţifică si enciclopedică



Yüklə 1,87 Mb.
səhifə17/43
tarix30.07.2018
ölçüsü1,87 Mb.
#63312
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   43


Consideraţiile de mai sus ne arată limpede, aşadar, ca stăpînirea de sine este o dispoziţie habituală bună, iar nestăpînirea o dispoziţie rea.

IX

10 Stăpîn pe sine este cel ce respectă cu fermitate



orice fel de regulă şi orice fel de alegere deliberată sau numai regula şi alegerea dreaptă? Şi incapabil de a se stăpîni este cel ce nu respectă cu fermitate nici un fel de regulă şi nici un fel de alegere deliberată sau numai regula adevărată şi alegerea corectă? în aceşti termeni prezentam mai înainte 83 aporia în cauza. N-ar trebui mai degrabă să spunem că, în mod accidental, orice fel de regulă şi alegere pot fi respectate 35 de primul şi abandonate de celălalt, dar în sine numai regula adevărată şi alegerea corectă? Căci, dacă cineva 1151 b alege şi urmăreşte un anumit lucru în vederea altuia, acesta din urmă este cel pe care-1 alege şi-1 urmăreşte în sine, în timp ce pe primul îl alege şi-1 urmăreşte doar în mod accidental. Dar „în sine" semnifică pentru noi „în mod absolut". Se poate spune deci, într-un sens j că orice opinie poate fi păstrată de unul şi abandonata de celălalt; dar, în sens absolut, este vorba numai de opinia adevărată.

5 Printre oamenii ce perseverează în opinia lor exista

însă unii, pe care-i numim încăpăţînaţi, care sînt dinci^ de convins şi de făcut să-şi schimbe părerea. Ei seamănă întrucîtva cu omul stăpîn pe sine (în felul în care se mană risipitorul cu omul generos sau temerarul cu îndrăzneţ), dar se şi deosebesc de acesta sub mu

172


ETICA NICOMAHICĂ

aspecte. Daca omul stăpîn pe sine nu-şi schimbă opinia sub influenţa pasiunii sau a dorinţei, el poate fi totuşi usor de convins atunci cînd e cazul; încăpăţînatul, dimpotrivă, refuză să cedeze în faţa raţiunii, pentru că oamenii de acest fel, fiind accesibili dorinţelor, se lasă cel mai adesea antrenaţi de plăceri. Din categoria încă­păţînaţilor fac parte îndărătnicii, ignoranţii şi necio­pliţii.85' îndărătnicii se află sub influenţa plăcerii: plă­cerea de a învinge, cînd nu pot fi convinşi să-şi schimbe opinia; neplăcerea de a-şi vedea părerile tratate ca nişte decrete nule şi neavenite. Ei seamănă, deci, mai mult cu omul lipsit de stăpînire decît cu cel stăpîn pe

sine.

Există însă si persoane care nu perseverează în opiniile lor, fără ca acest lucru să se datoreze lipsei de stăpînire. Este cazul lui Neoptolemos, din tragedia Philoktetes de Sofocle; e adevărat că plăcerea 1-a făcut să-şi schimbe atitudinea, dar o placere^nobilă: era un lucru plăcut pentru el sa spună adevărul, după ce Odysseus îl convinsese să mintă.86 în realitate nu orice om care acţionează din plăcere este necumpătat sau incapabil de a se stăpîni, ci numai acela care o face pentru o plăcere dezonorantă.87



Dat fiind că există şi oameni care se bucură de plă­cerile senzoriale mai puţin decît ar trebui, şi ca atare nu rămîn fideli regulii raţionale, omul stăpîn pe sine se situează pe o poziţie intermediară între aceştia din urmă şi cei incapabili de stăpînire. în timp ce omul nestăpînit părăseşte regula pentru că iubeşte prea mult plăcerile, iar celălalt pentru că le iubeşte prea puţin, omul stăpîn pe sine îi rămîne fidel, nici una dintre cele două tendinţe neputînd determina în el vreo schimbare. Dacă, deci, conduita bună este stăpînirea de sine, tre­buie ca ambele dispoziţii opuse să fie rele, după cum se Şi_ vede dealtfel. Dar pentru că una dintre ele se manifesta rar si la puţini oameni, se crede în general ca stăpînirea de sine este contrară numai lipsei de stă-Pinire, la fel cum cumpătarea trece drept contrară numai necumpătării.88

l -^e a.^ Parte, curn multe noţiuni sînt folosite prin a °gie, şi despre stăpînirea de sine a omului cumpătat

l!)

15

U



30

173


ARISTOTEL

1152


se vorbeşte tot prin analogie, dat fiind că atît omul stă pîn pe sine cit şi cel cumpătat nu se lasă antrenaţi de plăcerile fizice în acte ce ar contraveni regulii raţionale Ei se deosebesc însă prin aceea că primul resimte dorinţe rele, celălalt nu, natura omului cumpătat îirmiedi-cîndu-1 să găsească plăcere în ceea ce depăşeşte limitele raţionale, în timp ce natura omului stăpîn pe sine este de a se simţi atras de astfel de lucruri, fără a se lăsa însă. antrenat de ele. Acelaşi tip de asemănare există şi între omul incapabil de a se stăpîni şi cel necumpătat deşi în realitate sînt diferiţi: amîndoi urmăresc plăcerile senzoriale, dar necumpătatul crede că e bine ce face, pe cînd celălalt nu.

X

Nu este posibil ca acelaşi om să fie în acelaşi timp şi înţelept şi incapabil de a se stăpîni; pentru că, după cam am arătat 89, cine posedă înţelepciunea practica este totodată şi un om cu caracter virtuos, în afară de asta, înţelepciunea practică presupune nu numai să ştii ce trebuie să faci, ci şi să ai capacitatea de a face



10 efectiv, lucru de care omul nestăpînit este inapt. Dar, dacă e vorba de omul abil, pe el nimic nu-1 împiedică să fie nestăpînit (şi acesta este motivul pentru care se crede uneori că poţi fi în acelaşi timp înţelept şi lipsit de stăpînire), dat fiind că abilitatea diferă de înţelep­ciunea practică în modul indicat de noi în expunerea iniţială y°: ele sînt apropiate una de alta în ordinea capacităţii de a raţiona 91, dar se deosebesc în ordinea

13 intenţiei deliberate.

Omul lipsit de stăpînire de sine nu este deci com­parabil cu cel ce posedă ştiinţa şi o actualizează, ci cu un om care doarme sau se află în stare de ebrietate. El acţionează, desigur, în mod voluntar 92 (căci^ într-un fel ştie şi ce face, şi pentru ce), fără să fie însă un ora cu adevărat vicios, pentru că intenţia sa este astfel încît se poate spune că este vicios doar pe . tate.a3 Şi nu este nici nedrept, nefăcînd uz de perfidie

174


ETICA NICOMAHICĂ

dintre oamenii incapabili de a se stăpîni, unii nu In la rezultatul deliberării lor, ceilalţi, impulsivii, măcar nu deliberează.95 Omul nestăpînit seamănă, n<5adar, cu o cetate care dă toate decretele cuvenite şi re legi bune, dar nu le pune în aplicare, aşa cum spunea în glumă Anaxandrides:

cetatea a decretat, ea care nu se sinchiseşte

de legi"-96 v '

Cit despre omul vicios, el seamănă, dimpotrivă, cu o cetate care aplică legile, dar legi rele.

Stăpînirea şi nestăpînirea de sine se raportează la ceea ce depăşeşte dispoziţia habituală a majorităţii oamenilor: una denotă mai multă fermitate, alta mai puţină decît sînt capabili sa dea dovadă cei mai mulţi, în ce priveşte lipsa de stăpînire, ea este mai uşor reme-diabilă la temperamentele de tip impulsiv decît la cei ce deliberează dar nu-şi menţin ferm hotărîrile şi la cei nestăpîniţi din cauza obişnuinţei decît la cei ce sînt astfel de la natură; căci este mai uşo*> să modifici obiceiul decît natura, deşi chiar şi obiceiul este dificil de schimbat, tocmai pentru că seamănă cu natura, cum zice şi Euenos:

„îţi spun, prietene, că {obişnuinţa) este un exer­ciţiu de durată/, care sfîrşeşte prin a deveni o
Am tratat deci, în cele de mai sus, despre natura stăpînirii şi nestăpînirii de sine, a tăriei şi slăbiciunii de caracter, precum şi despre raporturile existente între aceste dispoziţii habituale.

20

25



30

XI

Studierea plăcerii şi neplăcerii revine filosofului 1152 b pontic.9» El este arhitectul " ce determină scopul asupra 12



îndrePtâm atenţia cînd spunem că un lucru ^ bun sau rău în sens absolut. Mai mult, cercetarea D r ^emenea lucruri face parte din sarcinile sale indis-se a căci' Pe de o parte, virtutea morală şi viciul aPortează, după cum am stabilit 10°, la domeniul

175


ARISTOTEL

plăcerii şi neplăcerii, pe de alta majoritatea oamenilo susţin că fericirea este inseparabilă de pi V ere, motiv pentru care 1-au desemnat pe omul fericit LV; termenul de makarios, derivat de la khairem (a resimţi p}§_ cerea).101

Unii filosofi l02 sînt de părere că nici o plăcere nu poate fi un bine, nici în sine, nici prin accident (căci spun ei, binele şi plăcerea nu sînt identice). După ODinia

10 altora 103, unele plăceri constituie un bine, dar * cele mai multe sînt rele. Există, în sfîrşit, şi o a treia opi­nie 104, după care, chiar presupunînd că toate plăcerile sînt un bine, este totuşi imposibil ca plăcerea să con­stituie binele suprem.

Aşadar, cei ce susţin că plăcerea nu este niciodată un bine îşi motivează opinia prin următoarele argu­mente: 1) Orice plăcere este o devenire percepută sen­zorial, orientată spre o stare naturală, iar devenirea nu aparţine niciodată aceluiaşi gen cu scopul ei, de pildă construcţia unei case nu este niciodată de acelaşi

15 gen cu casa însăşi.105 2) Omul cumpătat evită plăcerile. 3) Omul dotat cu înţelepciune urmăreşte absenţa durerii106 şi nu plăcerea. 4) Plăcerile sînt un obsta­col în calea gîndirii l07, cu atît mai mare cu cît trăirea lor este mai intensă, cum este cazul plăcerilor erotice, în timpul cărora nimeni n-ar fi capabil să gîn-

' O dească la ceva. 5) Nici o artă nu are ca obiect plăcerea, şi totuşi orice lucru bun este produsul unei arte.108 6) Copiii şi animalele caută plăcerea.109

în favoarea opiniei ca nu toate plăcerile sînt bune se aduce ca argument faptul că există şi 1) plăceri dezo­norante şi reprobabile şi 2) plăceri vătămătoare, dat fiind că unele dintre ele pot provoca maladii.

în sfîrşit, opinia că plăcerea nu reprezintă bmele suprem se sprijină pe argumentul că ea nu este u scop, ci o devenire.110

Acestea sînt, cu aproximaţie, opiniile curente de^p plăcere.

176

ETICA NICOMAHICĂ



XII

Faptul că argumentele de mai sus nu dovedesc că 13 lăcerea nu este un bine, nici că ea nu este binele suprem, reiese clar din consideraţiile ce urmează.111

în primul rînd, dat fiind că binele este luat în două sensuri (unul absolut, altul relativ la individ 112), atît stările naturale şi dispoziţiile habituale, cît şi mişcă­rile si devenirile ce conduc la ele, vor fi considerate bune' în dublu sens. De asemenea, dintre devenirile ce trec drept rele, unele vor fi rele în sens absolut dar nu şi relativ la un individ determinat, pentru acesta din urmă 30 ele puţind fi chiar dezirabile ; altele nu sînt dezirabile nici pentru individ, decît într-un moment determinat şi pentru scurtă vreme, nu pentru totdeauna. Acestea din urmă nici nu sînt plăceri propriu-zise, ci au doar aparenţa plăcerii, toate fiind însoţite de durere şi supor­tate în vederea însănătoşirii, ca în cazul bolnavilor.113

în afară de asta, pentru că binele este fie activi­tate, fie dispoziţie habituală m, devenirile ce ne readuc la starea naturală sînt plăcute doar în mod accidental, 35 activitatea ce are loc în aceste dorinţe aparţinînd părţii din noi rămase în stare naturală 115 ; dovadă că există şi plăceri neînsoţite de durere şi dorinţă, de pildă acti- 1153 a vitatea contemplativă, în care natura nu resimte nici o lipsă. Un indiciu în acest sens este că nu ne bucurăm de aceleaşi lucruri plăcute cînd natura se află în curs ^e. aj^ regăsi împlinirea şi după ce s-a restabilit ; dimpo­trivă, cînd ea este complet restabilită, ne bucurăm de ||icruri plăcute în sens absolut, dar cînd este în curs ae refacere ne bucurăm chiar şi de contrariile lor, căci 5 putem găsi plăcere, atunci, chiar şi în lucruri acre şi

care nu sînt plăcute nici în mod natural, nici în absolut, astfel încîţ nici plăcerile pe care ne fac

6

de nu sînt nici naturale, nici absolute (căci



sebirea dintre lucrurile plăcute se extinde si asupra Placenlor ce decurg din ele).

n al treilea rind' nu este absolut necesar să presu-

câ em un alt lucru mai bun decît plăcerea din motivul

Şa cum afirmă unii filosofi, scopul este superior

177

ARISTOTEL



10

15

120



25

30

devenirii. Şi asta pentru că plăcerile nu sînt dev • (şi nici legate de devenire nu sînt toate), ci sînt activist-şi scop: ele nu se produc pentru că devenim ceva • pentru că îndeplinim o activitate ll6; şi nu toate au'i*"1 scop diferit de ele înseşi, ci numai plăcerile resimt'/1 de cei ce sînt conduşi spre desăvîrsirea stării lor nat 6 râie. De aceea, nu este potrivit să spunem că plăcer este o devenire percepută senzorial, ci mai deCTrabw ar trebui s-o definim ca activitate a unei dispoziţii habituale conforme cu natura şi în loc de „percepută senzorial" să spunem „nestînjenită".117 Dacă pentru unii 118 plăcerea este totuşi o devenire, este pentru ca o consideră un bine absolut şi pentru că în ochii lor activitatea este o devenire, deşi în realitate ea este cu totul altceva.



Cit despre opinia după care plăcerile sînt rele pentru că unele lucruri plăcute dăunează sănătăţii 119, ea echi­valează cu a spune că sănătatea este rea pentru că unele lucruri utile sănătăţii aduc pagube materiale. Privite sub un asemenea unghi, sînt rele desigur şi unele şi altele, ceea ce nu înseamnă că ar fi rele pur şi simplu din acest motiv; căci pînă şi contemplarea poate fi uneori dăunătoare sănătăţii.

Pe de altă parte, nici înţelepciunea practică, nici altă dispoziţie habituală, oricare ar fi ea, nu este stîn-jenită de plăcerea ce decurge din ea însăşi, ci numai de acelea care-i sînt străine 12°; astfel, plăcerile ce decurg din actul contemplării sau din acela al studiului ne vor face să contemplăm sau să studiem şi mai mult.

Că nici o plăcere nu este produsul unei arte ^este ceva de la sine înţeles, căci arta nu are niciodată ca obiect o activitate, ci o facultate. Şi totuşi, arta cosme­tică şi arta culinară trec de obicei drept arte producă­toare de plăcere.321

Argumentele că omul cumpătat evită plăcerea, omul dotat cu înţelepciune practică urmăreşte o^v , scutită de durere şi că animalele şi copiii caută p cerea 122 pot fi respinse în bloc printr-unul şi ^ce • răspuns. Am arătat în ce fel plăcerile sînt bune absolut şi în ce fel unele plăceri nu sînt bune.

179

ETICA NICOMAHICĂ



urma sînt cele pe care le urmăresc animalele şi iii si absenţa suferinţei cauzate de privarea de acest fi de plăceri este cea pe care o urmăreşte omul dotat înţelepciune practică; mă refer la plăcerile ce implică °A rin'ta şi durerea, adică la plăcerile senzoriale (căci ele nt de ° asemenea natură) şi la excesele în ce le pri-este, excese datorită cărora omul necumpătat este cumpătat. j)e aceea Omul cumpătat evită acest gen 35 ie plăceri, căci există şi plăceri pe care le acceptă.

XIII


Asupra faptului însă că durerea este un rău şi ca 1153 b trebuie evitată, acordul este unanim; căci ea este 14 într-adevăr un rău, fie în mod absolut, fie -prin aceea ca ne împiedică într-un fel sau altul activitatea. Or, contrariul a ceea ce trebuie evitat, în rftasura în care este un rău ce trebuie evitat, este un bine 124. în mod necesar, deci, plăcerea este un bine. Felul în care Speusip-pos încerca să respingă acest argument (uzînd de corn- 5 paraţia cu plusul care este contrariu în acelaşi timp şi egalului şi minusului) 123 nu rezolvă nimic, pentru că nici el n-ar putea susţine că plăcerea este în esenţa ei128 un rău.

Pe de altă parte, nimic nu împiedică faptul ca binele suprem să constea într-o plăcere determinată, chiar dacă unele plăceri sînt rele, după cum la fel de bine ar _ putea consta într-o ştiinţă determinată, chiar dacă există şi ştiinţe rele. Dar poate că este chiar o necesi­te, din moment ce fiecare dispoziţie habituală îşi 18 Poate desfăşura nestînjenit activitatea (fie că ferici-a constă în activitatea ansamblului acestor dispo-r- . doar m cea a uneia dintre ele, cu condiţia să gv era în desfăşurarea ei), ca activitatea în cauză est 1G °fa mai denină de dorit; or, o astfel de activitate det ^ acerea- Aşadar, binele suprem poate fi o plăcere în erminată, deşi cele mai multe pot fi rele şi chiar, mite cazuri, rele în sens absolut.127

179

ARISTOTEL



20

25

Acesta este motivul pentru care toţi oamenii 15 că viaţa fericita este o viaţă plăcută, asociind strî-plăcerea cu fericirea; şi asta pe bună dreptate că^ nici o activitate nu este perfectă dacă e stînjenîtă T desfăşurarea ei, iar fericirea se numără printre activ' tăţile perfecte. De aceea, omul fericit are nevoie lîngă celelalte, şi de bunuri ale corpului, şi de burmf exterioare, şi de bunuri datorate hazardului, pentru ca activitatea lui să nu fie stînjenită sub acest aspect 12« Cit despre cei ce pretind că un om supus torturii de a fi tras pe roată sau copleşit de mari nenorociri este fericit dacă e un om virtuos 129, ei nu fac decît să de­biteze, cu sau fără voie, un non-sens.



Dar pentru că omul fericit are nevoie şi de ajutorul hazardului, unii cred că norocul este identic cu feri­cirea, deşi în realitate nu este deloc aşa: norocul însuşi, dacă este excesiv, constituie un obstacol pentru acti­vitate şi, în acest caz, poate e impropriu să-1 mai nu­mim noroc; căci limita 13° norocului este determi­nată de relaţia lui cu fericirea.

Faptul că toate fiinţele, oameni şi animale, caută plăcerea este şi el un indiciu că, într-un anume sens, plăcerea este binele suprem:

„Nu se stinge cu totul un renume pe care atîţia /

oameni..." 131

Dar pentru ca, nici în realitate, nici în aparenţă, natura sau dispoziţia habituala cea mai bună nu este 30 aceeaşi pentru toţi oamenii, nici plăcerea căutată de ei nu este aceeaşi, deşi toţi caută plăcerea. Dealtfel, poate că în realitate ei urmăresc nu plăcerea pe care îşi închipuie sau sînt dispuşi să declare că o urmăresc, ci o plăcere care este aceeaşi pentru toţi; căci natura a. pus, în toate fiinţele, un element divin.132 Dar plăcerile senzoriale sînt cele ce şi-au însuşit numele de yP^ cere", pentru ca cel mai adesea în ele ne ancoram 35 şi pentru că la ele participăm cu toţii; şi, cum aces­tea sînt singurele cunoscute, se crede că ele sînt şi s

gurele existente.

1154 a Este clar, de asemenea, că, dacă plăcerea nu

' * *- • Ă. ~

este

un bine şi dacă activitatea nu este o plăcere, viaţa ol lui fericit nu va putea fi o viaţa plăcută (căci pen



180

ETICA NICOMAHICĂ

r mai avea nevoie de plăcere, dacă plăcerea nu ce un bine?), ci, dimpotrivă, el va putea trăi şi în mij-^ l suferinţelor (căci durerea nu poate fi un rău,

un bine,'dacă nici plăcerea nu este nici una, nici n!, si atunci, de ce ar mai evita-o?). în aceste eon­ii'ţii' deci, viaţa omului virtuos nu va fi mai plăcută d^'cît a oricărui altul, dacă nici activităţile sale nu sin t mai plăcute.134

XIV

Privitor la plăcerile senzoriale, trebuie să examinăm opinia celor ce afirmă că, dacă unele plăceri sînt demne de dorit în gradul cel mai înalt, şi anume plăcerile nobile, nu acelaşi lucru se poate spune despre cele ce interesează corpul, adică cele ce constituie domeniul necumpătării.135



Dar, dacă este aşa, de ce neplăcerile ccwatrare sînt rele? Căci contrariul unui rău trebuie să fie un bine. N-ar trebui să admitem că plăcerile necesare sînt bune, din considerentul că şi ceea ce nu este rău e bun? Sau mai degrabă că sînt bune pînă la un punct? 136 Dacă în dispoziţiile habituale şi mişcările ce nu com­portă un exces de bine 137 nu este posibil excesul nici în plăcerea corespunzătoare, în cele care admit excesul de bine există si excesul de plăcere. Or, în materie de bunuri ale corpului, excesul este posibil şi urmărirea excesului este cea care-1 face pe om să fie vicios, nu urmărirea plăcerilor necesare; căci orice om se bucură intr-un fel de mîncăruri, vinuri sau plăceri erotice, dar nu toţi o fac în măsura cuvenită.

Cu totul alta este situaţia în cazul neplăcerii: ea

este evitată total, nu numai în formele ei excesive;

căci nu există neplăcere contrară excesului de plăcere

aecit pentru cel ce caută acest exces.138

, .r .Per>-tru că trebuie nu numai să enunţăm adevâ-

j?.S.1 s^ arătăm cauza erorii (procedeu ce sporeşte

catf T"a^a' ^a* ^nc^ c^' a'tunci cm(^ se dă o expli-Vi6 plauzibilă 139 motivului pentru care ceva pare ade-

io

15

20



15

181


ARISTOTEL

25 vărat fără să fie, ea ne întăreşte încrederea în adevăr\ este necesar deci să arătăm din ce motive plăcerii senzoriale par mai de dorit decît altele. e

Primul motiv este acela că plăcerea înlătură nepte cerea si că excesul de neplăcere îi determină pe oarnen' să caute, ca pe un remediu, o plăcere excesivă la rîndu] ei, în general o plăcere trupească. Iar intensitatea î^

30 saşi a acestor plăceri-remediu (pentru care şi sînt cău-ţaţe) este dată de faptul că ele ne apar în contrast cij neplăcerile opuse.140 Dacă deci plăcerea este conside­rată ca nefiind bună din punct de vedere moral, este din cele două motive despre care am vorbit Ul, sj anume că unele plăceri sînt acte ce relevă o natură rea (fie din naştere, precum cea animalică, fie din cauza obişnuinţei, ca la oamenii vicioşi) şi că altele, cele cău­tate ca remedii, relevă o stare deficientă şi e prefe­rabil să te afli într-o stare bună decît în curs de a o J154 b redobîndi. Dar cum acestea din urmă însoţesc procesul de revenire la o stare perfectă, ele sînt bune doar în mod accidental.

Al doilea motiv este că plăcerile trupeşti sînt urmă­rite, tocmai pentru intensitatea lor, de oamenii inca­pabili să se bucure de alte plăceri; astfel, există oameni care merg pînă acolo încît să-şi provoace singuri se­tea.142 Cînd asemenea plăceri sînt inofensive, nu avem

5 ce să le reproşăm; dar cînd sînt nocive, ele reprezintă un rău. Majoritatea oamenilor nu au, de fapt, alte plă­ceri de care să se bucure, iar starea de neutralitate le este neplăcută pentru că aşa este natura <(umană>. Căci fiinţa vie trăieşte într-un efort perpetuu, fapt ates­tat şi de filosofii naturii, care afirmă că actul vederii şi auzului sînt lucruri dificile, dar, după cum spun ei, sîntem obişnuiţi cu ele. De asemenea, în tinereţe, pro-

10 cesul de creştere generează o stare asemănătoare cu beţia; şi tinereţea este vîrsta plăcerii. Cît despre oa­menii cu temperament excitabil143, natura lor are per­manent nevoie de remediu; căci, pe de o parte, corpu li se află într-o continuă frămîntare, din cauza struc­turii lor biologice 144, pe de alta sînt veşnic sub tensiunea unor dorinţe intense. Or, plăcerea alungă neplăcerea, fie că e vorba de o plăcere contrară neplăcerii în cauz

182


ETICA NICOMAHICĂ

ricare alta, cu condiţia să fie intensă; şi acesta 15 e pentru care naturile excitabile ajung la

* viciu"

Dar plăcerile neînsoţite de neplăcere 145 nu comportă sul Ele sînt cele generate de lucruri plăcute prin 6Xtură şi nu Pr*n accident. Le numesc „plăcute prin na ident" pe cele ce servesc drept remediu, întrucît

prietatea lor curativă decurge din activitatea părţii rTri noi rămase sănătoase, datorită căreia remediul însuşi pare plăcut 146; iar „plăcute prin natură" le

numesc pe cele ce stimulează activitatea unei naturi determinate.

Nu există însă nici un lucru care sa fie veşnic plă­cut, pentru că natura noastră nu este simplă, ci in­clude si un al doilea element, diferit de primul, în vir­tutea căruia sîntem fiinţe coruptibile, astfel încît, dacă unul dintre aceste două elemente se află în activitate, această activitate este, din perspectiva naturii celui­lalt element, contrară naturii; cînd^cele două ele­mente se află în echilibru, actul ce rezultă nu ni se pare nici plăcut, nici neplăcut.147 Dacă ar exista o fiinţă cu o natură simplă, aceeaşi activitate ar fi pentru ea totdeauna cea mai plăcută. Din această cauză, divi-. nitatea se bucură etern de o unică şi simplă 148 plă­cere; căci există nu numai o activitate a mişcării, ci şi una a imobilităţii 149, şi plăcerea constă mai mult în stabilitate!150 decît în mişcare.

3 >


Dar, pentru noi, „schimbarea în toate ne este plă­cută" 151, cum spune poetul, din cauza unei laturi rele a naturii noastre; căci, la fel cum omul rău este schim­bător, şi natura care are nevoie de schimbare este rea, ea nefiind bună pentru că nu este simplă.

Arn tratat, deci, în cele de mai sus, despre stăpî-nirea si nestăpînirea de sine, despre plăcere şi neplă-cere, despre natura fiecăreia dintre ele şi despre sensul m care unele dintre ele sînt bune, altele rele. Urmează să tratăm despre prietenie.


Yüklə 1,87 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   43




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin