Al bisericii ortodoxe romane
Yüklə 3,94 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- PERIOADA A PATRA
PERIOADA A PATRA ; -a afirmat că după moartea împăratului Ioan al VUI-lea Paleologul cei trei patriarhi din Alexandria, Antiohia şi Ierusalim s-ar fi iit din nou la 1450 într-un sinod la Constantinopol, hotărînd din ă unirea încheiată la Florenţa nu are nici o valoare. Patriarhul rie al IlI-lea Mammas a fost excomunicat şi depus, iar în locul fost ales Atanasie al II-lea (1450). De frica poporului Grigorie a la Roma unde a şi murit (1459). Ultimul suveran bizantin, Con- n al Xl-lea Dragases (1448—1453), se va adresa şi el papei, cerîn- ajutor. Apusul condiţiona însă trimiterea ajutoarelor de proclama- ificială a unirii din Constantinopol, lucru care pînă acum nu se e.
rie 1452 pe cardinalul Isidor (f 1463), fostul mitropolit al Kievului Dscovei, de neam grec, să proclame unirea oficială cu latinii. Clerul porul ortodox din Constantinopol au protestat violent. Monahul Ghe- ; Scholarios a afişat la 1 noiembrie 1452 pe uşa chiliei sale de la istirea Charsianit din Constantinopol un manifest în care, între al- spunea locuitorilor capitalei bizantine : «Iau martor pe Dumnezeu
ri—172).
Cu toate protestele antiunioniştilor, unirea cu latinii încheiată la enţa la 6 iulie 1439 a fost proclamată oficial la 12 decembrie 1452, lua Sfîntului Spiridon, în catedrala Sfînta Sofia. Serviciul Sfintei rghii «pentru unire» a fost oficiat în prezenţa împăratului Conţin al Xl-lea Dragases şi a înalţilor demnitari bizantini de patriarhul >nist Grigorie al IlI-lea Mammas şi de legatul pontifical, cardinalul ar, care au slujit în sobor cu 300 de preoţi. Această proclamare oficială a unirii provocă o mare agitaţie printre lincioşii ortodocşi. Marele duce Luca Notară, al doilea în rang după lărat, spuse atunci faimoasele cuvinte : «Mai bine să vedem domnind mijlocul oraşului turbanul turcilor, decît tiara latinilor !» (Ducas, Is-a bizantină, XXXVII, 10, Migne, P. G. CVII, col. 1072 C). Nenoro-;a veni curînd, căci la 29 mai 1453 Constantinopolul a căzut în mîinile cilor victorioşi. într-un sinod ţinut în 1483 (4) la Constantinopol, la care participau şi riarhii Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului, va fi denunţată uni- i de la Florenţa ca «falsă şi străină de Biserica Răsăritului». Dacă spre unirea de la Lyon din 1274 s-a afirmat că a fost o capitulare pusă Orientului de Occident, unirea din Florenţa a fost o adîncire mai mare a dezbinării dintre Biserici, pentru că reacţiile populare ă de ceea ce s-a săvîrşit acolo au mers mult mai departe decît spu- au «bărbile tunse» de care vorbesc cronicarii Moldovei. A fost o operă ■anie, pe care o vor respinge mereu popoarele ortodoxe ajunse sub rci şi care se vor apropia şi se vor întări reciproc tocmai prin unitatea edinţei ortodoxe. ^ Unirea de la Florenţa a fost ultima unire încheiată pe cale de tra-tive şi sinoade între greci şi latini. Singurul cîştig de la Florenţa a  BISERICA IN
f BIBLIOGRAFIE* Izvoare:
Concilium Florentinum, 7 voi., Roma, 1940—1958; J. Gill, Quae supersunt auctotum graecorum Concilii Florentini, Rom. col., 1953; V. Laurent, Les «Me-moires* du grand ecclesiastique de l'Eglise de Constantinople Sylvestre Syropoulos sur le concile de Florence (1438—1439), 710 p., Paris, 1971. Studii
P. Karlin-Hayter, Studies in Byzantine political history. Sources and contro-versies, London, 1981 ; A. H. Bredero, Le moyen ăge et le purgatoire, în «Revue d'histoire ecclesiastique», LXXVIII (1983), nr. 2, p. 429—452. C. N. Tsirpanlis, Mark Eugenicus and the Council oi Florence. A historical reevaluation oi his personality, Thessalonique, 1974; A. Vasiliadis, Marcu Eugenicu şi unirea Bisericilor, jn greceşte, Atena, 1972; J. Decarreaux, L'Union des Eglises au Concile de Ferrare—Florence, Chevetogne, 1965; E. Delaruelle, E. R. Labande, P. Outuline, Le Grand Schisme et la crise conciliaire (1378—1479), I—II (Histoire de L'Eglise, 14), Paris, 1962—1964; J. Gill, The Council oi Florence, Cambridge, 1959. O. Halecki, From Florence (o Brest, Rom., 1958; G. Hofmann, Concilium Florentinum, I, în «Orientalia Christiana», XVI (1929), nr. 57; II, XVII (i930), nr. 59; III, XXII (1931), nr. 68; Idem, Die Florentiner Union, în «Orientalia Christiana Periodica», III (1937), nr. 3—4, 1939 ş. u.; M. Viller, La question de l'unfon des Eglises entre Grecs et Latins depuis le Concile de Lyon jusqu'ă celui de Florence, în «Revue d'histoire ecclesiastique», 17 (1921), p. 261—305; 515, 532; 18 (1922), p. 20—60 ; Ch.-J. Hefele-Dom H. Leclercq, Histoire des conciles, t. Vil, 2-e pârtie, Paris, 1916. O foarte bogată bibliografie a conciliului de la Ferrara—Florenţa se găseşte în Essai de bibliographie sur le Concile de Florence, în «Irekion», XVI (1939), nr. 3—4, p. 305—350 şi nr. 6, p. 590: Complements â la bibliographie sur le concile de Florence. In limba română: Pavel Chihaia, în legătură cu absenţa delegaţiei Ţării Româneşti la conciliul de la Ferrara—Florenţa (1438—1439), în «Glasul Bisericii», XXXVII (1979), nr. 1—2, p. 155—165; Pr. prof. Milan Şesan, Unirea Florentină şi papalitatea, în «Mitropolia Ardealului», 1961 ; Petre S. Năsturel, Cîteva 'însemnări despre sinodul de la Florenţa, în «Mitropolia Olteniei», XI (1959), nr. 9—12, p. 643—649; Quelques obser-vations sur l'union de Florence, în «Sud-Est Forschungen», 18 (1959), p. 84—89; Pr. prof. I. Rămureanu, Ghenadie II Scholarios, primul patriarh ecumenic sub turci, în «Ortodoxia», Bucureşti, VIII (1956), nr. 1, p. 71—109, aici p. 78—81; Pr. profj T. Bodogae, De ce n-a reuşit unirea de la Florenţa ? în «Revista teologică», SibiuJ 1939; Gruia Ştefan, Moldova în sinodul de unire din Florenţa 1439, în «RevistaJ teologică», IX (1921), nr. 1—3, p. 57—71. C. Auner, Moldova la soborul din Florenţa, ed. 2-a, Bucureşti, 1915. Extras din «Revista Catolică», IV (1915). Cu privire la filosoful Gheorghe Ghemist Plethor de la Mistra (f 25 iunie 1452), vezi studiul: Fr. Masai, Plethon et le plethonismi de Mistra, Paris, Les Belles Lettres, 1956, 419 p. Recenzie Pr. prof. I. Rămureanu «Ortodoxia», XI (1959), nr. 3, p. 464—470. * PERIOADA A PATRA C )e multă vreme se simţea că sfîrşitul falnicei capitale bizantine ai putea fi prea îndepărtat. După ce încă din 1326 oraşul Brusa de rmul asiatic al Bosforului devenise, odată cu moartea sultanilor n şi Urcan, panteonul suveranilor otomani, iar din 1365 capitala » va muta la Adrianopol, înaintarea turcilor nu mai putea fi oprită treg spaţiul peste care Imperiul bizantin avusese controlul în ul- 300 de' ani. Cererile disperate după ajutor, întîi la sîrbi şi la iri, apoi la papă, la împăratul german, la regii Franţei ori ai Angliei, la regele Ungariei şi la principii ruşi, s-au dovedit fără rezultat. arătat în altă parte că în schimbul ajutorului militar împăraţii nu dat înapoi de la jertfirea însăşi a independenţei lor spirituale. Pînă gele Ungariei Ludovic I (1342—1382) va cere împăratului bizantin al V-lea Paleologul (1341—1376 ; 1379—1391) drept condiţie pen- ijutor nu numai recunoaşterea primatului papal, ci chiar şi obli- de a se boteza din nou după modelul catolic. N-a fost destul că trimis fiul ostatec la Avignon în 1355, ci pînă la urmă disperat râtul Ioan V Paleologul va îmbrăţişa, împreună cu întreaga familie, i. octombrie 1369 chiar ritul latin. Totul a fost în zadar. El a mers şi mai departe : a vîndut Veneţiei insula Tenedos numai î poată primi înapoi, pe lîngă ceva bani, giuvaerurile coroanei ră- : înainte cu 30 de ani oraşului de pe lagune. Dar, întrucît în lipsa iin capitală treburile publice erau conduse de regentul Andronic ologul şi întrucît acesta vînduse aceeaşi insulă genovezilor, împă- [ Ioan al V-lea a ajuns într-o situaţie aşa de jenantă, că n-avea nici e plăti călătoria de întoarcere de la Veneţia la Constantinopol. După doi ani de absenţă din ţară împăratul va ajunge să trăiască pţii şi mai amare. în anul 1371, în urma biruinţei turceşti de la len, pe rîul Mariţa, a ajuns şi el ca şi fostul său rival, ţarul Bul- 2i, vasal turcesc, cu obligaţia de a plăti tribut sultanului, tribut care irca pînă în anul 1400 la suma de 30.000 de aspri. Iar turcii înaintau su ; în 1389 cădea Serbia, la 1393 Bulgaria de răsărit cu capitala 'îrnovo, iar în 1396 Bulgaria de apus cu capitala la Vidin. In 1390 mul Baiazid I Ilderim (Fulgerul, 1389—1403) se socotea ca şi intrat :apitala bizantină pentru că sprijinise pe Ioan VII ca rival al îm- itului Manuil al II-lea Paleologul (1391—1425). Din fericire acesta din ă reuşi să-şi alunge rivalul. Dar ce folos ? Ca vasal turcesc, Manuil .I-lea Paleologul trebuia să însoţească pe sultan oriunde cu trupe ate pentru a lupta. Aşa a trebuit să-1 însoţească de pildă, în Asia ă, împotriva turcilor selgiucizi. Apoi, pentru că împăratul Ioan al ;a începuse în Constantinopol să-şi rezerve unele porţiuni din for- :aţiile oraşului, sultanul îi ceru să le dărîme, ameninţîndu-1 că dacă se supune va ucide pe Manuil III, care era ostatec la curtea anului. * Capitol redactat de Pr. prof. T. Bodogae şi Pr. prof. I. Rănmreanu. Se ştie că pentru adunare de ajutoare, împăratul Manuil al II-lea Paleologul a plecat, cum nu mai făcuse nici un alt împărat bizantin înainte, pe la curţile suveranilor din Apus : la Veneţia, Milano, Paris, Londra, între anii 1399—1402, întorcîndu-se fără nici un rezultat, în afară de promisiuni care nu s--au realizat. O oarecare uşurare pentru Imperiul bizantin a constituit înfrîngerea turcilor la Ancyra, azi Ankara, la 1402. Dar, slăbiţi şi descurajaţi că nici împăratul german, nici republica Veneţia, nici regele Aragonului şi nici un alt suveran din Apus nu le venea în ajutor, bizantinii n-au îndrăznit să exploateze momentul. Greşeala bizantinilor de a se fi apropiat de sultani (1403—1421) şi de a fi cerut şi primit sprijin pentru unul dintre pretendenţii la tron a adus cu ea situaţia şi mai primejdioasă din anul 1422, cînd sultanul Murad al II-lea (1421—1451) a asediat în toată regula Constantinopolul, dar rezistenţa zidurilor şi o panică curioasă asupra lui şi armatei sale l-au determinat să renunţe la asediu. Puterea Imperiului bizantin şi a capitalei sale însă slăbea văzînd cu ochii. în 1424 tributul se ridică la suma de 300.000 aspri. în 1430 turcii ocupă Tesalonicul pe care bizantinii îl vînduseră Veneţiei. încercarea disperată a împăratului de a obţine — prin unirea bisericească de la Ferrara-Florenţa (1438—1439) — ajutor militar din Apus n-a dat nici un rezultat, iar înlăuntru a provocat numai dezbinare, cum spusese istoricul contemporan Sphrantzes. După înfrîngerea de la Varna din 10 noiembrie 1444 se simţea tot mai mult că turcii au de gînd să lichideze întîi cu marginile Imperiului, apoi să ia cu asalt Constantinopolul. în 1446 Murad al II-lea pustii cea mai mare parte a ţinuturilor greceşti, robind peste 60.000 creştini. Ar fi supus curînd şi capitala bizantină dacă n-ar fi avut încă dificultăţi cu cei doi viteji : Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei (1441—1456, între 1446—1452, guvernatorul general al regatului Ungariei şi Georg Skanderbeg Castriotul (1443—1468) eroul naţional al albanezilor. încă din 1444 se semnase între Ungaria şi Turcia un tratat de neagresiune pe termen de 10 ani. Se ştie că sub presiunea cercurilor conducătoare catolice tratatul nu a fost respectat. După înfrîngerea de la Varna, 10 noiembrie 1444, a urmat cea de la Cossovopolie din 1448, unde armata creştină condusă de voievodul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara (1441 — f 11 august 1456) a fost învinsă. La 6 ianuarie 1449 a fost încoronat, în catedrala din Mistra, ultinm împărat bizantin, Constantin XI Dragases (1448—1453), care repurtase mai ales în Moreea şi în centrul Greciei succese răsunătoare, încît se părea la un moment dat că el e pe cale de a instaura din nou, măcai în parte, dominaţia bizantină peste vechile teritorii ale Imperiului. Dar şi în tabăra turcească au avut loc schimbări hotărâtoare. Cînd în februarie 1451, murea bătrînul şi «oarecum» paşnicul Murad II frînele au fost luate de tînărul Mahomed al II-lea (1451—1481) pe atunci în vîrstă de abia 21 ani, temperament semeţ, energic şi foarte bun tactician. De mic a fost dat pe mîna unor dascăli capabili, car< l-au învăţat nu numai ştiinţă şi filosofie (vorbea pe lîngă turcă, limbile arabă, greacă, latină, persană şi chaldaica (şi kurda sau poate siriaca) ci şi o aleasă pregătire militară. PERIOADA A PATRA M Ghiulelele lui cîntăreau între 600—900 kg. Alţi 200 de oameni ne-eau drumul de la Adrianopol spre capitală. în acelaşi timp s-au săpat nşee şi galerii pe sub pămînt, turcii gîndindu-se să intre direct în ate. Dar tunul lui Orban a hotărît soarta asediului. înainte de a epe asediul sultanul făcuse inofensive şi armatele creştine din Mo-:a, pentru a opri eventuala trimitere de provizii şi de ajutoare de la tele împăratului, Dimitrie Paleologul (1449—1460), despotul Pelo-nezului. Ajutoare din apus n-au venit; papa nu voia să trimită nimic pînă se confirma unirea, regele Aragonului a permis doar strîngerea de mente, dar cele două vase cu cîte 100 de oameni n-au mai ajuns timp. în locul lor, ca o amară ironie, apăru cardinalul Isidor cu bula de ire a Bisericilor, care mai mult întărită spiritele. Singurul ajutor din ară 1-a dat potentatul genovez din Kaffa Crimeii, Giovanni Giustiniani •ngo, care intrase în Cornul de Aur înainte de a începe asediul. El ni cu două trireme sau vapoare mai mari cu un efectiv de 700 de meni şi trebuie spus că cei mai mulţi dintre ei au luptat vitejeşte ~- BISERICA ÎN SECOLELE XI—XV 129 p A fost o mare greşeală politică a latinilor că n-au înţeles iminenţa pericolului turcesc şi n-au făcut nimic în mod dezinteresat pentru salvarea Constantinopolului, aşteptînd cu indiferenţă căderea celui mai frumos oraş al Evului Mediu. «în realitate, spune cu imparţialitate bizantinologul francez Ch. Diehl, Occidentul se dezinteresa de Imperiul bizantin, nu se gîndea decît să profite de mizeria lui pentru a-1 supune din punct de vedere religios, a-1 cuceri politiceşte şi a-1 domina econo-mîceşte. Papalitatea nu visa decît de a restabili unirea, fără să se neliniştească de dezgustul pe care-1 încercau bizantinii ; prinţii Occidentului nu se gîndeau decît la împărţirea Imperiului» (Ch. Diehl, Histoire de l'empire byzantin, 12-e, ed. Paris, 1934, p. 208—209). într-adevăr, cucerirea economică a Imperiului bizantin fusese făcută de Occident, îndeosebi de Veneţia şi Genova, înainte ca turcii să cucerească teritoriul său. Dintre răsăriteni, marele principe al Moscovei, Vasile al II-lea (1425—1462) avea destule greutăţi, încît n-a putut trimite ajutor. Ţările române, unde domneau Alexandrei (1452—1454) al Moldovei şi Vla-dislav al II-lea (1447—1454) al Ţării Româneşti, n-au trimis ajutoare pentru a nu intra în conflict cu turcii. Unii dintre scriitorii care ne-ai lăsat ştiri despre asediul Constantinopolului afirmă că întreaga populaţie a capitalei se ridică la 40—50.000 şi că dintre aceştia erau nurnai vrec 5000 în stare să poarte arme. Se ştie că în timpul asediului au participa . într-o formă sau alta la acţiunea de apărare şi femeile şi copiii. îr ultimele zile au fost înrolaţi şi un număr de călugări. Cînd trupele turceşti au intrat în oraş au fost ucişi aproape 4000 de bizantini şi ma multe mii dintre ei au fost făcuţi prizonieri. Efectivul trupelor turceşti a fost foarte mare : unii vorbesc d( 160.000, alţii de 200.000, alţii în mod exagerat de 300.000. Turcii at luptat atît pe uscat, unde au distrus ultimele construcţii creştine dii jurul zidului lung de 7 km în vestul oraşului, cît şi pe apă. Cu toate că mulţimea tunurilor şi îndeosebi a celui mare nu puteai executa mai mult de 7 trageri pe zi, totuşi stricăciunile produse de eL au fost mari. Dar, îndată ce se lăsa noaptea, toţi creştinii, între ei ş femeile şi copiii, aruncau seînduri şi buţi pline cu pămînt şi refăcea' la loc tot ce se putea. Şase săptămîni au durat atacurile. în noaptea d 18 aprilie, însuşi sultanul veni în frunte cu torţe şi cu scări de escalada zidurile. Conduşi de Giustiniani Longo, bizantinii au biruit în acest asal Rezultatul : cel puţin 200 de morţi de partea turcilor, nici uflul într creştini. După patru ceasuri de luptă, turcii s-au retras. Peste alte dou zile, 4 vase genoveze reuşesc să spargă blocada sutelor de vase «ina mice», să incendieze «cu foc grecesc» multe din ele şi să se întoarc totuşi nestricate, trecînd prin blocajul turcesc, la bazele lor. Toate acej tea sub ochii furioşi ai sultanului. Dar în noaptea de 21 spre 22 aprili» Mahomed al II-lea realiză o acţiune extraordinară : vreo 70 de vas 9 — Istoria Bisericească Universală Voi. II
Deşi bizantinii blocaseră cu lanţuri metalice intrarea în port, îm-sdicînd posibilitatea de joncţiune a vaselor turceşti pînă la 23 mai, tuşi sosirea lor în apele portului prezenta un mare pericol pentru îantini. La 23 mai, însă, pe un pod de pontoane, armata turcească ;tea opera în chip unitar acţiuni atît dintr-o parte, cît şi din alta a mtului. Iar tunurile trăgeau înainte. Pînă atunci fuseseră respinse e asalturi, cum a fost cel din 7 mai, cînd însuşi stegarul sultanului fost despicat în două. Dar în seara de 23 mai lanţurile din portul jşului încetară ,să mai fie pentru turci o piedică. ' în sfîrşit, în faţa zvonurilor că se pregăteşte o nouă cruciadă creş-iă, dar şi hotărît să termine oricum cu «ghiaurii», consiliul de război ;c a decis asaltul general pe data de 29 mai. în ajun fiecare din cei i conducători, Constantin al ^I-lea şi Mahomed al II-lea, şi-au pre-tit generalii. Sultanul a spus că a jurat pe mormintele părinţilor să ■mine odată cu ruşinea asta. în noaptea de 28 spre 29 mai autorităţile rile şi religioase ale Constantinopolului, în frunte cu împăratul, au rticipat la o Liturghie solemnă, ultima în renumita catedrală a Sfintei fii, s-au împărtăşit cu toţii şi au plecat la apărarea oraşului. împăratul nstantin al Xl-lea Dragases a făcut apel la toţi să lupte eroic. «Turcii arme multe, noi însă avem credinţă. De va vrea Dumnezeu vom birui David pe Goliat». Creştinii s-au împărtăşit cu toţii. Nu se mai uitau că unii sînt ini, alţii greci. între orele 1 şi 2 noaptea turcii atacară în trei locuri deodată. în ia sînt respinşi ; presiunea mai puternică a fost lîngă poarta Sfîntului man, unde lupta împăratul. Aci a fost rănit Giustiniani Longo şi scos i luptă. A fost transportat îndată pe o corabie şi va muri în insula 3s. S-au făcut presiuni pe lîngă împărat să se retragă cît mai era ;me, urmînd să organizeze ulterior o campanie creştină pentru a re-tiga Bizanţul. El n-a vrut să-şi părăsească soldaţii. Prima intrare la rkoporta, în drumul spre Adrianopol, a cedat. Tunul făcuse o spăr-ă în palisada improvizată. Era un gol de 30 metri. Nu se va şti iodată dacă poarta Sfîntului Roman a rămas ori nu deschisă. împă-ul nici nu se ştie unde a căzut; trupul său nu a mai fost găsit. îmbulzeala şi masacrul au mistuit pe puţinii creştini cîţi mai ră-seseră. Mulţi din ei au fugit spre'Sf. Sofia. O mulţime enormă, băr-i, femei, bătrîni şi copii, călugări şi călugăriţe se adăpostiră în Sfînta ia, crezînd că vor găsi salvarea în marea catedrală a Ortodoxiei. Chiar şi în aceste momente tragice, ne spune istoricul Ducas, ura potriva latinilor era aşa de mare încît grecii n-ar fi primit nicidecum rea cu Biserica Romei. Să ne aducem aminte că, la 12 decembrie 1452, d cardinalul Isidor a proclamat unirea oficială în numele papii Ni-ae al V-lea (1447—1455), în catedrala Sfintei Sofii, Lucas Notaras, tna autoritate în Constantinopol după împărat, spusese aceste fai-ase cuvinte : «Mai bine să vedem în mijlocul oraşului domnind tur-
Au pierit atunci în Constantinopol peste 4.000 de creştini, iar alinii ,au fost înrobiţi şi vînduţi ca sclavi. în unele locuri, preoţii sa călugării au predat de bună voie locaşurile. Trupele turceşti s-au năpust prin case, prin mînăstiri, prin magazii şi prin biserici, prădînd tot ( voiau : obiecte, podoabe, oameni. în Sf. Sofia creştinii se aflau la S Liturghie, cînd, deodată, uşile au fost forţate şi cete de turci înarma au pătruns înlăuntru : bătrîni neputincioşi au fost omorîţi, iar cei m, tineri, bărbaţi şi femei legaţi laolaltă, urmau să fie vînduţi ca robi f pieţele Orientului. Certurile şi luptele pentru împărţirea prăzii s-a prelungit peste tot. Istoricii Sphrantzes şi Critobul spun că, în momenti cînd au văzut pe turci îndreptîndu-se asupra lor, unii din preoţii cai slujeau la altar au luat Sfintele Taine şi s-au îndreptat cu ele spre pere te le de miazăzi ; acesta s-a deschis şi i-a cuprins şi acolo vor rămîr pînă ce clădirea cea sfinţită va fi iarăşi biserică. Sultanul Mahomed al II-lea a intrat în după-amiaza zilei de 29 m sau a douia zi în catedrala Sf. Sofia şi văzînd pe un turc care stric mozaicul 1-a mustrat, spunîndu-i furios : V-am permis să jefuiţi oraşij să înrobiţi pe locuitorii lui ! Nu vă este de ajuns ? Clădirile, monumei tele, edificiile publice sînt ale mele. Pe ele să nu se mai atingă nimer Se îndreptă apoi cu faţa spre Meca şi puse un «imam» (preot musulma] să rostească predica în numele profetului Mahomed, şi declară catedra moschee. Unii din soldaţi incendiară manuscrise, alţii le comercializa Pe un taler puteai lua zeci de manuscrise cu operele lui Aristotel sa Platon, iar Evangheliarele, după ce erau despuiate de aurul sau a: gintul de pe ele, erau vîndute, altele aruncate în foc, aşa cum făcea şi cu icoanele, la focul cărora îşi frigeau cărnurile. (Ducas XLII). Au fost totuşi şi istorici care au afirmat că turcii au fost mai puţ: duri cu Bizanţul decît fuseseră cruciaţii ! (Uspenski). Se pare că sultani a dat ordin ca Biserica Sfinţilor Apostoli să rămînă neatinsă, lăsînd-în seama creştinilor. într-adevăr — deşi se afla în drumul primele navale în oraş —, sultanul Mahomed al II-lea a încredinţat-o unor pa: nici spre a o cruţa de jafuri. Tot aşa se va fi întîmplat cu bisericile d: cartierul mînăstirii Studion, precum şi cu cele din Fanar, care au fo ferite de jafuri. Sultanul însuşi s-a gîndit să stabilească un statut ji ridic Bisericii creştine în cadrul statului turc. Astfel a luat sfîrşit Imperiul bizantin după o existenţă de mai bii de o mie de ani. «Timp de secole el a fost campionul creştinătăţii cont: Islamului, apărătorul civilziaţiei contra barbariei, educatorul Orientul slav, după ce a făcut să se simtă influenţa sa pînă în Occident... De extremităţile Greciei pînă în fundul Rusiei, toate popoarele Europ
Yüklə 3,94 Mb. Dostları ilə paylaş:
|
ativele duse la Ferrara şi Florenţa nu au avut un substrat politic, r unul religios.
ost, cum spune un istoric apusean, unirea cu Roma a unora dintre armeni, sirieni şi dintre abisinieni (Janin). După căderea Constantinopo-lului sub turci asemenea tratative erau imposibile, căci turcii, atunci în plină ascensiune militară şi politică, nu doreau întărirea creştinilor, nici a ortodocşilor, nici a catolicilor. Papii au căutat şi în parte au reuşit să atragă pe unii ortodocşi prin alte mijloace : propagandă, şcoli, ajutoare, diplomaţie, mijloace politice.
Bibliografie întocmită de Pr. prof. T. Bodogae şi Pr. prof. I. Rămureanu.
ăderea Constantînopoluluî sub turci şi urmările ei •
urad al II-lea se retrăsese de la conducere încă din 1446 ; tînărul omed al II-lea nu suferea amestecul bătrînilor generali în proble-■ sale, ceea ce a dat naştere la unele neînţelegeri care au generat iirile 'armatei în luptele din Albania şi Grecia. Situaţia creată a sitat intervenţia bătrînului Murad şi surghiunirea tînărului. întîm-ile copilăriei l-au făcut să nu se încreadă în nimeni. Inteligenţa şi rîrea lui au impus un ritm nou evenimentelor, mai ales după ce, ordinul lui, a pus să fie sugrumat un frate al său, singurul dintre endenţii posibili să ia conducerea puhoiului turcesc. Curînd după moartea lui Murad al II-lea, tînărul Mahomed al II-lea nai avea răbdare. întocmea într-una planuri, alerga pe teren încoace icolo. Ca «să-i fie mai uşor la împresurarea Bizanţului» (Chalko-iil), sultanul a construit pe ţărmul european al Bosforului, faţă în cu cetatea ridicată acolo de sultanul Baiazid şi urmaşii săi, numită dol-Hisar, o altă fortăreaţă, numită Rumeli-Hisar, în formă de tri-hi, avînd în cele trei unghiuri şi cîte un turn. «Această fortăreaţă meli-Hisar), nu poate fi luată cu asalt nici de pe mare, pentru că dnă de bombarde, dar tot aşa nici de pe uscat nu te poţi apropia de spune în jurnalul său veneţianul Nicolo Barbaro. In felul acesta, are îşi dădea seama cu ce scop s-a făcut lucrarea. Nici o corabie nu mai putea intra în port fără să nu fi fost «vaită» de sultan. «Nu se mai auzea între cei din Constantinopol, din cia şi din toată Asia alt cuvînt decît : «acum s-a apropiat sfîrşitul» cas). în acelaşi timp, sultanul Mahomed al II-lea chemase tot felul specialişti pentru pregătirea asaltului. Intre ei la loc de frunte era arul Orban sau Urban, un inginer ungur, sau poate român din :nsilvania, care şi-a oferit serviciile mai întîi bizantinilor, dar pentru aceştia n-au avut cu ce-1 plăti, a trecut la turci, care i-au oferit de i ori mai mult decît ceruse. «Tunul cel mare va ajunge în faţa zidu-ir Constantinopolului tras de şaptezeci de perechi de boi şi de două de bărbaţi» (spune Chalkokondil).
înă la urmă. In total, împăratul bizantin avea doar 5000 de soldaţi proprii şi cam 2000 de mercenari străini. Se mai aflau ancorate în porturile capitalei 2 vase veneţiene, al căror echipaj a luptat şi el cu entuziasm alături de ceilalţi.
