Actualizare 1 lucrare

B. Note de doctrină⁵³
1. Într-o definiţie formulată recent în literatura juridică de specialitate, autoritatea părintească a fost definită ca fiind „totalitatea drepturilor şi obligaţiilor impuse de lege, părinţilor sau persoanelor care acţionează in loco parentis, pe o durată limitată de timp, privitor la persoana şi bunurile copilului minor, şi instituite în considerarea primordială a interesului (superior - n.n.) al acestuia”.

Într-o altă opinie⁵⁴, „autoritatea părintească este un concept juridic complex, care cuprinde drepturile pe care părinţii le au cu privire la persoana şi bunurile copilului minor, atât în raport cu acesta, cât şi în raport cu terţii, precum şi obligaţiile pe care calitatea de părinte le implică, în vederea creşterii copilului, pentru dezvoltarea lui fizică, mentală, spirituală, morală şi socială”.

Referitor la regula exercitării comune a autorităţii părinteşti şi după divorţ, potrivit art. 397 alin. (1) NCC, într-o exprimare plastică, dar sugestivă⁵⁵ s-a afirmat faptul că „cuplul parental trebuie să supravieţuiască cuplului conjugal potrivit formulei clasice: chiar dacă se poate divorţa de soţ nu se poate divorţa de proprii copii”.

În privinţa exercitării, cu titlu de excepţie, a autorităţii părinteşti de către un singur părinte, dacă există motive temeinice [art. 398 alin. (1) NCC] prin motive întemeiate, s-a susţinut cu temei în literatura juridică recentă⁵⁶, vizează acele împrejurări precum: părintele este un consumator fervent de băuturi alcoolice, stupefiante, este o fire violentă, agresivă, fizic şi în limbaj, duce o viaţă promiscuă, este instabil psihic, manifestând tendinţe suicidale ori face parte dintr-o sectă, prezintă o antecedenţă penală, are un nivel scăzut de maturitate şi înţelegere ori este delăsător şi dezinteresat faţă de copii. În aceiaşi linie de gândire, s-a exprimat cu argumente pertinente opinia, fundamentată pe hotărârile judecătoreşti pronunţate, că se justifică acordarea autorităţii părinteşti exclusive/ unilaterale în următoarele situaţii:

- atunci când unul dintre părinţi aduce o atingere gravă autorităţii parentale comune, precum: tatăl care a luat iniţiativa şi a decis singur a circumcide fiul lor, pe furiş de mama acestuia sau atunci când tatăl sustrage copilul cu sine în Egipt pe o durată de doi ani, privându-l astfel de orice relaţie cu mama sa, fapte pentru care tatăl a fost condamnat;

- o expertiză care a conchis că tatăl - încarcerat într-un stabiliment penitenciar-este un psihopat violent;

- comportamentul violent al tatălui care constituie un pericol pentru sine şi pentru anturajul său, condamnat pentru fapte de violenţă, viol şi ameninţare, cu moartea faţă de soţ şi violenţe faţă de copiii acestuia;

- personalitatea narcisistă a tatălui cu tendinţe de a interpreta şi convingerea prevalentă a acestuia că situaţia fiicei sale necesită ca doar el să aibă custodia acesteia, aspecte care rezultă din raportul depus la dosarul cauzei de către expertul psihiatru care l-a examinat pe acesta;

S-a apreciat⁵⁷, în mare parte cu temei, că nu justifică, în principiu, derogarea de la regula exercitării autorităţii părinteşti comune:

- o simplă iregularitate în exerciţiul dreptului la vizită şi găzduire care nu poate constitui, în sine, un motiv grav în sensul prevederilor art. 373-2-1 din Codul civil francez şi care să poată conduce la privarea beneficiarului de drepturile sale;

- depărtarea geografică nu este considerată un motiv temeinic pentru a justifica exerciţiul unilateral al autorităţii părinteşti;

- legea din 13 aprilie 1995 a instaurat principiul autorităţii parentale comune pentru a permite părinţilor să rămână, în ciuda separării lor, asociaţi de o manieră activă şi efectivă, la toate deciziile importante referitoare la sănătatea, educaţia, formarea şi la recreerea copiilor comuni, şi care constituie astfel un ideal de atins. Acest sistem presupune ca părinţii, în ciuda separării şi a diferendelor dintre ei, sunt capabili de a lua decizii împreună, chiar dacă într-o manieră limitată şi cu ajutorul altora;

- o situaţie de alcoolism nu este în sine un motiv grav care să fondeze exerciţiul unilateral al autorităţii părinteşti. Este necesar a-i fi adăugat un comportament violent sau anumite metode educative brutale. Starea de alcoolism poate constitui, totuşi, cel mult o limitare sau încadrare a dreptului de vizită şi găzduire, şi chiar o restrângere, în cazuri grave;

- orientarea homosexuală a unuia dintre părinţi nu poate constitui, în principiu, un criteriu pentru respingerea exerciţiului comun al autorităţii părinteşti, potrivit jurisprudenţei CEDO (cauza Salgueiro da Silva c. Portugalia, 21 decembrie 1999);

- o distincţie bazată esenţial doar pe o diferenţă de religie nu poate fi acceptată;

- handicapul motoriu de care suferă tatăl şi care îl plasează într-o situaţie de dependenţă raportat la propria familie, cu atât mai mult cu cât reclamanta cunoştea handicapul soţului încă înainte de căsătorie;

2. Înţelesul principiului exercitării în comun a autorităţii părinteşti

Într-o lucrare publicată recent⁵⁸ s-a susţinut cu fundament juridic incontestabil faptul că părinţii exercită comun prerogativele autorităţi părinteşti, în sensul că orice decizie asupra a ceea ce urmează a se exercita va fi luată conjunct, prin acordul lor şi cu implicarea copilului, care va fi asociat în orice alegere care îl vizează sau îl afectează, ţinându-se seama de vârsta sa şi de gradul de maturitate [art. 483 alin. (2) NCC]. Luarea deciziilor privitoare la copil presupune atât consimţământul tatălui cât şi al mamei, în cazul actelor curente, faţă de terţii de bună-credinţă, operează prezumţia iuris tantum de acord al ambilor părinţi.

3. Excepţii de la principiul exercitării în comun a autorităţii părinteşti

Potrivit unei opinii⁵⁹ la care subscriem, publicată recent într-o lucrare de specialitate, prin derogare de la regula exercitării comune a prerogativelor părinteşti, instanţa de tutelă poate decide fie exercitarea unilaterală a autorităţii părinteşti fie, în mod excepţional, delegarea exercitării acesteia către o terţă persoană. Ca notă comună, învoiala părinţilor este permisă, dar supusă omologării de către instanţa de tutelă care, ţinând seama şi de opinia copilului în vârstă de peste 10 ani-ascultat obligatoriu-va încuviinţa soluţia convenită de părinţi sub rezerva conformităţii sale cu interesul superior al copilului (art. 506 NCC).

În ambele cazuri, „scindarea” exercitării autorităţii părinteşti este susţinută de existenţa unor motive temeinice şi, de asemenea, face necesară reconfigurarea relaţiilor dintre părintele care nu deţine exerciţiul autorităţii şi copilul său. Pe bună dreptate, s-a apreciat faptul că în niciuna dintre ipoteze, abaterea de la regula exercitării în comun a autorităţii părinteşti nu are semnificaţia decăderii implicite a părintelui sau a părinţilor din exerciţiul drepturilor.

În privinţa motivelor temeinice care să motiveze situaţia de excepţie a exercitării de către un singur părinte a autorităţii părinteşti, în literatura franceză şi practica judiciară au fost reţinute ca temeinice: un istoric anume al relaţiilor dintre unul dintre părinţi şi copil, marcat de precaritate afectivă, de dezinteres faţă de copil; antecedentele penale ale părintelui pentru infracţiuni săvârşite cu violenţă; fragilitatea psihologică a acestuia, refuzul sistematic al unuia dintre părinţi de a colabora cu celălalt în exercitarea comună a atributelor autorităţii părinteşti sau maniera obstrucţionistă în care şi-a exercitat în trecut drepturile părinteşti; precaritatea stării de sănătate a copilului reclamând simplificarea luării deciziilor cu privire la îngrijirea sănătăţii acestuia.

4. S-a exprimat recent în doctrină⁶⁰ opinia întemeiată că ce primează atunci când după divorţ autoritatea părintească se exercită în comun nu este interesul părinţilor, ci interesul superior al copilului, interes care rezultă din concluziile raportului de anchetă psihosocială, dar şi din probele care se administrează în cauză, în ipoteza divorţului întemeiat pe culpă sau a divorţului prin acord, când soţii nu cad de acord cu privire la cererile accesorii divorţului. Când unul dintre părinţi solicită instanţei de tutelă să nu îi acorde autoritate părintească, s-a apreciat că instanţa nu poate accepta de plano această cerere, ci trebuie să analizeze, raportat la interesul superior al copilului, dacă există motive întemeiate care să admită derogarea de la regula generală a exercitării autorităţii părinteşti de ambii părinţi (cum ar fi abuzul, neglijenţa, exploatarea copilului). S-a mai susţinut, cu temei, faptul că autoritatea părintească comună nu presupune ca ambii părinţi să se ocupe de copil zi de zi, ci înseamnă luarea de decizii comune, consultarea părinţilor în probleme esenţiale privitoare la copil, cum ar fi alegerea grădiniţei, a şcolii unde urmează să înveţe, alegerea medicului curant în caz de boală, a medicului de familie, a tratamentului medical, orientarea religioasă sau filosofică a copilului, formarea sau timpul liber al copilului care include şi stabilirea activităţilor extraşcolare, administrarea bunurilor copilului, schimbarea felului învăţăturii sau al pregătirii profesionale, şi altele. Actele cu caracter curent, cum ar fi alimentaţia zilnică a copilului, programul de lecţii, alegerea îmbrăcămintei, cad în sarcina părintelui la care s-a stabilit locuinţa copilului. În opinia mai sus citată, se susţine că ar trebui făcută distincţia între autoritatea părintească şi îngrijirea cotidiană.

5. În privinţa exercitării, pentru motive temeinice, a autorităţii părinteşti de către un singur părinte, potrivit unei păreri⁶¹, aceasta se dispune numai cu titlu excepţional, derogatoriu de la regula autorităţii părinteşti comune, atunci când, ţinându-se seama de interesul copilului, se constată de instanţa de tutelă că exerciţiul comun al autorităţii părinteşti nu este în beneficiul copilului şi ar genera conflicte şi şicane între soţi. Atunci când între părinţii copilului există o stare conflictuală deschisă, care face imposibilă comunicarea între aceştia, când unul dintre părinţi este total dezinteresat de copilul său, de tot cea ce implică educarea, creşterea şi dezvoltarea sa, nu doreşte să ia parte în mod direct şi constant la creşterea şi educarea copilului său, suferă de o boală psihică gravă,astfel încât nu poate să ia decizii în interesul minorului, nu poate comunica, rezolva conflicte sau nu cooperează, instanţa ar putea dispune ca exercitarea autorităţii părinteşti să se facă numai de către un singur părinte. Potrivit jurisprudenţei olandeze⁶², autoritatea părintească poate să se exercite de un părinte, atunci când celălalt părinte este alcoolic. Autoritatea părintească unică s-ar justifica şi atunci când unul dintre părinţi are un comportament imoral sau abuziv, suferă de o boală psihică gravă, se manifestă violent sau este toxicoman, manifestă neglijenţă în relaţiile cu copilul sau exploatează copilul.

Dacă părintele are vârsta mai mică de 18 ani, se impun următoarele precizări în privinţa exercitării autorităţii părinteşti. Dacă minorul are un singur părinte şi părintele minor are vârsta cuprinsă între 14-18 ani, el va exercita drepturile şi va îndeplini obligaţiile părinteşti numai cu privire la persoana copilului, drepturile şi obligaţiile cu privire la bunurile copilului revenind tutorelui. Dacă părintele minor are vârsta de sub 14 ani, fiind lipsit total de capacitate de exerciţiu, nu va putea avea exerciţiul drepturilor şi îndatoririlor părinteşti nici cu privire la persoana, nici cu privire la bunurile copilului, în acest caz instituindu-se tutela.

Dacă minorul are doi părinţi, în literatura juridică⁶³ s-a făcut distincţia între două situaţii:

a) unul dintre părinţi are vârsta sub 14 ani şi celălalt are vârsta cuprinsă între 14-18 ani; în acest caz părintele cu vârsta de sub 14 ani nu poate exercita drepturile şi îndatoririle care se referă la persoana ori bunurile copilului, iar părintele cu vârsta între 14-18 ani va putea să exercite doar drepturile care se referă la persoana copilului, în privinţa exercitării drepturilor cu privire la bunurile copilului fiind necesar să se instituie tutela;

b) dacă ambii părinţi au vârsta de sub 14 ani, niciunul dintre ei nu va putea exercita drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la persoana şi bunurile copilului, fiind necesară instituirea tutelei⁶⁴.

6. În privinţa locuinţei copilului după divorţ (art. 400 NCC), s-a exprimat opinia⁶⁵ în doctrină că aceasta, cu titlu de regulă cu caracter general, se stabileşte de comun acord între părinţi, odată cu divorţul, instanţa fiind ghidată, desigur, de interesul superior al copilului. Stabilirea locuinţei copilului la rude sau la terţe persoane este condiţionată de acordul acestora. Ea constituie o măsură de excepţie care se poate dispune doar atunci când, din diferite motive, locuinţa minorului nu poate fi stabilită la părinte (de exemplu, părinţii minorului lucrează în străinătate, prestează munci ocazionale care presupun deplasarea dintr-o localitate în alta în căutare de lucru, nu au o locuinţă statornică, sunt internaţi într-un sanatoriu pentru refacerea sănătăţii etc.). Aceste persoane au obligaţia de supraveghere a copilului şi îndeplinesc toate actele obişnuite (cu caracter curent - n.n.)care privesc sănătatea, educaţia ori învăţătura copilului. Chiar dacă minorul are locuinţa la aceste persoane, drepturile cu privire la bunurile minorului sau cele cu privire la persoana minorului, altele decât actele expres prevăzute în sarcina celor la care locuieşte minorul, se exercită de către părinţi.

7. În privinţa menţionării, cu exactitate, în dispozitivul sentinţei judecătoreşti, a adresei exacte cu privire la locuinţa minorului, s-a apreciat, cu temei⁶⁶, că este suficientă indicarea stabilirii locuinţei minorului la locuinţa unuia dintre părinţi, fără precizarea adresei exacte.

8. Referitor la drepturile părintelui separat de copil (art. 401 NCC), s-a exprimat opinia⁶⁷ că în situaţia în care instanţa de tutelă a stabilit locuinţa copilului la unul dintre părinţi, în beneficiul părintelui separat de copilul său textul recunoaşte un drept de vizită a minorului. În vederea stabilirii modalităţilor şi programului de vizită a copilului, este necesară întocmirea raportului de anchetă psihosocială. Dreptul la relaţii personale este recunoscut legal nu numai părintelui, ci şi minorului, atât prin actele normative interne, cât şi prin acte internaţionale, ratificate de România, respectiv Convenţia O.N.U. cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, republicată, precum şi prin Convenţia asupra relaţiilor personale care privesc copiii, adoptată la Strasbourg la 15 mai 2003, ratificată de România prin Legea nr. 87/2007. Relaţiile personale se pot realiza nu numai prin vizitarea copilului la domiciliul său, ci şi prin găzduirea minorului pe o perioadă determinată, prin transmiterea de informaţii copilului cu privire la părintele său ori prin transmiterea de către părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul de informaţii referitoare la copil, inclusiv fotografii recente sau evaluări medicale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că posibilitatea părintelui şi a copilului de a se bucura reciproc de compania celuilalt reprezintă un element fundamental al vieţii de familie (Ignaccolo-Zenide c. România, 25 ianuarie 2000).