A ştiinţifică si enciclopedică

Cît despre felul în care se risipeşte ignoranţa şi omul lipsit de stăpînire reintră în posesia ştiinţei, explicaţia este aceeaşi ca şi în cazul unui om aflat in stare de ebrietate sau de somn, fără nimic caracteristic pentru starea despre care vorbim, în această privinţa, trebuie să-i urmăm pe filosofii naturalişti.33 _ .

Ultima premisă 34 fiind o opinie asupra unui 0"iec sensibil şi care în acelaşi timp ne determină ^n.li^ suveran actele, ea este cea pe care omul aflat sub iru enţa pasiunii sau n-o posedă, sau, dacă o poseda, ^ t< doar în sensul în care, aşa cum am spus, „a P°ser j nu înseamnă „a şti", ci „a recita", în felul în care ^ aflat în stare de ebrietate recită versurile lui t-nlP

10

160

ETICA NICOMAHICA

1,1 °

-,- Si întrucît termenul ultim nu este un universal, numeşte considerat un obiect al ştiinţei cum este n universal, s-ar părea că ajungem la soluţia pe care "uta Socrate: nu în prezenţa a ceea ce considerăm °T'ntă propriu-zisă se declanşează pasiunea despre Ş 'es.|-e vorba aici (şi cu atît mai puţin această ştiinţă în sensul propriu al cuvîntului este cea pe care pasiu­nea o trage după ea în toate sensurile), ci în prezenţa cunoaşterii sensibile.

Putem considera suficiente cele spuse mai sus refe­ritor la problema dacă un om îşi poate pierde stăpî-nirea de sine posedînd ştiinţa sau nu şi, în caz afir­mativ, despre ce fel de ştiinţă este vorba.

15

IV

Să vedem, în continuare, dacă cineva poate fi lipsit de stăpînire pur şi simplu sau daca* totdeauna se arată astfel într-un domeniu particular şi, în acest din urmă caz, care este acel domeniu.

Evident, domeniul în care se manifestă pe de o parte puterea de stăpînire şi tăria de caracter, pe de alta nestăpînirea şi slăbiciunea, este cel al plăcerii şi neplăcerii. Or, dintre lucrurile ce generează plăcerea, unele sînt necesare, altele demne de dorit în sine, dar susceptibile de exces. Necesare sînt cele legate de corp (mă ^ refer la sursele de plăcere privitoare la hrană, apetit ^sexual şi tot ce interesează corpul, despre care ^^F.^t mai înainte 35 că alcătuiesc domeniul cum­pătării şi necumpătării). Celelalte, fără să aibă un carac­ter necesar, sînt demne de dorit în sine (de exemplu victoria, onorurile, bogăţia si alte bunuri si plăceri de acest fel). 36 '

Ce* care comit excese în privinţa plăcerilor din ultimă categorie, încâlcind regula dreaptă sin l-*n 6*' nu~* nummi oameni nestăpîniţi pur şi bun ?' ci Precizînd că sînt nestăpîniţi în materie de rînciUn raateriale, cîştig, onoruri sau mînie; conside-u-i diferiţi de cei nestăpîniţi în sensul propriu al

161

ARISTOTEL

35 termenului, îi numim astfel doar prin similitudine Ce în cazul lui Anthropos, învingătorul la Jocurile Olvm 1148 a pice: la el, numele propriu se deosebeşte foarte puţin de termenul generic, totuşi se deosebeşte).37 Dovadă că, în timp ce lipsa de stăpînire de sin p *;~ > • -oartifllă ^<-*-~ 1-1

,._ ^ane puţi

___* 6.-ma.ic, totuşi se deosebeşte).37 Dovad

că, în timp ce lipsa de stăpînire de sine, fie totală fi parţială, este blamată nu numai ca o greşeală, ci si ca un viciu 38, nici unul dintre cei despre care am Vorbit mai sus nu este blamat.

5 Dar dintre oamenii care vin în contact cu plăcerile

senzoriale (ce constituie, cum spuneam, domeniul cum­pătării şi necurnpătării), cel care urmăreşte fără preme­ditare excesul în plăceri, evitînd în acelaşi timp excesul în lucruri neplăcute ca foamea, setea, căldura, frigul şi toate celelalte senzaţii legate de simţul tactil şi de 10 gust, şi se comportă astfel împotriva propriei sale intenţii si raţiuni, este numit om lipsit de stăpînire de sine fără vreo altă precizare legată de ceva anume, de rnînie de exemplu, ci doar nestăpînit pur şi simplu. Ca dovadă, numai referitor la acest gen de plăceri vor­bim si de oameni slabi, niciodată referitor la celelalte. Acesta este şi motivul pentru care îi confundăm pe omul nestăpînit şi pe cel necumpătat, pe cel stăpîn pe sine şi pe cel cumpătat (dar niciodată nu facem această confuzie cînd e vorba de nestapînirea prin similitu-15 dine), si anume pentru că plăcerile si neplăcerile la care se raportează comportamentul lor sînt oarecum ace-., leaşi; numai că, deşi domeniul este acelaşi, modul lor de a se comporta este diferit, unii acţionînd astfel în mod deliberat 39, ceilalţi nu. De aceea, îl vom numj necumpătat mai degrabă pe cel care, fără să resimtă dorinţa, sau animat de o slabă dorinţă, urmăreşte excesele în plăceri şi evită chiar şi neplăcerile mărunte, 20 decît pe cel care se comportă în acelaşi, fel sub impulsul unor dorinţe intense; căci ce n-ar fi în stare să facă unul ca el, dacă ar mai resimţi şi dorinţele tinereţii sau suferinţa acută generată de lipsa plăcerilor nece­sare ?

Dintre dorinţe si plăceri, unele sînt legate de generic frumoase şi bune (căci, după distincţia anterior, unele lucruri plăcute sînt prin nati 25 demne de dorit, altele'sînt contrariul acestora,

162

ETICA NÎCOMAHICĂ

sint intermediare) 4°, de pilda bunurile materiale, cîş-tigtil, victoria, onorurile, în ce priveşte aceste lucruri plăcute şi celelalte de acelaşi fel, ca şi cele internie-ifcare, blamul nu se aplică pentru faptul de a le

de a le dori sau de a le iubi, ci pentru maniera de a o face, adică în mod excesiv. De aceea, cei care, încâl­cind regula raţională, fie că se lasă dominaţi de vreunul dintre aceste lucruri frumoase şi bune prin natură, fie că le urmăresc în mod excesiv, de exemplu cei ce 30 manifestă un ataşament prea mare pentru onoruri, copii sau părinţi,

J o

vorbit nire în 3 Şi n

ARISTOTEL

25

30

1149 a

V

Anumite lucruri sint plăcute prin natura lor, unele în mod absolut, altele pentru anumite categorii de ani male sau oameni. 44 Alte lucruri nu smt plăcute prin natură, ci devin astfel fie ca o consecinţ a unei ano­malii 45, fie în virtutea obişnuinţei, fie di cauza unei pervertiri a naturii. 46 Pentru fiecare dintre acestei din urmă specii de plăcere pot fi observate dispoziti habituale corespunzătoare. Numesc dispoziţii bestiale cele manifestate de pildă în cazul creaturii despre care se povesteşte că spintecă pîntecele femeilor însărcinate pentru a le devora pruncii 47, sau în cazul unor popu­laţii sălbatice de pe ţărmurile Pontului4S, despre care se spune că le place să rnănînce carne crudă sau carne de om, iar alţii îşi oferă reciproc copiii pentru ospeţe, sau în ceea ce se povesteşte despre Phalaris. 49

Toate acestea sînt deci dispoziţii bestiale. Altele sînt provocate de maladii (sau uneori de nebunie, ca în cazul aceluia care şi-a oferit mama drept sacrificiu pentru zei şi apoi a mîncat-o, sau ca acela care a devo­rat ficatul tovarăşului său de sclavie). Altele, în sfîrşit, sînt dispoziţii morbide generate de anumite obiceiuri, ca smulgerea părului, roaderea unghiilor sau consu­marea de cărbune şi pămînt, la care se adaugă pede-rastia; unele dintre aceste practici sînt consecinţa unor dispoziţii naturale, altele sînt consecinţa unor obiceiuri (ca 'în cazul celor de care s-a abuzat încă din copilărie).

Desigur, pe cei la care natura este cauza unor astfel de dispoziţii nimeni nu i-ar numi oameni nestapîniţi, cum nu le-ar putea numi astfel pe femei, pentru ca' J1^ relaţiile erotice, rolul lor este pasiv şi nu activ , acelaşi lucru se poate spune şi despre cei pe care_ obiş­nuinţa i-a condus spre dispoziţii morbide. Fiecar dintre aceste două feluri de dispoziţii depăşeşte iimi^ tele viciului, ca şi în cazul bestialităţii. Şi, Jie ca ce le posedă le domină, fie că este dominat de ele, se poate vorbi de stăpînire sau nestăpînire de sin ^

sensul propriu al cuvîntului, ci de una prin

analo,

sie,

164

ETICA NICOMAHICĂ

ia fel cum despre cel ce nu-şi poate domina m în ia nu nutern spune că este nestăpînit pur şi simplu, ci în privinţa acestei pasiuni.

Dealtfel orice exces, fie că e vorba de demenţă, fie de laşitate, de necumpătare sau duritate, repre­zintă o dispoziţie fie bestială, fie morbidă. Astfel, cel care prin natura sa este predispus să se teamă de toate, chiar şi de zgomotul unui şoarece, dă dovadă de o laşitate animalică ; un altul are fobie de pisici din cauza unei maladii. De asemenea, printre demenţi, unii, care sînt din naştere lipsiţi de raţiune şi duc o existenţă limitată la simţuri, ca anumite triburi barbare de departe, prezintă dispoziţii bestiale, în timp ce alţii, pe care maladii ca epilepsia sau nebunia i-au adus într-o astfel de stare, prezintă dispoziţii morbide .

Se întîmplă uneori ca cineva doar să aibă vreuna dintre aceste înclinaţii, fără să se lase dominat de ea: dacă Phalaris, de pildă, dorind să rnănînce carne de copil sau să-şi procure o plăcere erotică nefirească, s-ar putea abţine. 51 în alte cazuri, însă, este posibil ca cineva nu numai să aibă o astfel de dispoziţie, ci şi să se lase dominat de ea. Deci, aşa cum, în cazul viciu­lui, există o formă corespunzătoare măsurii umane numită viciu propriu-zis şi alta pe care nu o numim ur şi simplu, ci îi adăugăm calificativul de bes-sau pe cel de maladivă, tot astfel este evident şi m privinţa lipsei de stăpînire, există o formă ala ^ alta maladivă, dar nestăpînirea propriu-zisă es e numai aceea corespunzătoare necumpătării spe-Clf* umane. **

Se clar' ^ec*' câ stăpînirea şi nestăpînirea de sine

si maniffstâ exclusiv în domeniul în care se manifestă ^cumpătarea şi necumpătarea şi că, în celelalte do-^ > există o altă specie de nestăpînire, numită astfel T Metaforic şi nu în sens absolut.

io

2(>

165

ARISTOTEL

VI

Vom vedea acum că lipsa de stăpînire în

25 este mai puţin dezonorantă decît cea raportată dorinţe. Căci mînia pare sa asculte întrucîtva de ra~ ţiune, chiar dacă o face într-o doară, asemeni servito­rilor grăbiţi, care ies în fugă înainte de a auzi tot ce li se spune, pentru ca apoi să execute prost ordinele primite, sau asemeni cîinilor, care, cum bate cineva Ia uşă, încep să latre înainte de a şti dacă e un prieten

30 sau nu. Aşa şi mînia, sub impulsul înfierbîntării si al impetuozităţii naturale, auzind fără să audă ordinul raţiunii, se avîntă spre răzbunare. Raţiunea sau imagi­naţia i-au arătat că e vorba de un ultragiu sau de un semn de dispreţ şi mînia, ca şi cînd, în urma unui raţio­nament, ar ajunge la concluzia că are datoria să lupte împotriva unei asemenea atitudini, izbucneşte ime­diat. 53

33 Dorinţa însă, îndată ce raţiunea sau simţurile îi

spun că ceva e plăcut, se şi avîntă să guste plăcerea. 1149 b Aşadar, în timp ce mînia se supune într-un anume sens raţiunii, dorinţa nu o face deloc. Ea este deci mai dezonorantă, pentru că omul care se arată lipsit de stăpînire în mînie este învins într-un fel de raţiune, pe cînd celălalt se lasă învins nu de raţiune, ci de dorinţă. 54

Să adăugăm că cei ce se lasă în voia unor impul-

5 suri naturale sînt mai scuzabili; chiar şi în cazul dorin­ţelor, cînd acestea sînt comune tuturor oamenilor şi în măsura în care sînt comune. Or, mînia şi duritatea caracterului sînt mai naturale decît dorinţele de plă­ceri excesive şi fără caracter de necesitate. 55 Putem lua ca exemplu cazul aceluia care, la învinuirea ca şi-a lovit tatăl, declara că „şi el şi-a lovit propriul tată, iar acela, la rîndul lui, pe al său", şi, arâtîndu-şi copilul, adăuga: „şi el, cînd va deveni bărbat^ nu-lovi pe mine; acest lucru este înnăscut în familia no ^ tră." ; sau altul care, tîrît de fiul său, îi cerea sa -oprească la uşă, motivînd că „nici el nu-si tîrise decît pînă acolo".56

io

166

ETICA NICOMAHICĂ

15

20

Mai mult, cu cît cineva .este mai perfid, cu atît

ste mai nedrept. Dar omul irascibil nu este perfid,

e. njcj rnînia, ci se manifestă deschis, pe cînd dorinţa

e ca Afrodita, despre care se spune: „zeiţa născută

Cypni, urzitoarea de şiretlicuri" 57 şi despre al cărei brodat Homer spune că este „o ademenire ce fură ile pînă şi omului înţelept".58

Aşadar, fiind mai nedreaptă, această formă de nestapînire este şi mai dezonorantă decît cea care se Hianifestă în mînie; ea este lipsă de stăpînire în sensul •propriu al cuvîntului şi, într-un sens, e un viciu. 59 în sfîrsit, nimeni nu suferă cînd ultragiază pe cineva, dar orice om care acţionează sub impulsul mîniei o face resimţind supărarea, pe cînd cel ce ultra­giază o face cu plăcere. Deci, dacă actele ce provoacă ninia sînt cu atît mai nedrepte cu cît mîriia este mai justificată, atunci şi lipsa de stăpînire provocată de dorinţă este mai nedreaptă decît cea provocată de mînie; căci, în mînie, intenţia de a insulta este ab­sentă. 6°

Este clar, deci, că lipsa de stăpînire în dorinţe este mai dezonorantă decît cea în mînie şi că atît stă-pîmrea cît şi nestăpînirea de sine se manifestă în dome-»iul dorinţelor şi plăcerilor senzoriale.

Dar trebuie să facem o distincţie chiar între aceste plăceri. Căci, după cum am spus la început61, unele sînt specific umane si naturale, atît prin genul cît şi prin intensitatea lor, altele au un caracter bestial, iar altele sînt efectul unor dezvoltări anormale sau al unor maladii. Or, cumpătarea şi necumpătarea nu se raportează decît la prima categorie. De aceea, cînd este vorba de animale, nu spunem că sînt nici cumpă­tate, nici necumpătate, decît în sens metaforic, dacă • specie animală se deosebeşte în ansamblu de o alta pnn impudoare, instinct destructiv sau voracitate62; căci anwaalele nu sînt dotate nici cu capacitatea de a face Q. alegere deliberat ă, nici cu facultatea de a raţiona, 01 pot ieşi din limitele propriei naturi, ca si oamenii atlngi de nebunie.

Bestialitatea este un rău mai mic decît viciul, 1150

^ Bfiai înfricoşător; căci, în cazul animalelor, partea

30

35

167

ARISTOTEL

superioară a sufletului nu este coruptă, ca la om -• inexistentă. Este ca şi cum, comparînd ceva inanirn U cu o fiinţă vie, ne-am întreba care dintre ele este m rea; căci totdeauna mai puţin dăunătoare este coru^ ţia a ceea ce nu-şi are în sine principiul, iar acest prin cipiu este intelectul. Este deci aproape ca şi cînd arrî compara nedreptatea cu un om nedrept: fiecare dintr aceste două lucruri poate fi, în felul său, mai rău decit celălalt. Căci un om rău poate face infinit mai mult rău decît un animal. 63

VIÎ

8 în ce priveşte plăcerile şi neplăcerile, ca şi reacţia

• de atragere64 sau respingere provocate de simţul tactil

io şi de gust (lucruri pe care le-am definit mai înainte ca domeniu al cumpătării şi necumpătării) 65, este posibil ca cineva să se lase dominat de cele pe care cei mai mulţi le domină, după cum se poate şi să le domine pe cele de care cei mai mulţi se lasă dominaţi. Cînd e vorba de plăceri, cel ce le domină este un om stăpîn^ pe sine, iar cel ce se lasă dominat este nestâpînit;

15 în cazul neplăcerilor, primul dovedeşte tărie, celălalt slăbiciune6G. Dispoziţia habituală a majorităţii oame­nilor se situează însă pe o poziţie intermediară faţă de acestea două, deşi înclină mai mult spre cea rea. Dat fiind că unele plăceri sînt necesare, altele nu, dat fiind, de asemenea, că nici cele necesare nu sînt astfel decît pînă la un punct, atît excesul cît şi lipsa lor totală neavînd caracter de necesitate (lucru valabil şi în ce priveşte neplăcerile), cel care urmăreşte plăceri 20 excesive sau urmăreşte în mod excesiv şi premeditat plăcerile necesare67,'şi o face pentru plăcerea msaşi şi nu în vederea atingerii unui alt scop, este un o necumpătat. Un astfel de om, nefiind _ înclinat ^ sa^-,_ regrete actele, este prin forţa lucrurilor incurabil, ca acolo unde nu există regret, nu poate exista nici r diu. Opusul lui este cel ce respinge cu totul iar cel ce păstrează măsura justă este un om c

168

ETICA NICOMAHICĂ

25

30

35

Xecumpătat este şi cel ce evită neplăcerile fizice

,/T^ntru că se lasă dominat de ele, ci în mod deli-nu Lci-n-j-»-'- _ ___ ^

berat. Cît de?pre cei ce acţionează fără premeditare, ce deosebesc între ei prin aceea că unii se lasă antre­naţi de plăcere, alţii fug de neplăcerea pe care o poate provoca nem-plinirea dorinţei. Dar oricine 1-ar socoti rnai rău pe cei ce comite un act dezonorant fără să se afle sub impulsul unei dorinţe, sau resimţind una foarte slabă, decît pe cel ce o face impulsionat de o dorinţa violentă, ca şi pe cel ce ar lovi fără să fie cuprins de mî'nie decît pe cel ce ar face-o sub impulsul acesteia ; căci de ce acte n-ar fi în stare un astfel de om, dacă s-ar mai afla şi sub imperiul pasiunii l Iată de ce omul necumpătat este mai rău decît cel incapabil de a se stăpîni.

Dintre comportamentele despre care a fost vorba mai sus, unul este deci mai degrabă un fel de slăbi­ciune, celălalt este nestăpînire.68 Omului lipsit de stăpînire i se opune cel stăpîn pe sine, omului slab cel cu tărie de caracter; căci tăria de caracter constă în a rezista, stăpînirea de sine în a domina şi una e să opui rezistenţă, alta e să domini, după cum una e să nu te laşi înfrînt, alta e să obţii victoria. Şi, din acest motiv, stăpînirea de sine este un lucru mai demn de dorit decît tăria de caracter.69

Cel căruia-i lipseşte rezistenţa acolo unde majori- 1150 b tatea oamenilor rezistă şi pot rezista este un om slab Şi efeminat 7° (căci şi efeminarea este un fel de slăbi­ciune), de pildă cel ce-şi tîrăşte mantia numai ca să evite neplăcerea efortului de a o ridica sau, prefăcîn- 5 au-se bolnav, nu-şi imaginează că, simulînd înfăţişarea u^ui om demn de milă, este el însuşi demn de milă. ^ La fel stau lucrurile şi în privinţa stăpînirii şi nestă-pinirii de sine. Faptul că un om cedează în faţa unor P aceri sau neplăceri intense şi excesive nu este sur­prinzător, ci, dimpotrivă, este chiar scuzabil dacă cel p, °auză a încercat să le reziste (ca în cazul lui ^niloktetes _din tragedia lui Theodektes 71, cînd este deUSat de viperă, sau al lui Kerkyon din tragedia Alope 10 pu, arkinos 72, sau ca aceia ce, străduindu-se din răs-

eri Sa~Şi stăpînească rîsul, sfîrşesc prin a izbucni în

169

ARISTOTEL

hohote, aşa cum i s-a întîmplat lui Xenophantos 73\ Surprinzător este, dimpotrivă, ca cineva să se lasp dominat arătîndu-se incapabil să reziste unor plăceri sau neplăceri cărora majoritatea oamenilor sînt în stare să le opună rezistenţă, fără ca o asemenea slăbiciune să se datoreze eredităţii sau unei maladii (cum este

15 cazul la regii sciţi74, la care slăbiciunea este ereditară sau slăbiciunea generică ce deosebeşte sexul feminin de cel masculin).

Şi amatorul de jocuri, care trece drept necumpătat, este în realitate un om slab. Căci jocul înseamnă destin­dere 75, fiind o formă de repaus, iar amatorul de joc se numără printre cei ce caută destinderea în mod excesiv.

20 Lipsa de stăpînire se prezintă deci sub două forrne:

impulsivitatea şi slăbiciunea. Astfel, unii oameni, deşi deliberează, sînt împiedicaţi de pasiune să-şi menţină hotărîrile luate; alţii se lasă antrenaţi de pasiune toc­mai pentru că nu deliberează, în sfîrşit, există şi oameni care (asemeni celor ce, dacă au fost gîdilaţi o dată, mu se mai gîdilă), simţind dinainte şi prevăzînd ce se va întîmpla, se trezesc din vreme pe ei înşişi, adică propria facultate de a raţiona, şi nu se lasă dominaţi

25 de pasiune, indiferent dacă e vorba de ceva plăcut sau neplăcut.

Predispuse la lipsa de stăpînire sub forma ei impulsivă sînt mai ales temperamentele vii şi cele uşor excitabile 76; impetuozitatea unora şi violenţa celorlalte le împiedică să asculte de raţiune, înclinate fiind sa se lase în voia imaginaţiei.

9

30

VIII

După cum am mai spus 77, omul necumpătat nu este înclinat sa regrete, pentru că persistă în hotănrea aleasă, în timp ce omul lipsit de stăpînire îşi re£re * totdeauna actele. De aceea, nu este chiar aşa cum p neam problema la început7', ci, dimpotrivă, necumpătat este cel incurabil, iar cel nest^P fi vindecat. Căci viciul este asemănător cu

170

ETICA NICOMAHICĂ

ace să avem o opinie corectă despre ele. Cumpătat e pnn urmare omul ce posedă ace necumpătat este contrariul lui.

'

dre t- a îl poate îndepărta pe om de la regula

în r f' îmPiedicîndu-l prin dominaţia ei să acţioneze coniormitate cu această regulă, fără să-1 stăpînească

35

hidropizia şi ftizia, pe cînd lipsa de stăpînire poate fi omparată cu epilepsia, primul fiind un rău cronic,

laltă un r^u intermitent. Dealtfel, lipsa de stăpînire si viciul aparţin unor genuri total diferite, căci viciul este inconştient, lipsa de stăpînire nu.

Dar, si printre oamenii lipsiţi de stăpînire, impulsivii 1151 a sînt preferabili celor ce, deşi posedă regula raţională, nu o respectă; aceştia din urmă se lasă învinşi de o pasiune prea slabă şi nu fără să fi deliberat în prealabil, ra ceilalţi. Omul lipsit de stăpînire seamănă de fapt cu cei ce se îmbată repede, dintr-o cantitate de vin 5 mult mai mică decît le-ar fi necesară celor mai mulţi.

Este clar, deci, că lipsa de stăpînire nu este un viciu (deşi, într-un sens, ar putea fi) 79; căci în primul caz se acţionează contrar alegerii deliberate, în al doilea conform unei alegeri deliberate. Există totuşi o simili­tudine între ele, cel puţin dacă luăm în consideraţie actele pe care le generează. Aşa cum spunea Demo-dokos 8° despre milesieni: „milesienii nu sînt proşti, dar acţionează ca nişte proşti", la fel şi cei incapabili de a se stăpîni, deşi nu sînt oameni nedrepţi, comit acte nedrepte.81

Dat fiind că natura omului nestăpînit îl face să urmărească plăcerile fizice în exces şi împotriva regulii drepte, fără să fie însă convins că aşa trebuie să pro­cedeze, pe cînd omul necumpătat o face din convingere, pentru că stă în natura lui să le urmărească, primul va fi uşor determinat să-şi schimbe conduita, celălalt nu. In fond, atît virtutea cît şi viciul privesc principiul, prima conservîndu-1, celălalt distrugîndu-1. Or, în acţiu­nea morală, principiul este scopul propus, aşa cum Jn matematică sînt ipotezele.82 Dar, nici într-un caz, nici în celălalt, raţionamentul nu poate oferi cunoaş­terea principiilor, ci numai virtutea (fie o virtute natu­rala, fie una dobîndită prin deprindere) este cea care

10

15

20

171

ARISTOTEL

25

însă pînă într-atît încît să-1 convingă că trebuie să urmărească fără reţinere plăcerile despre care vorbeam Un astfel de om este cel lipsit de stăpînire de sine" care este preferabil celui necumpătat şi care nu este cu totul vicios; căci în el este salvat lucrul cel mai de seamă, adică principiul. Un altul este contrariul lui: cel ce-şi păstrează fermitatea, pasiunea neputîndu-1 îndepărta de la regula dreaptă.