Afară strada a luat foc

Boncăia mai departe, cu braţele bălăbănindu-i-se pe lângă trup. Era cunoscut, foarte bine cunoscut de-a lungul tuturor căilor tainice bătute de cei care se ascund, de săraci şi de nebuni, de revoluţionari de profesie şi de cei care au fost atât de bine învăţaţi să urască încât ura li se vede pe faţă, ca buza-de-iepure, şi nu sunt doriţi de nimeni, cu excepţia celor de aceeaşi teapă cu ei, care-i primesc bucuroşi în camere ieftine, ai căror pereţi sunt acoperiţi de sloganuri şi afişe, în beciuri, unde ţevi tăiate cu ferăstrăul sunt prinse în menghine căptuşite cu material moale, ca să fie umplute cu explozibile dintre cele mai periculoase, în cămăruţe ascunse, unde se făuresc planuri nebuneşti: cum să fie asasinat un membru al cabinetului, cum să fie răpit copilul unui demnitar aflat în vizită, sau cum să te năpusteşti în mijlocul unei întruniri a Consiliului director de la Standard Oil cu grenade şi cu pistoale automate, ucigând în numele poporului. Era bine cunoscut în aceste medii şi chiar şi cei mai nebuni locuitori ai lor nu-i suportau rânjetul şi figura întunecată. Când îşi lua o femeie în pat, chiar pentru o întâlnire la fel de puţin semnificativă ca o gustare luată pe fugă, din frigider, aceasta îl accepta cu un soi de încordare a trupului şi întorcându-şi privirile într-altă parte. De parc-ar fi fost un berbec cu ochi aurii sau un câine negru ― iar la sfârşit, rămâneau înfrigurate, atât de înfrigurate, încât părea de necrezut că se vor mai încălzi vreodată. Când îşi făcea apariţia la o întrunire, flecă­reala isterică ― bârfa, acuzaţiile reciproce, învinuirile, retorica ideologică ― înceta pe loc. Se lăsa o tăcere mormântală, toţi se apropiau de el, pentru ca apoi să se îndepărteze, de parcă l-ar fi văzut strângând la piept o maşinărie de distrugere, veche şi teribilă, ceva de o mie de ori mai periculos decât explozibilii plastici confecţionaţi în laboratoarele clandestine ale studenţilor la chimie renegaţi, sau decât armele de pe piaţa neagră, obţinute de la vreun sergent de intendenţă lacom, din armată. Ai fi zis că era o maşinărie ruginită, năclăită de sânge, care zăcuse secole întregi în vaselină de urlete, dar care fusese amorsată din nou şi adusă la întrunirea lor ca un dar infernal, un tort de aniversare cu lumânări din nitroglicerină. Când conversaţia se relansa, maşinăria devenea raţională şi supusă ― raţională şi supusă, dar în mâna unor nebuni ―, şi până la urmă se ajungea la un acord.

Merse mai departe, balansându-se pe picioarele ce se simţeau nemaipomenit în cizme. Picioarele şi cizmele se aflau într-o veche relaţie amoroasă. Christopher Bradenton din Mountain City îl cunoştea sub numele de Richard Fry. Bradenton era călăuza unuia dintre sistemele subterane în care se refugiau fugarii. O jumătate de duzină de organizaţii diferite, de la Weathermen şi până la Guevara Brigade aveau grijă ca Bradenton să nu ducă lipsă de bani. El era poet şi, din când în când, ţinea ore la universităţile libere, sau călătorea în statele din vest, Utah, Nevada şi Arizona, vorbind în cadrul orelor de engleză de liceu, uimindu-i (sau cel puţin aşa spera el) pe băieţii şi fetele din clasa de mijloc cu ştirea că poezia se mai afla în viaţă ― în stare narcoleptică, de la sine înţeles, posedând încă o anume vitalitate hidoasă. Bradenton se apropia de şaizeci de ani, dar fusese dat afară dintr-un colegiu californian acum mai bine de douăzeci de ani, din cauză că se împrietenise prea tare cu membrii asociaţiei Studenţii pentru o Societate Democratică. Fusese arestat în timpul marilor demonstraţii din Chicago, în 1968, îşi crease legături cu o mulţime de grupuri radicale, îmbrăţişând mai întâi ideile nebune ale grupurilor respective, pentru ca apoi să fie el însuşi înghiţit cu totul de ele.

Omul Întunecat mergea zâmbind. Bradenton nu era decât capătul unui canal, din care existau mii şi mii ― canalele pe care se deplasau nebunii, ducând cu ei cărţi şi bombe. Canalele erau legate între ele şi, chiar dacă indicatoarele erau mascate, iniţiaţii le puteau desluşi mesajul. În New York era cunoscut drept Robert Franq, iar pretenţia lui că ar fi negru nu fusese niciodată pusă la îndoială, deşi pielea lui avea o nuanţă mult prea deschisă. Împreună cu un veteran negru din Vietnam ― negrul adunase în el atâta ură, încât compensa cu vârf şi îndesat lipsa piciorului stâng ― le făcuse de petrecanie la şase poliţai din New York şi New Jersey. În Georgia era Ramsey Forrest, rudă îndepărtată cu Nathan Bedford Forrest şi, înfăşurat în cearşaful alb, participase la două violuri, o castrare şi la incendierea unui cartier de cocioabe al negrilor. Dar asta fusese demult, pe la începutul anilor şaizeci, în timpul primului val de mişcări pentru drepturi civile. Se gândea, uneori, că se născuse din chiar acea luptă. Lucru sigur, nu reuşea să-şi aducă aminte prea multe din cele ce i se întâmplaseră înainte de aceste evenimente, în afară de faptul că se trăgea din Nebraska şi că urmase la un moment dat nişte cursuri de liceu, iar unul dintre colegii lui de atunci era un băiat cu părul roşu şi picioarele curbate în O, numit Charles Starkweather. De marşurile pentru drepturi civile din 1960 şi 1961 îşi aducea aminte mai bine ― bătăile, raidurile nocturne, bisericile care explodaseră ca şi cum un miracol din interiorul lor crescuse prea tare şi nu a mai putut fi reţinut între ziduri. Îşi amintea cum hoinărise până la New Orleans, în 1962, unde se întâlnise cu un tânăr dement, care împărţea broşuri în care America era îndemnată să lase Cuba în pace. Respectivul era un oarecare domn Oswald; luase şi el o parte din broşurile acelea, din care mai păstra vreo două, foarte vechi şi foarte boţite, într-unul dintre nenumăratele lui buzunare. Fusese membru a o sută de diferite comitete de responsabilitate. Luase parte la demonstraţii împotriva uneia şi aceleiaşi duzini de companii, într-o sută de campusuri universitare diferite. El scria întrebările care-i tulburau cel mai tare pe puternicii zilei atunci când veneau să le ţină conferinţe, dar niciodată nu punea ei însuşi acele întrebări; negustorii de putere s-ar fi putut alarma şi ar fi putut fugi de pe podium, văzându-i rânjetul şi ochii arzători. Nu vorbea nici cu prilejul mitingurilor, pentru că era sigur că microfoanele ar fi intrat într-o stare de isterie electronică şi ar fi ars toate circuitele. În schimb, scrisese discursuri pentru oratori şi, cu mai multe prilejuri, discursurile se încheiaseră cu tărăboi, maşini răsturnate cu roţile în sus, strângerea de voturi în vederea grevei studenţilor şi demonstraţii violente. O vreme, pe la începutul anilor şaptezeci, fusese în relaţii cu un tip numit Donald DeFreeze şi-i sugerase acestuia să adopte porecla de Cinque. Contribuise la elaborarea planurilor pentru răpirea unei moştenitoare bogate, el fiind cel care sugerase că nu era suficient să se ceară răscumpărare, pur şi simplu, ci trebuia distrus echilibrul mintal al fetei. Părăsise mica locuinţă din Los Angeles unde DeFreeze şi ceilalţi se prăjiseră, cu nici douăzeci de minute înainte de descinderea poliţiei; plecase pe nesimţite şi pornise pe stradă, boncăind ritmic pe pavaj cu cizmele umflate şi prăfuite, cu un asemenea zâmbet lăţit pe faţă, încât mamele îşi apucau în grabă odraslele de câte o aripă şi le trăgeau în casă, un zâmbet care le făcea pe gravide să fie cuprinse de durerile facerii înainte de vreme. Iar peste un timp, când puseseră mâna pe câţiva calici care făcuseră şi ei parte din grup, tot ceea ce ştiau aceştia era că mai existase o anume persoană în anturajul lor, poate cineva foarte important, sau poate un simplu gură-cască, un bărbat fără vârstă, căruia i se spunea Walkin Dude* (Momâie ambulantă) sau Boogeyman"*. (Baubau)

Mergea cu pasul lui egal, străbătând pe nesimţite distanţe considerabile. Cu două zile în urmă se aflase în Laramie, Wyoming, unde făcuse parte dintr-un grup care aruncase în aer o centrală electrică. Astăzi se afla pe US 51, între Grasmere şi Riddle, în drum spre Mountain City. Mâine avea să se găsească în cu totul alt loc. Şi se simţea mai fericit ca niciodată, pentru că...

Se opri.

Pentru că urma să se întâmple ceva. Simţea asta perfect, aproape că adulmeca izul schimbării în aerul nopţii. Îi simţea cu adevărat gustul, iute, ca de funingine, venind din toate direcţiile, ca şi cum Dumnezeu ar fi plănuit o masă la iarbă verde, unde urma să fie friptă întreaga civilizaţie. Cărbunele era deja pregătit, alb şi acoperit de fulgi pe dinafară, roşu ca ochii unui demon pe dinăuntru. Ceva uriaş, ceva nemaipomenit.

Sosise clipa schimbării la faţă. Avea să se nască pentru a doua oară, avea să fie slobozit din pântecele palpitând al unei fiare uriaşe, de culoarea nisipului, ale cărei contracţii chinui­toare începuseră deja, mişcând încet din picioarele stropite de sângele naşterii, cu ochii ei fierbinţi ca soarele holbându-se în gol.

El se născuse la vremuri de răscruce, iar acum vremurile dădeau din nou semne de schimbare. Se simţea în boarea, se simţea în vântul acestei dulci nopţi de Idaho.

Mai era puţin până să fie născut din nou. Ştia bine. Altfel de ce era deodată în stare să facă vrăji?

Îşi închise ochii, înălţându-şi încet chipul incandescent spre cerul întunecat, pregătit să întâmpine zorii. Se concentră. Zâmbi. Tocurile prăfuite şi tocite ale cizmelor lui începură să se înalţe deasupra drumului. Un centimetru. Doi. Trei centimetri. Zâm­betul i se lăţi într-un rânjet. Acum se ridicase la treizeci de centi­metri. Şi iată-l plutind la peste cincizeci de centimetri înălţime, cu un mic vârtej de pulbere stârnit dedesubtul lui.

Atunci văzu prima geană a zorilor mânjind cerul şi se lăsă iarăşi în jos. Încă nu sosise vremea.

Dar avea să vină curând.

Porni iarăşi la drum, rânjind şi începând de pe acum să-şi caute un loc de popas pentru ziua care începea. Ceasul avea să bată curând; mai mult de atât nici nu dorea să ştie, pentru mo­ment.

CAPITOLUL 24

LLOYD HENREID, căruia ziarele din Phoenix îi atribui­seră titlul de "ucigaş cu faţă de copil care nu se căieşte", era condus de doi gardieni de-a lungul coridorului aripii de securitate maximă din închisoarea municipală din Phoenix. Unuia îi curgea nasul şi aveau amândoi feţe cam acre. Ceilalţi ocupanţi ai aripii îi făceau lui Lloyd, în felul lor, o adevărată primire triumfală. În Max*, (Maximum Security) el era o adevărată celebritate.

― Hei-hei, Henreid!

― Eşti dat în mă-ta, băiete!

― Spune-i procurorului că dacă-mi dă drumul am să-l apăr de tine!

― Tot aşa-nainte, Henreid!

― Nu te lăsa, frate! Nutelăsanutelăsanutelăsa!

― Lichele ordinare şi obraznice, le aruncă gardianul căruia-i curgea nasul, apoi strănută.

Lloyd zâmbea fericit. Era copleşit de faima proaspăt dobândită. Închisoarea asta nu suferea nici un fel de comparaţie cu cea din Brownsville. Până şi mâncarea era mai bună. O dată ajuns un criminal "greu", te bucurai de oarecare respect. Îşi ima­gina că Tom Cruise trebuie să încerce un sentiment asemănător la o premieră absolută.

Ajunşi la capătul culoarului, trecură printr-o arcadă prevă­zută cu o poartă electrică, echipată cu un şir dublu de zăbrele. Aici fu controlat încă o dată, în timp ce gardianul răcit respira sacadat pe gură, ca şi cum ar fi urcat în fugă nişte scări. Apoi îl trecură printr-un detector de metale, pentru orice eventualitate, probabil ca să fie siguri că nu-şi vârâse ceva în cur, cum făcea individul acela, Papillon, în filme.

― Okay, zise cel cu nasul înfundat, iar un alt gardian, dintr-o cabină protejată cu sticlă rezistentă la gloanţe, le făcu semn să treacă mai departe.

Străbăteau acum un alt culoar, vopsit într-un verde industrial. Singurele sunete ce se auzeau aici erau ţăcănitul paşilor gar­dienilor (Lloyd purta nişte papuci din carton) şi şuieratul astmatic venind din dreapta lui Lloyd. La capătul opus al culoarului, un alt gardian aştepta înaintea unei uşi închise. Uşa avea o fereastră minusculă, ceva mai mare decât o simplă deschizătură, în a cărei sticlă se vedea şi o împletitură din sârmă.

― Oare de ce miros toate puşcăriile a pişat? întrebă Lloyd, dornic de o conversaţie oarecare. Adică, până şi-n locurile unde nu e nimeni închis, tot a pişat miroase. Nu cumva voi, băieţi, vă pişaţi pe la colţuri, când vă apucă?

Ideea asta, care i se părea cu adevărat comică, îl făcu să chicotească.

― Taci din gură, băi, Ucigaşule! îi zise gardianul răcit.

― Nu arăţi prea bine, îi răspunse Lloyd. Ar trebui să te duci acasă şi să te bagi în pat.

― Tacă-ţi gura! interveni celălalt.

Lloyd făcu aşa cum i se ceruse. Aşa păţeşti când vrei să discuţi cu tipii ăştia. Ştia, din experienţă proprie, că era zadarnic să cauţi nobleţea printre oficialii din casele de corecţie.

― Salut, băi, lepădătură, îl luă în primire păzitorul uşii.

― Ce mai faci, băi, muie? îi replică Lloyd prompt.

Nimic nu te scoate mai repede din amorţeală decât un schimb vioi de replici, ca-ntre prieteni. Nu era la pârnaie decât de două zile, însă se simţea copleşit de pe acum de obişnuita letargie.

― Pentru chestia asta, ai să-ţi pierzi un dinte, îi explică paz­nicul. Exact unul, poţi să şi numeri, un dinte.

― Hei, uite ce e, ascultă-mă, nu se poate să...

― Ba da, se poate. Există aici indivizi în stare să-şi omoare propriile mame pentru două pachete de Chesterfield, băi, rahat cu ochi. Sau ai avea chef să mergi la doi dinţi?

Lloyd rămase tăcut.

― Atunci e-n regulă. Rămânem la un dinte. Puteţi să-l băgaţi înăuntru, li se adresă el celor doi gardieni.

Zâmbind puţin, gardianul răcit deschise uşa, iar celălalt îl conduse pe Lloyd înăuntru, unde avocatul desemnat de curte stătea aşezat la o masă metalică, uitându-se la nişte acte scoase din servietă.

― Ţi-am adus omul, domnule avocat.

Avocatul îşi ridică privirile. Nici măcar n-a ajuns la vârsta la care să se bărbierească, gândi Lloyd, dar ce naiba? Cerşetorii nu-şi pot permite să facă mofturi. Oricum, era la cheremul lor şi, după socoteala lui, avea să se aleagă cu vreo douăzeci de ani. Când te-au prins la ananghie, nu-ţi mai rămâne decât să închizi ochii şi să strângi din dinţi.

― Vă mulţumesc foarte...

― Individul ăla, spuse Lloyd, arătând spre paznicul uşii. M-a făcut lepădătură. Iar dacă i-am răspuns şi eu ceva, m-a ameninţat că o să pună pe cineva să-mi scoată dinţii! Asta nu înseamnă un act de brutalitate din partea poliţiei?

Avocatul îşi trecu palma peste faţă.

― Există vreun adevăr în ce zice? îl întrebă el pe gardian.

Acesta îşi ridică privirile spre tavan, într-o pantomimă burlescă a replicii "Dumnezeule, cum poţi să crezi aşa ceva?"

― Oamenii de teapa lui, domnule avocat, ar fi buni să scrie scenarii de televiziune. Eu i-am zis salut, el mi-a răspuns salut, şi cu asta, basta.

― Asta-i o minciună împuţită! îi replică Lloyd cu dramatism.

― Prefer să-mi păstrez opiniile pentru mine, spuse gardia­nul, aruncându-i lui Lloyd o privire rece.

― Sunt sigur că aşa vei face, spuse avocatul, dar cred că n-ar fi rău să număr dinţii domnului Henreid înainte să plec.

Peste figura gardianului trecu o uşoară umbră de tulburare şi supărare şi avu un schimb rapid de priviri cu cei doi care-l aduseseră pe Lloyd. Lloyd zâmbea. Poate că puştiul avea să fie ca lumea, până la urmă. Ultimii doi avocaţi din oficiu pe care-i avusese fuseseră nişte gloabe bătrâne; unul dintre ei îşi făcuse apariţia în tribunal târând după el o pungă din acelea pe care le porţi după o operaţie de anus contra naturii, poţi să-ţi închipui aşa ceva? Gloabelor alea bătrâne nu le pasă nici cât negru sub unghie de tine. Să pledăm şi să plecăm, ăsta era motoul lor, haide să scăpăm de el ca să ne apucăm iarăşi de povestit bancuri por­coase cu judecătorul. Dar poate că băiatul ăsta putea să-i limiteze pedeapsa la zece ani, pentru jaf armat. Din care eventual să se scadă perioada petrecută deja în închisoare. Dacă stai să te gândeşti, singura persoană pe care o pocherizase cu adevărat era soţia tipului din Continentalul ăla alb, şi poate că şi asta putea s-o pună în cârca lui Poke. Lui nu-i mai păsa oricum. Poke era mort de-a binelea. Zâmbetul lui Lloyd se lăţi şi mai mult. Întot­deauna e bine să vezi lucrurile şi dinspre partea lor bună. Asta-i situaţia. Viaţa e mult prea scurtă ca să procedezi altfel.

Îşi dădu scama că rămăseseră singuri de o vreme, gardianul ieşind din încăpere, iar avocatul lui ― îl chema Andy Devins, îşi aminti Lloyd ― îl cerceta într-un chip straniu. Cam în felul în care te-ai uita la un şarpe cu clopoţei căruia i-a fost frântă spinarea, dar care ar mai fi în stare să te muşte mortal.

― Eşti în rahat până la gât, Sylvester! exclamă pe neaştep­tate Devins.

Lloyd tresări.

― Cum? Ce naiba vrei să spui cu asta, că sunt în rahat până la gât? Apropo, consider că l-ai pus la punct cum nu se poate mai bine pe grăsanul ăla. Se enervase aşa de tare, că mă aşteptam să se apuce să-şi roadă unghiile şi să scuipe...

― Ascultă, Sylvester, ascultă-mă cât se poate de atent.

― Pe mine nu mă cheamă...

― Habar n-ai tu în ce mare încurcătură ai intrat, Sylvester.

Privirea lui Devins nu şovăia deloc. Vocea îi era potolită, însă energică. Părul blond îi era tuns foarte scurt, iar de sub tunsoare i se vedea limpede pielea capului, strălucitoare şi rozalie. Pe inelarul mâinii stângi purta o verighetă simplă, şi un inel de fraternitate fantezist pe inelarul mâinii drepte. Le atinse cu un mic ţăcănit metalic, care-l scoase din sărite pe Lloyd.

― Vei fi judecat peste exact nouă zile, Sylvester, în virtutea unei decizii a Curţii Supreme, pronunţate în urmă cu patru ani.

― Despre ce-i vorba? se interesă Lloyd, dintr-o dată neli­niştit.

― Este vorba de procesul Markham contra Carolina de Sud, îi explică Devins, şi se referă la condiţiile în care statele, consi­derate individual, pot adopta hotărâri judecătoreşti în regim de ur­genţă în procesele în care procurorul cere pedeapsa cu moartea.

― Pedeapsa cu moartea! strigă Lloyd îngrozit. Scaunul electric, vrei să spui? Hei, dar eu n-am omorât pe nimeni! Jur pe Dumnezeul meu!

― Asta nu contează, conform legii, spuse Devins. Dacă ai fost acolo, înseamnă că tu ai comis fapta.

― Adică ce vrei să spui, că nu contează? ţipă Lloyd. Con­tează al naibii! Ar fi foarte rău să nu conteze! Nu i-am omorât eu pe oamenii aceia, ci Poke! Era nebun! Era...

― Nu vrei să-ţi ţii gura, Sylvester? se interesă Devins cu vocea lui potolită, dar energică, iar Lloyd se conformă.

Din cauza temerilor ce-l copleşiseră, uitase de aclamaţiile cu care fusese întâmpinat în zona de maximă securitate şi chiar şi de posibilitatea neliniştitoare de a-şi pierde un dinte. Pe neaştep­tate, avu viziunea unei scene dintr-un film de desene animate, cu canarul Tweety Bird şi motanul Sylvester. De această dată însă, Tweety nu-i dădea în cap prostovanului de motan cu maiul, nici nu-i întindea o cursă pentru şoareci; în imaginaţia lui, Lloyd îl vedea de această dată pe Sylvester fixat de curele, într-un vene­rabil scaun electric, în timp ce canarul stătea cocoţat pe un taburet, cu un întrerupător mare lângă el. Vedea până şi şapca de gardian pe capul mic şi galben al lui Tweety.

Filmul acesta nu i se părea prea amuzant.

Este posibil ca Devins să fi ghicit ceva din ceea ce se petre­cea în sufletul lui, deoarece se arătă pentru prima dată oarecum mulţumit. Îşi împreună mâinile deasupra teancului de hârtii pe care-l scosese din servietă.

― Conceptul de complicitate nu există atunci când este vorba de crimă de gradul întâi comisă în timpul unui delict grav, îi spuse el. Statul are trei martori care vor declara că tu şi cu Andrew Freeman aţi fost împreună. Eşti în pom, cu alte cuvinte. Ai înţeles?

― Eu...

― Bine. Acum ne vom întoarce la procesul Markham contra Carolina de Sud. Am să-ţi explic, în cuvinte simple, în ce măsură hotărârea pronunţată în procesul respectiv are relevanţă în situaţia ta. Înainte de asta însă, ar trebui să-ţi amintesc ceva ce trebuie să fi învăţat în cursul clasei a noua: Constituţia Statelor Unite interzice, în mod expres, pedepsele crude şi neobişnuite.

― Cum ar fi nenorocitul de scaun electric, mi se pare corect, zise Lloyd pătruns de dreptatea textului constituţional.

Devins clătină din cap.

― Tocmai în acest punct textul legii era neclar, continuă el, şi, până acum patru ani, tribunalele se frământaseră în fel şi chip, încercând s-o scoată cumva la capăt. Se referă cu adevărat formu­larea crud şi neobişnuit la lucruri de genul scaunului electric sau camerei de gazare? Sau înseamnă cumva aşteptarea dintre sentinţă şi execuţie? Recursurile, întârzierile, amânările, lunile şi anii pe care unii puşcăriaşi ― Edgar Smith, Caryl Chessman şi Ted Bundy fiind probabil cei mai faimoşi ― au fost siliţi să-i petreacă în diverse celule ale condamnaţilor la moarte? Curtea Supremă a permis reînceperea execuţiilor la sfârşitul anilor şaptezeci, dar celulele condamnaţilor la moarte erau în continuare foarte aglomerate, iar spinoasa problemă a pedepsei crude şi neobişnuite nu fusese încă rezolvată. Okay... În procesul Markham contra Carolina de Sud era vorba de un tip condamnat la execuţie pe scaunul electric pentru violarea şi uciderea a trei studente de colegiu. Premeditarea a fost dovedită de un jurnal ţinut de Jon Markham. Juriul l-a condamnat la moarte.

― Mare căcat, şopti Lloyd.

Devins confirmă din cap şi catadicsi să-l învrednicească pe Lloyd cu un zâmbet acru.

― Procesul a străbătut toate etapele, a ajuns până la Curtea Supremă, care a reconfirmat punctul de vedere că pedeapsa capitală nu este crudă şi neobişnuită în anumite circumstanţe. Curtea a sugerat că este cu atât mai bine cu cât execuţia se produce mai repede... din punct de vedere legal. Ai început să pricepi, Sylvester? Ai început să te dumereşti?

Lloyd nu se dumerise.

― Ştii de ce eşti judecat în Arizona şi nu în New Mexico sau Nevada?

Lloyd clătină din cap.

― Pentru că Arizona este unul dintre cele patru state care au un Tribunal Itinerant pentru Crime Capitale, ce se întruneşte doar în situaţiile câad se propune şi se obţine pedeapsa cu moartea.

― Nu te înţeleg.

― Procesul tău începe peste patru zile, îi explică Devins. Cazul este atât de limpede, încât statul îşi poate permite să treacă pe lista juraţilor primii doisprezece bărbaţi şi femei chemaţi. Am să trag de timp cât se poate de mult, dar juriul va fi alcătuit încă din prima zi. În cea de a doua zi, se expune punctul de vedere al statului. Eu am să încerc să ocup trei zile şi voi trage de timp în părţile de introducere şi încheiere până ce mă opreşte judecătorul, dar trei zile este tot ce pot realiza. Putem să ne considerăm norocoşi dacă reuşim să le scoatem. Juriul se va retrage pentru deliberare şi va ajunge la concluzia că eşti vinovat în circa trei minute, asta dacă nu se întâmplă cumva cine ştie ce miracol. De azi în nouă zile vei fi condamnat la moarte şi peste încă o săptămână s-a zis cu tine. Locuitorii Arizonei n-or să mai poată de bucurie, ca şi Curtea Supremă, de altfel. Pentru că viteza asta face pe toată lumea mai fericită. S-ar putea să reuşesc să trag puţin de săptămâna aceea... poate... dar nu mult.

― Isuse Cristoase, chestia asta nu mi se pare cinstită! ţipă Lloyd.

― Lumea e rea, Lloyd, spuse Devins. Mai ales cu un "uci­gaş turbat", cum te numesc toţi comentatorii de ziar şi de televi­ziune. Ai ajuns un tip de prim rang în lumea crimei. Te bucuri de-un succes nemaipomenit. Ai reuşit chiar performanţa dc-a împinge epidemia de gripă din est pe pagina a doua.

― Eu n-am pocherizat niciodată pe nimeni, mormăi Lloyd morocănos. Poke, ăla a făcut toate relele. El a şi inventat cuvântul ăsta.

― Nu contează. Asta încerc eu să-ţi vâr în scăfârlia aia groasă, Sylvestcr. Judecătorul îi va lăsa guvernatorului posibi­litatea unei singure amânări, doar una. Eu voi face recurs, care, potrivit noilor reglementări, trebuie să ajungă în mâinile Tribunalului pentru Crime Capitale în cel mult şapte zile, dacă nu ieşi imediat din scenă, prin stânga. Dacă se decid să nu judece recursul, am la dispoziţie încă şapte zile ca să fac apel la Curtea Supremă a Statelor Unite. În cazul tău, voi înregistra cererea de recurs cât mai târziu cu putinţă. Tribunalul pentru Crime Capitale va fi de acord să ne asculte, după cum presupun ― sistemul este încă nou şi nu sunt dispuşi să se vadă criticaţi. Probabil că ar judeca până şi recursul lui Jack Spintecătorul.