Adrian Bejan

— Istoria Daciei romane

— Dedicaţiile au un caracter oficial prin calitatea dedicanţilor: magistraţi, municipali, comandanţi de legiune, soldaţi din legiunea V Macedonia.

— Cultului militar al lui Jupiter îi aparţine şi o mare cantitate de acvile modelate în piatră, metal sau argilă, cu fulgerul în gheare şi coroana în plisc.

— Cu timpul, Jupiter capătă numeroase ipostaze, definite de epitete corespunzătoare: Jupiter Elicius – producătorul ploii şi cel care dăruieşte semne miraculoase; Jupiter Vernus – diriguitorul ploilor de primăvară; Jupiter Tonans – autorul tunetelor; Jupiter Feretrius – cel care ia prada sau care învinge, care loveşte, dar şi ocrotitorul direct al copacului de care erau atârnate prăzile de război, luate de la duşmani: există şi o ceremonie a ofertei prăzilor, ca ofrandă către zei, pe o targă specială, numită „feretrum”.

— Arborele consacrat lui Jupiter este stejarul, copacul pe care, în credinţa romanilor, îl lovea cel mai des fulgerul, ca semn simbolic al ordinelor comunicate de zeu pentru auguri. Procesul treptat de foarte larg sincretism realizează cele mai diferite epitete atributive: Jupiter Lapis – simbolul cremenei; Jupiter Propugnator – apărătorul prin luptă; Jupiter Pistor (brutarul), pentru că i-a sfătuit pe romani, în timpul asediului gallic, să arunce din cetate ce aveau mai de preţ, iar aruncarea pâinilor peste ziduri a fost interpretată de gali drept belşug şi forţă.

— De asemenea, Jupiter e cunoscut şi sub epitetele de „ Acraeus” – ipostaza de mare divinitate a altitudinilor montane, unde avea sanctuare speciale; Jupiter Capitolinus – patronul templului ce îi era consacrat pe Capitoliu.

— Cultul lui Jupiter era slujit de preoţii flamini (flamines), constituiţi într-un colegiu.

— Lui Jupiter i se dedică sărbători publice (feriae publicae), îi sunt consacrate toate zilele cu lună plină (idus), de asemenea, toate sărbătorile vinului şi alte zile. La 21 aprilie lui Jupiter, ca protector al viţei de vie şi al butoaielor care se deschid în ziua de 23 aprilie, pentru prima dată după culesul din anul trecut, îi e consacrată sărbătoarea „ Vinalia”.

— Principalele atribute ale tatălui zeilor erau fulgerul, acvila şi sceptrul, mai rar patera. În secolele II-III d. Hr. El a sincretizat cu o serie de Baali orientali, căpătând epitetele de Dolichenus, Heliopolitanus, Turmas, Tavianus.

— Pasărea lui Jupiter, vulturul, turnată în argint, a fost dată ca emblemă legiunilor de către Marius. Ea era reprezentată cu aripile desfăcute pentru zbor, avea o coroniţă în plisc şi fulgerul în gheare. Soldatul purtător al acestui steag era numit „aquilifer”

— Reprezentând puterea statului, cultul lui Jupiter se sărbătorea la 3 ianuarie în castrele romane.

— În Dacia existau şi temple dedicate cultului. La Potaissa a fost indicat un templu de descoperirea celor cinci altare la întretăierea străzilor Cheii şi

— Istoria Daciei romane

— Bălcescu. Două din cele cinci altare erau închinate lui Jupiter. Aceste altare dovedesc că în zonă se găsea un templu al lui Jupiter, de fapt al triadei capitoline. De fapt, la Potaissa s-au ridicat cele mai multe monumente zeilor din pantheonul clasic greco-roman. Zeului suprem, Jupiter, i s-au dedicat 44 de monumente (din care 40 de altare, cu inscripţie). Numai Apulum întrece Potaissa printre oraşele dacice în numărul de dedicaţii pentru Jupiter.

— În spaţiul Daciei, numărul taurilor dolichenieni se ridică la 5 sau la 6.

— Piesele este posibil să fi fost realizate în ateliere locale, execuţia lor nefiind perfectă. Piesele de la Porolissum, la care se adaugă şi o mână votivă dolicheniană, ne îndeamnă să credem că aici a fiinţat un posibil templu dolichenian.

— Aşa cum s-a observat, Jupiter, zeul suprem în mitologia romană, deţinând principalele atribute cereşti, ocupă un loc important şi în Dacia, cultul său fiind larg răspândit.

— Cultul lui Silvanus

— Un element remarcabil al pantheonului roman este Silvanus, zeu de origine italică, ce a reuşit să penetreze în majoritatea provinciilor imperiului şi care deţinea o paletă largă de dedicanţi din punctul de vedere al aspectului social.

— Silvanus este considerat de specialişti drept o divinitate italică străveche.

— În Dacia, Silvanus este atestat epigrafic şi prin intermediul a numeroase reprezentări figurative. Sunt cunoscute în jur de 100 de inscripţii închinate lui Silvanus, iar numărul lor creşte pe măsura noilor descoperiri. Într-o ordine ierarhică privind numărul de inscripţii votive închinate unor divinităţi din Dacia, Silvanus ocupă locul al III-lea, după Jupiter Optimus Maximus şi Mithras.

— Din 78 de inscripţii mai recente, 24 provin de la Apulum, 6 de la Ampelum (Zlatna), 7 de la Alburnus Maior (Roşia Montană), 20 de la Micia (Veţel), 4 de la Napoca, 4 de la Porolissum (Moigrad), 1 de la Potaissa (Turda), 6 de la Ulpia Traiana, 1 de la Tibiscum şi câte una din următoarele centre: Salinae, Sebeş, Germisara (Geoagiu Băi), Cristur, Bejan.

— Silvanus este reprezentat în 12 reliefuri în Dacia, situându-se, în ceea ce priveşte numărul reprezentărilor, pe locul al treilea alături de Pannonia Inferior, după Pannonia Superior şi Dalmaţia. De asemenea, există o gemă care provine de la Micia, care îl reprezintă pe Silvanus.

— O reprezentare statuară a lui Silvanus, provine de la Apulum (aflată în custodia Muzeului de Istorie a Artei din Viena), fiind vorba despre Silvanus Pater. Pe bază de bibliografie, mai poate fi identificat un fragment statuar al lui Silvanus Pater, provenind de la Napoca.

— Pentru cultul lui Silvanus, atestările de temple sunt extrem de rare, situaţie care poate fi întâlnită şi în provincia Dacia.

— Istoria Daciei romane

— La Ulpia Traiana a fost dezvelită în anul 1976, la S-E de amfiteatrul şi la circa 50 în distanţă de zidul oraşului, o clădire care, pe baza inventarului a fost identificată cu templul lui Silvanus. Atribuirea templului s-a realizat pe baza unui ex voto (pe care sunt reprezentaţi Silvanus şi nouă Silvanae).

— Templul presupus al lui Silvanus este unul din puţinele temple cunoscute pentru acest zeu. Unii specialişti îşi manifestă rezervele în atribuirea edificiului practicării cultului lui Silvanus.

— Referitor la alte edificii de cult închinate lui Silvanus, nu există încă dovezi arheologice. Există însă o inscripţie la Apulum, închinată lui Silvanus Sanctus, care pomeneşte de refacerea din temelie a unui templu închinat probabil acestuia.

— Adorarea lui Silvanus se realiza izolat, de către fiecare individ, în jurul unui altar amplasat în propria casă. O situaţie similară este întâlnită la Carnuntum, în casa numărul 6 fiind surprins un astfel de lăcaş de cult.

— Demn de remarcat este faptul că în Dacia sunt cunoscute altare închinate lui Silvanus Domesticus la Apulum, care prezintă în partea superioară un orificiu, realizat probabil în vederea libaţiilor. Din acelaşi centru provine un altar închinat lui Silvanus, ridicat de Ammius Valens, altar care în partea sa superioară prezintă o adâncitură care servea, probabil, libaţiilor.

— Practicarea cultului lui Silvanus nu era aşadar legată de existenţa unor temple, el desfăşurându-se după caz, în natură.

— Cultul lui Silvanus reprezintă unul dintre cele mai populare culte din Dacia romană, cunoscând cea mai puternică răspândire în Dacia Superior.

— Pătrunderea cultului în Dacia s-a produs dinspre Italia, prin filieră pannonică, existând însă şi dovezi ale influenţei dalmatine, cu precădere în iconografia zeului.

— La practicarea cultului participau reprezentanţi ai tuturor categoriilor sociale deşi, de multe ori, Silvanus a fost considerat prin excelenţă un zeu protector al celor săraci.

— Cultul lui Liber şi Libera

— Liber Pater – din latină libare „a stropi, a jertfi, a gusta” – este un zeu italic al sporului, al înmulţirii, de obicei fiind asociat cu zeiţa Libera, ambele, zeităţi plebee. Sărbătorile consacrate se numeau Liberalia şi erau originare din Latium. Un sanctuar roman de pe Aventin (construit de arhitecţi greci în 494 î. Hr.) era închinat unei triade rurale, adorată de plebei: Ceres, Liber şi Libera; triada avea scopul de a se opune triadei aristocratice Jupiter, Juno, Minerva. Liber Pater devine apoi patronul oraşelor libere (cetăţi autonome), probabil şi datorită consonanţei fonetice între Liber şi Libertas (libertate). Mult mai târziu, Liber Pater a fost identificat cu

— Istoria Daciei romane

— Bacchus, iar Libera cu Proserpina. Sărbătoarea Libreralia (17 martie) era un soi de carnaval, cu măşti din scoarţă de copac şi din frunze.

— Răspândirea cultului lui Liber ca zeu protector al viţei de vie, al vegetaţiei, dătător de roade pământului şi de forţe omului, zeu al universului şi al morţii, o ultimă ipostază sub care apare, este ilustrată de numărul relativ mare al inscripţiilor şi reprezentărilor figurate descoperite în diverse aşezări ale provinciei de la Dunăre.

— Dezvoltarea în Dacia a cultului celor două zeităţi este în strânsă legătură cu marea răspândire a acestui cult în epoca imperială, apoi cu existenţa asociaţiilor lui Liber-Dionysos, originare din Asia Mică.

— Între zeităţile adorate de cetăţenii metropolei Daciei romane, la loc de cinste se află Liber Pater şi perechea sa Libera. Dovada cea mai concludentă o constituie însăşi descoperirea din 1974 a templului închinat lui Liber, a câtorva inscripţii şi a numeroase reprezentări.

— Din cele 44 de inscripţii din Dacia, care se cunosc, dedicate lui Liber şi Libera, 3 provin de la Sarmizegetusa, două fiind inscripţii pe reliefuri şi una fiind pe un altar. Capitala Daciei romane ocupa locul patru după Turda (Potaissa), Alba Iulia (Apulum) şi Veţel (Micia). Săpăturile efectuate aici în ultimii ani au scos la iveală încă 9 inscripţii, dintre care 6 sigure şi 3 probabile, plasând astfel Sarmizegetusa alături de Turda.

— În Dacia se cunosc 157 de reprezentări aparţinând lui Liber-Dionysos şi acoliţilor săi, dovadă a popularităţii de care zeul se bucura: Sarmizegetusa se situează cu douăzeci şi două de reprezentări pe primele locuri, alături de Romula (Reşca), Apulum (Alba Iulia) şi Potaissa (Turda).

— Lucrate din marmură, piatră, teracotă şi bronz, reprezentările se încadrează cronologic în sec. II-III. Opere ale meşterilor locali, piesele sunt realizate artistic diferit, priceperea acestor meşteri indicând intensa activitate meşteşugărească din centrele economice ale Daciei.

— Cultul lui Aesculap şi al Hygiei

— Dintre divinităţile de origine greacă ale pantheonului roman, de o răspândire mai mare s-au bucurat în Dacia zeii sănătăţii Aesculap şi Hygia, cărora li se ridică numeroase altare votive, peste 80 de inscripţii şi reliefuri votive (cărora li se adaugă şi câteva geme) din care menţionăm cele descoperite la Săcelu (Gorj), Băile Herculane, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Germisara, Ampelum, Napoca, Porolissum, Hoghiz şi îndeosebi Apulum, de unde provin 23 de altare dedicate celor doi zei, precum şi două temple la Apulum şi Ulpia Traiana.

— Majoritatea dedicanţilor din inscripţiile pentru Aesculap şi Hygia sunt de origine romană, italică şi mai rar greco-orientală. Ei sunt oameni politici, militari, funcţionari, meşteşugari bogaţi, dar şi sclavi.

— Istoria Daciei romane

— La Apulum, templul celor doi zei era loc de pelerinaj şi tratament pentru bolnavi, după cum indică descoperirea unor instrumente medicale folosite în operaţii uşoare, a unei ştampile-reţetă cuprinzând patru remedii oftalmologice şi a unei inscripţii exprimând recunoştinţa pentru recăpătarea vederii în acest sanctuar, a unui veteran, C. Iulius Frontanianus, care activase în Legiunea V Macedonia.

— Zeii aveau la Apulum un sanctuar renumit, pentru înfrumuseţarea căruia se ridicau porticuri lungi de 30-40 de picioare. Există două table votive care ne vorbesc de cele două porticuri ridicate, unul de către un augustal al municipiului Septimium Apulense şi altul de către un decurion al municipiului Apulum. Cele două inscripţii datează cam din aceeaşi perioadă, sfârşitul sec. II – începutul sec. III (193-250). Din păcate, templul nu s-a păstrat.

— Preoţii asklepeionului de la Apulum se bucurau de o deosebită consideraţie în rândul concetăţenilor lor. De exemplu: un libert al templului, după eliberare devine un personaj de seamă al oraşului, intrând chiar în rândul augustalilor. El primea din partea consiliului orăşenesc distincţia de ornamenta decurionalia – care se dădea onorific şi pe viaţă.

— În ceea ce priveşte cronologia templului, se presupune pe baza inscripţiilor că asklepeionul a luat fiinţă la sfârşitul sec. II, iar perioada de maximă înflorire a avut-o în prima jumătate a sec. III. D. Hr.

— Templul de la Sarmizegetusa a cunoscut trei faze de construcţie, suprapunându-se în mare măsură una peste cealaltă, faza I datându-se la începutul sec. II d. Hr.

— După reconstrucţia din faza a treia, complexul a mai funcţionat aproape un secol.

— Cultele orientale

— Cultele orientale sunt atestate în mediul roman încă de la sfârşitul secolului al III-lea î. Hr., dar răspândirea lor a fost la început lentă, redusă la câteva divinităţi micro-asiatice, siriene sau egiptene. De la sfârşitul secolului I d. Hr. Până la începutul secolului al V-lea, afirmarea şi ascensiunea cultelor orientale este continuă, cu amplitudini diferite pentru fiecare cult.

— Dintre divinităţile siriene sincretizate cu prima divinitate a pantheonului roman, Jupiter, o mai mare importanţă o are Jupiter Dolichenus (Jupiter sincretizat cu Baal din Dolichene). El a fost adorat ca tămăduitor al tuturor bolilor, dar şi ca mântuitor moral şi aducător de victorii, până când ajunge zeul patron al militarilor, cel care asigură sănătatea soldatului şi triumful în luptă. De altfel, unele statui îl şi înfăţişează în vestimentaţie militară romană. În unele inscripţii din Dacia este asociat şi extracţiei minereurilor de fier.

— Istoria Daciei romane

— Alte descoperiri în Dacia, referitoare la cultul lui Jupiter Dolichenus sunt menţionate la Micia (un altar), la Ulpia Traiana (un dolicheum, altorelief cu inscripţie), Tibiscum (altar înălţat de Iulius Valentius), Pojejena de Sus (altar fragmentar), la Ilişua (în Bistriţa) – apare alături de Serapis – pe o statuetă fragmentară de bronz, în Dacia Inferioară, la Cătunele (o mână votivă de bronz), Drobeta (un cap de marmură dintr-o statuie a zeului), Amăreştii de Sus (statuie de marmură). Alături de templul de la Sarmizegetusa, mai are unul la Apulum. Din punct de vedere cronologic, monumentele se grupează în perioada împăraţilor Antonini. Dedicaţii în Dacia au fost: 14 făcute de militari, 6 de preoţi, 4 de negustori, 2 de meşteşugari. Analiza numelor dedicanţilor oferă gradul de romanizare: 26,7% sirieni, 11,7% greci, 6% romani.

— O altă divinitate siriană răspândită în Dacia a fost Jupiter Heliopolitanus.

— Cunoscut în sec. II-III, reprezenta evoluţia cultului lui Hadat (zeu din localitatea Balbek din Mesopotamia). Acest zeu, Jupiter Heliopolitanus, e în fruntea unei triade din care făceau parte Venus Heliopolitana, Mercurius Heliopolitanus – echivalentă cu Hadat, Atargatis, Simios. Era un zeu al furtunilor şi al cerului, dar şi al grâului. Apare în aproximativ 60 de inscripţii greceşti şi latine. În Dacia s-au descoperit două altare cu inscripţii, la Micia şi Sarmizegetusa. Aici apare cu epitetul de Optimus Maximus. La Micia altarele au fost ridicate de 2 militari. A treia dedicaţie a fost descoperită în Ţara Haţegului.

— Dea Syria, preluată de romani din Siria şi preluând în noul cult alura şi atributele zeiţei Atargatis, pandra lui Hadad din Hieractopolis. Numele de Syria Dea este un apelativ, intenţionat vag pentru a nu divulga adevăratul nume. Apelativul devine însăşi numele zeiţei şi cunoaşte în inscripţii numeroase variante: Suria Dia, Dasuria, Lasura.

— Un loc important îl deţine zeul Mithras. Este singura divinitate de origine persană ce a invadat Imperiul Roman, ajungând să aibă cea mai mare longevitate. Cultul acestui zeu a existat şi în epoca elenistică. El s-a răspândit foarte mult atunci când legiunile romane s-au apropiat de Eufrat.

— La început Mithras a fost un zeu solar. El s-a născut într-o peşteră, în ziua de 25 decembrie. În momentul naşterii sale păstorii au venit să i se închine.

— După un timp s-a înălţat la cer cu ajutorul lui Sol. După alte variante însă, Mithras a avut o luptă cu Sol, pe care-l va învinge, dar acesta îl va răpi pe Mithras şi-l va duce în carul său solar în cer. În Europa, cultul său a fost adus de legiunile lui Pompeius. În epoca romană, Mithras apare ca salvator al omenirii. El trebuie să sacrifice un taur fabulos. Tot din lumea elenistică este preluată dogma pregătirii sufletului pentru viaţa următoare. Treptele de iniţiere în cultul mithriac sunt în număr de 7, la acest cult participând doar bărbaţii. Cei iniţiaţi trebuiau să păstreze secretul ritualului. În reprezentări

— Istoria Daciei romane acest zeu apare însoţit de doi discipoli care asistă la ritual. Animalele sale sacre sunt: şarpele, câinele, scorpionul. Locaşul de cult închinat acestui zeu se numea Mithreum. La acesta se ajungea pe o scară. În Dacia s-a descoperit un templu al acestui zeu, iar în Dobrogea e cunoscută peştera lui Adam.

— Toate peşterile trebuiau să fie iluminate printr-o crăpătură, pe unde să pătrundă raza soarelui. Apare reprezentat având sub piciorul drept capul taurului, iar în mâna dreaptă – pumnalul. Există şi un relief care-l reprezintă pe Mithras trăgând cu arcul într-o stâncă din care va ţâşni apa.

— În Oltenia sunt cunoscute 50 de monumente dedicate lui Mithras, cele mai importante apărând la Romula; sunt prezentate scene care arată sacrificiul taurului. Se presupune că aici a existat şi un templu închinat acestui zeu. În Transilvania prezenţa cultului este atestată prin reliefuri şi statui.

— Dimensiunile mici ale acestor plăci şi reliefuri nu dau posibilitatea de a bănui prezenţa unor grote, ci de a considera aceste piese ca ofrande. Cultul mitriac a avut cel mai mare rol în formarea religiei creştine, prin care începe decăderea acestuia, după anul 391 importanţa lui scăzând considerabil, iar în secolul VIII un sinod va interzice definitiv practicarea acestui cult.

— Dintre multele divinităţi orientale atestate în Dacia, mai amintim:

— Divinităţi siriene: Jupiter Eractopolitanus, Jupiter Turmasgades, Baltis, Sol Invictus, Deus Acternus;

— Zei palmyrieni: Theos Hypsistos, Jupiter

— Exsuperantissimus, Bellus, Malachbellus, Iarhibolus, Belhamon (zeu punic adus de palmyrieni);

— Zei egipteni: Isis şi Seraphis;

— Zei microasiatici: Cybele, Attis.

— Pe lângă practicarea numeroaselor culte au existat în Dacia şi adepţi izolaţi ai creştinismului.

— Răspândirea creştinismului

— Practicile religioase, orientările şi tendinţele religioase cu nuanţe de monoteism şi universalitate din cadrul religiilor păgâne au pregătit, ca şi în alte ţinuturi romane, ascensiunea creştinismului. S-au creat astfel condiţiile apariţiei unui creştinism de factură populară, care se va manifesta îndeosebi în secolele ulterioare. Descoperirile arheologice din Dacia şi Moesia Inferior, sec. II-III dovedesc apariţia în aceste zone a adepţilor noii religii, chiar în vremurile primare ale creştinismului. Sunt însă manifestări disparate, între hotarele statului roman. Ele nu sunt prea numeroase şi aparţin în general artei minore, datându-se majoritatea în a doua jumătate a secolului al III-lea d. Hr. Dacă nu se poate vorbi de o generalizare a noii credinţe în intervalul cronologic amintit, se poate aprecia însă că la acea vreme, în cele două provincii existau nu numai creştini izolaţi, dar şi nuclee

— Istoria Daciei romane de credincioşi. Este valabil îndeosebi pentru Dobrogea, unde comunitatea devenise o realitate, modul de existenţă a adepţilor noii religii. Faptul este atestat şi documentar, prin acte de martiraj ale creştinilor căzuţi în vremea lui Diocleţian, reflectând o organizare ierarhică creştină aici înainte de edictul de la Milan (313), prin menţionarea lui Evanghelius, episcop de Tomis, purtător al sfintelor lui Dumnezeu biserici (plural, deci mai multe lăcaşe de cult).

— Mici nuclee creştine au existat probabil şi în spaţiul fostei Dacii, descoperirile creştine sau gnostico-creştine de la Romula, Potaissa, Orlea fiind argumente că în stânga Dunării existau „biserici” creştine.

— În spaţiul extracarpatic (dacii liberi) se poate admite prezenţa adepţilor noii religii doar după mijlocul sec. III, credincioşii respectivi provenind din rândurile prizonierilor luaţi de carpi şi de goţi din provinciile sud-dunărene.

— Propagarea credinţei s-a făcut printr-un fel de „ evanghelizare celulară”, o mişcare ce s-a întins de la o „celulă” la alta, de la un oraş la altul, marea religie câştigând locuitori din diverse stări sociale ale Daciei şi Moesiei Inferior, îndeosebi în mediul urban şi armată, mai puţin la sate. Deşi limba originară a cultului a fost greaca, din sec. II, în provinciile latinofone latina se substituie treptat acesteia, din acest moment creştinismul devenind un factor de latinizare. Apostolatul Sf. Andrei în Scythia dar şi al altor sfinţi şi martiri au generat o literatură istoriografică de proporţii. Menţionarea unor martiraje pe linia Dunării în vremea tetrarhiei indică sporirea numărului de credincioşi şi organizarea solidă a bisericii în Scythia (Dobrogea) dar şi în alte zone. Refugierea unor adepţi ai religiei Mântuitorului la nordul Dunării a contribuit la strângerea legăturilor dintre grupurile locale şi cele de pe linia fluviului, punându-se bazele unor tradiţii privitoare la rolul anumitor biserici sud-dunărene la viaţa religioasă a celor nordice (pretenţiile ulterioare jurisdicţionale ale unor episcopate din provinciile Moesia I, Dacia Ripensis, Scythia Minor etc.).

— Se poate deci afirma că începuturile creştinismului la români datează încă din perioada provinciei.

— Concluzii

— Instaurarea stăpânirii romane în stânga Dunării s-a soldat cu un transfer de civilizaţie de factură romană, respectiv un nou sistem de valori politice, morale, alte concepţii artistice şi estetice, o ideologie specifică, o altă limbă oficială – latina, tradiţii, mentalităţi, credinţe de altă sorginte şi cu alte modalităţi de manifestare. În acest mod, o bună parte a patrimoniului spiritual autohton a fost anihilat. În acelaşi timp însă, unele valori tradiţionale s-au dovedit viabile, ceea ce a dat specificul romanităţii nord-dunărene.

— Istoria Daciei romane

— Însuşirea cultelor romane de către autohtoni a reprezentat factorul decisiv al romanizării Daciei, asimilarea valorilor culturii spirituale a marcat integrarea definitivă a geto-dacilor în universul roman.

— Istoria Daciei romane

— ISTORIA POLITICĂ A PROVINCIEI DACIA

— Informaţiile documentare, legate de evenimente care reflectau interesele imperiale, integrează viaţa politică a provinciei în istoria imperiului pe parcursul celor 165 de ani de existenţă, cu particularităţile politice ale acestui bastion în lumea barbară. Dacia lui Traian este tipul de provincie pacificată (provincia pacta) purtând pe monede titlul de Dacia August (i) Provincia. Apogeul dezvoltării sale l-a cunoscut în timpul dinastiei Antoninilor, denumită astfel după cel mai pacifist dintre ei, Antoninus Pius.

— Marcus Ulpius Traianus (98-117)

— Primul şi cel mai important împărat din dinastia Antoninilor a fost Marcus Ulpius Traianus. În timpul domniei sale imperiul a cunoscut maximul extinderii teritoriale (3.300.000 km) şi demografic (55.000.000 locuitori).

— Cucerirea Daciei şi transformarea sa în provincie a constituit apogeul politico-militar al domniei lui Traian.

— Marcus Ulpius Traianus s-a născut la 18 septembrie 52 d. Hr. În municipiul Italica, colonie de veterani în provincia Boetica (sudul peninsulei Iberia).

— Tatăl său pătrunde în viaţa publică romană în timpul domniei lui Nero.

— Având protecţia filosofului Seneca, ajunge guvernatorul provinciei Boetica şi participă la asediul Ierusalimului. În timpul lui Vespasianus devine consul (aprox. 69 d. Hr.), peste zece ani ajungând guvernatorul Siriei şi deschizând astfel drumul fiului spre tronul imperial.