Al bisericii ortodoxe romane

PERIOADA A PATRA

el a înăsprit şi mai mult fiscalitatea curiei papale care şi aşa era

încărcată.

mpozitele excesive, încasate de papă sub diferite numiri erau : orarii pentru numiri şi confirmări de episcopi şi abaţi ; 2) onorarii ite de la episcopi la vizitele periodice în Roma ; 3) darea anuală i mînăstirile şi de la statele vasale ale Sf. Scaun (cens şi dinarul etru) ; 4) subsidii sau zeciuială după venituri speciale ; 5) beneficii

posturile vacante ; 6) beneficii speciale «jus spolii» şi 7) onorarii zitaţii canonice. Afară de acestea mai erau o serie întreagă de «re-iţii»' cu ocazia acordării de funcţii, dreptul de cumul etc. Pe drept ît, spuneau doctrinarii, «papa are drept să păstorească turma, dar -o şi tundă». Dar păcatele feudale se încuibaseră adînc şi în Bi-a romano-catolică. De aceea vor cere cei mai mulţi «reformatio :siae in capite ei membris» — «Reforma Bisericii în conducerea şi brele ei».

Pe vremea lui Inocenţiu VI (1352—1362), administrarea domeniilor 3orna ajunsese în mîinile regelui Robert de Neapole care, neputînd ordine, a provocat o răscoală condusă de tribunul Cola din Rienzo Î54). în 1344 acesta a însufleţit poporul printr-o nouă constituţie. Din -icire, osîndit de papă, tribunul a plătit visul său cu moartea, în vizita făcută în 1365 de împăratul german Carol IV (1346—1378), ;a a insistat pe lîngă papa Urban V (1362—1370) să se mute din la Roma, lucru pe care-1 şi face în 1367, dar aspectul jalnic al Romei îcut să plece din nou la Avignon.

In sfîrşit Grigorie XI (1370—1378), deşi francez de origine, s-a ît definitiv la Roma, dar presimţind că grupările eclesiastice se vor îna iarăşi într-o lucrare şi mai condamnabilă : schisma, el şi-a sfîrşit 3 în amărăciune, nu însă înainte de a fi adus o hotărîre salvatoare î alegerea viitorilor suverani pontifi să decidă majoritatea absolută turilor cardinalilor.

2. Marea schismă papală din Apus (1378—1417)

Marea schismă papală s-a declarat îndată, sub urmaşul său, Urban VI 3—1389), pentru motivul că din cei 23 de cardinali 6 rămăseseră la jnon, 1 în Toscana, iar 16 la Roma. Din aceştia 11 erau francezi, îlieni şi unul spaniol. In timp ce cardinalii se zbăteau neştiind pe să aleagă, poporul forţînd uşile a manifestat zgomotos cerînd un i roman. Urban VI a început să înfiereze luxul din Biserică, de aceea 5 cardinali din Avignon, împreună cu alţi 3 din Roma au ales alt i, un francez cu numele de Clement VII (1378—1394). Asa începe ea schismă, care va dezbina Biserica 40 de ani. Fulgerele afurise-•r şi interdictului zburau de la o reşedinţă papală la alta. La un lent dat aproape întreaga creştinătate s-a trezit exclusă din Biserică mul sau de celălalt papă. Cînd i-a ajuns la urechi ştirea că s-a pus ale un complot împotriva lui, papa a dispus întemniţarea a 6 car-tli, care au murit în chinuri cumplite. Provocînd indignare, revolta :îrba împotriva papei s-au transformat într-un elan de bucurie cînd râspîndit vestea morţii lui.

BISERICA IN SECOLELE XI—XV 91

Cei din Avignon sperau că noul papă se va alege în Franţa ; Bo-nifaciu IX (1389—-1404) va primi însă tiara la Roma. Nepătat, dar lipsit de energie faţă de asalturile nepoţilor şi lipsit de experienţă, noul papă n-a găsit altă pasiune mai mare decît căpătuirea rudelor. La moartea papei Clement al VII-lea de la Avignon. în 1394, Universitatea din Paris era de părere ca un timp să nu mai fie ales nici un urmaş, dar cardinalii aleg pe Benedict al XlII-lea (1394—1424), un om şiret şi făţarnic, care cînd vorbea credeai că aduce pacea pe loc în Biserică, dar cînd îi vedeai faptele observai că nicicînd nu s-a gîndit la ce spusese, nevrînd să re­nunţe pentru nimic în lume la tiara pe care o primise pe neaşteptate.

în 1404 papa Bonifaciu IX de la Roma muri, iar cardinalii aleg pe Inocenţiu VII (1404—1406), care a jurat că va căuta toate posibilităţile pentru tămăduirea shisme? fie chiar demisionînd, dacă va fi nevoie.

La moartea lui Inocenţiu VII cardinalii s-au gîndit să nu mai intre ■•în conclav», punîndu-se în această privinţă în legătură cu cei din Franţa.

3. Sinoadele conciliariste de la Pisa (1409), Konstanz (1414—1418) şî Basel (1431—1447)

a. Sinodul de la Pisa (1409). Din cauza tulburărilor din Roma, car­dinalii au trebuit să-şi schimbe gîndul. Cei 14 cardinali au stabilit ca, în cazul că unul din ei va fi ales, să renunţe la demnitatea papală, ace­laşi lucru urmînd să-1 facă şi cel din Avignon. Aşa au ales pe Grigorie XII (1406—1415), care, potrivit angajamentului, a scris lui Benedict XIII rugîndu-1 să facă şi el la fel, adică să demisioneze amîn-doi. Au trebuit să intervină normanzii, care să-i hotărască, în fine, să se întîlnească amîndoi în sinod general pe data de 25 martie 1409 la Pisa, în Italia.

Totuşi cei doi papi nu s-au înfăţişat. Erau prezenţi la început doar 14 cardinali : 8 de la Roma şi 6 de la Avignon. Mai tîrziu, cei din Curia romană s-au ridicat la 14, cei din Franţa la 10. Mai participau 4 pa­triarhi, 80 episcopi, reprezentanţi a încă 102 episcopi, apoi 87 egumeni, 41 priori, marele maestru al ioaniţilor, cei 4 generali ai ordinelor cava­lereşti, delegaţi a 13 universităţi, 100 de canonici, peste 300 de doctori în teologie şi drept canonic. Preşedinţia a avut-o cel mai bătrîn cardinal din cei prezenţi, cel din Poitiers. După ce s-a citit citaţia trimisă celor 2 papi, sinodul de la Pisa i-a judecat în lipsă şi i-a depus (5 iunie 1409). Cardinalii au decis întocmirea unui memoriu solemn şi au cerut ca noul papă care urma să fie ales să continue lucrările, săvîrşind inclusiv şi reformarea Bisericii «in capite et membris». Apoi constituindu-se în conclav au ales pe un veneţian, un grec latinizat Petru Filargis, ca papă, cu numele de Alexandru V (1409—1410).

Se spera că el va aduce şi unirea bisericilor greacă şi latină şi va Înlătura şi shisma papală. Nici una din cele două dorinţe nu s-a îm­plinit. Erau acum trei papi.

în 1410 Alexandru V a murit. în locul lui cardinalii aleg pe Ioan XXIII (1410—1415), rob al intereselor şi plăcerilor lumeşti celor mai nesăbuite. Lumea era exasperată ; mulţi au început să plece. Sin­gura hotărîre luată a fost să se convoace peste 3 ani un nou sinod pen-

PERIOADA A PATRA

hotărîri. Acesta este sinodul de la Konstanz, azi în sudul Germaniei, rîul cu acelaşi nume.

b. Sinodul de la Konstanz (1414—1418), socotit de Biserica ro-no-catolică drept al XVI-lea «sinod ecumenic», a fost mai mult opera jăratului Germaniei Sigismund I (1410—1437), care a crezut că a it momentul să se pună capăt «shismei cu trei capete în Biserica lano-catolică» şi să facă reforma Bisericii «in capite et membris». odul a fost mâi mult un «congres apusean» al conducătorilor bise->sti şi lumeşti şi a avut meritul că a rezolvat problema marii shisme jale din Apus şi a hotărît condamnarea mişcărilor eretice ale pre-armatorilor John Wicliff (f 1384) şi Jan Hus (f 6 iulie 1415).

Prin participarea celor 1800 de membri, majoritatea absolută laici,

căutat înfrîngerea monarhiei absolute a papalităţii, dorinţă pioasă,

• nerealizată din cauza structurii dogmatice şi canonice a Bisericii

nano-catolice.

Papa Ioan XXIII a sosit la sinod în 28 octombrie 1414 însoţit de cardinali şi alţi demnitari. Pentru că nu sosiseră toţi s-a decis ca ma şedinţă să se deschidă în 16 noiembrie.

în şedinţa din 2 martie 1415 papa a fost silit să citească în faţa odului un document în care se prevedea că, dacă ceilalţi doi papi

• renunţa, va face şi el acelaşi lucru. înainte însă de a fi citit el acest

, s-a citit din partea sinodalilor un rechizitoriu, la auzul căruia Ioan
a dat seama că a pierdut partida. Ţinut la curent cu tot ce se discuta
şedinţele secrete, papa a ajuns la convingerea că cel mai nimerit
ru ar fi să fugă. Bănuind lucrul, împăratul Sigismund a poruncit să

păzite toate porţile oraşului. în noaptea de 20 martie 1415, travestit haine de vizitiu princiar şi bucurîndu-se de concursul ducelui ederich de Austria, papa Ioan al XXIII-lea a fugit, dar, la scurt ip după aceea, trupele imperiale l-au prins şi în 17 mai 1415 e readus ?ă Konstanz cu o excortă de 300 de călăreţi ; este închis într-un castel unde scapă doar în 1419, cînd îşi dă şi obştescul sfîrşit. După ce papa Ioan al XXIII-lea a fugit de la sinod la 20 martie 1415, 1800 de delegaţi sinodali, rămaşi singuri, au socotit că a sosit mo­ntul să decreteze că autoritatea conciliului este mai presus de auto-atea papei.

Teoria superiorităţii sinodului asupra autorităţii papei, numită «Con-laristă», a fost promovată de sinoadele zise «conciliariste», ţinute la ia (1409), Konstanz (1414—1418) şi Basel (1431—1449).

Stimulaţi de membrii Universităţii din Paris, în frunte cu Jean arles Gerson (1362—1429) şi Pierre d'Billy (1350—1420), episcop fran-'' de Cambrai, sinodalii au hotărît, potrivit teoriei sinodalităţii sau iciliarismului, următoarele :

a) «Sinodul, întrunit legitim, prin puterea Sfîntului Duh, reprezin-
Biserica militantă şi deţine puterea în chip nemijlocit de la Dumne-

i. Toţi, chiar şi papa, sînt obligaţi să i se supună în ceea ce priveşte idinţa, curmarea schismei şi reforma Bisericii «in capite et membris».

b) Cine se va opune sinodului va fi pedepsit conform legii şi pre-

derilor dreptului canonic.

BISERICA IN SECOLELE XI—XV 93

c) Papa Ioan al XXIII-lea, părăsind sinodul, e suspectat de favori­
zarea schismei şi de erezie.

d) Membrii Sinodului au avut şi au. deplină libertate de hotărîre.

La începutul lui iunie 1415 a fost adus la Konstanz prereformatorul

ceh Jan Hus spre a se justifica în faţa sinodului pentru ideile sale. In şedinţa din 6 iulie 1415 Jan Hus, care spera că sinodul îl va apăra şi—i va da dreptate, văzînd în el mai mult un tribun popular, care luptă pentru îndreptarea relelor din Biserică, a fost condamnat ca eretic, lip­sit de demnitatea preoţească şi extrădat autorităţilor civile, care l-au ars în aceeaşi zi pe rug.

în anul următor, la 30 mai 1416, a împărtăşit aceeaşi soartă şi prie­tenul său Ieronim de Praga.

învăţînd din păţaniile rivalului său, Grigorie XII renunţă la tiară şi i se acordă un post de episcop, dar muri şi el în 1417. Cel de al trei­lea, Benedict XIII, deşi depus de sinod, trăia în Franţa la Perpignan, nevrînd să cedeze şi jucînd rolul unui papă fără Biserică. La 11 noiem­brie 1417 se alegea după atîtea neînţelegeri un papă legitim, Martin V (1417—1431), încît prin alegerea lui marea schismă papală dintre anii 1378—1417 a luat sfîrşit după aproape 40 de ani.

Sinodul din Konstanz a ţinut 45 de şedinţe publice între 5 noiem­brie 1414—22 aprilie 1418, precum şi multe şedinţe consultative. Papa Martin a ştiut întocmi în aşa fel lucrurile ca să nu fie silit să înceapă lucrările în vederea reformei Bisericii «in capite et membris».

în februarie 1418, a sosit la Konstanz şi o delegaţie de 19 mitropo-îiţi răsăriteni, între care era şi Grigorie Ţamblac, mitropolitul Kievu­lui din 1415. Din numeroasa delegaţie trimisă de Patriarhia Ecumenică" Ia acest eveniment de seamă din lumea creştină au făcut parte şi dele­gaţii laici ai celor două state independente româneşti, Ţara Românească şi Moldova, avînd în vedere că problema unirii Bisericii Răsăritului cu Biserica Apusului le interesa şi pe ele, ca ţări ortodoxe. Sinodul avea destule probleme de rezolvat, dar n-avea un conducător care să por­nească discuţii de unire cu grecii. De aceea e mai mult decît probabil că Grigorie Ţamblac a părăsit Konstanz înainte de închiderea sinodului, întorcîndu-se în Răsărit fără vreun rezultat pozitiv.

Sinodul din Konstanz, deschis oficial la 5 noiembrie 1414, a fost declarat închis la 22 aprilie 1418 de noul papă, Martin al V-lea, după 45 de şedinţe.

c. Sinodul de la Basel (1431—1447). Deşi nu dorea discutarea re­formei în Biserică, papa Martin a fost nevoit să convoace la Pavia, în 1423, mult aşteptatul sinod pentru reforma Bisericii. însă, întrucît acolo izbucnise ciuma, sinodul a fost mutat la Siena. După discuţii nu s-a ajuns la înţelegere ce anume reformă ar trebui să se facă şi, la pro­punerea regelui Angliei, Henric al Vl-lea (1422—1461), s-a hotărît muta­rea sinodului la Basel, în Elveţia. In 1425—1426, ambasadele franceză şi engleză au solicitat insistent papei Martin V să fixeze deschiderea sinodului, ceea ce acesta a şi făcut în iulie 1431. Dar, curînd după des­chidere, papa muri. Numărul participanţilor fiind mic, abia veniseră 300 dc^j delegaţi care, pe deasupra, creaseră şi o atmosferă liberală neagreată

PERIOADA A PATRA

sapă, noul ocupant al Scaunului Roman, Eugeniu IV (1431—1447), imis' la 18 decembrie 1431 o scrisoare de închidere a sinodului şi area lui la Bologna, unde urma să se discute unirea cu grecii. Sino-i s-au arătat surprinşi de hotărîrea papei şi au înţeles că acesta a t mutarea spre a evita sancţionarea decretului emis la Konstanz, care se recunoştea că sinodul e superior chiar şi Bisericii nu numai oanei papei. De aceea, încurajaţi de împăratul Sigismund I al Ger-tiei de majoritatea prinţilor şi de votul clerului francez întrunit îna-la Bourges (februarie 1432), ca şi de distinsele personalităţi sosite iasel, sinodalii au hotărît să continue lucrările fără să ţină seama de soarea papală. Au fost aleşi protectori ai sinodului trei prinţi, iar :edintele sinodului urma să fie ales pe termen de o lună. S-a mai irît ca opiniile profesorilor universitari, doctori în teologie şi în drept anic, precum şi ale altor clerici erudiţi, să aibă o mai mare greutate t ale episcopilor.

Toate memoriile şi actele adresate sinodului sînt predate unei co-ii compuse din 12 membri, care, după examinare, le înaintează corn­ului spre deliberare.

Papa Eugeniu IV n-a vrut să ţină seamă totuşi de acest sinod, dar ntervenţia împăratului a cedat, şi prin bula sau enciclica Dudum ■um, din 15 decembrie 1431, a recunoscut sinodul. în februarie 1434, ă ce se făcu deja împăcarea între papă şi sinodalii din Basel, ei în-jră să intre în miezul problemelor mari de reformă a curiei papale, revizuire a modului în care să se facă alegerea papei şi hotărîră că rebuie să depună în faţa sinodului un jurămînt. Neînţelegerea a sur­it cînd a fost vorba de fixarea locului unde să aibă loc sinodul unio-cu grecii. Legaţii papali susţineau un oraş italian, majoritatea si-alilor doreau la Basel, Avignon ori în Savoye. Prin bula «Doctoris tium» din 18 septembrie 1437, papa Eugen al IV-lea hotărî transfe-:a consiliului din Basel la Ferrara, pe coasta orientală a Italiei, pen-a le fi mai uşor grecilor să vină la sinod. Neprezentîndu-se la şe-ţa din 24 ianuarie 1438, papa a fost suspendat, iar în şedinţa din 25 ie 1439, 20 prelaţi şi peste 300 de doctori în teologie l-au declarat ;ic şi l-au depus din scaun pentru că a refuzat să primească hotărî-sinodului de la Konstanz.

La sugestia cardinalului d'Alleman, ducele Amedeu de Savoia a fost clamat în 5 noiembrie 1439 papă cu titlul Felix V (1439—1449) (a ; ultimul antipapă, care s-a menţinut pînă la dizolvarea sinodului Basel, în 1449).

O nouă schismă s-a deschis. Şi cu toate că la început cele mai mul-;ări sprijineau pe Felix V, după 1443, rînd pe rînd Franţa, Aragonul, ţia şi, în fine în 1445, Germania trec de partea papei Eugen al IV-Sinodul din Basel a mai lucrat pînă în 1449, cînd s-a dizolvat. Spre sebire de galicanii extremişti, Biserica romano-catolică consideră ca menice numai hotărîrile primelor 25 de şedinţe de la Basel, adică î ţinute pînă la mutarea sinodului la Ferrara, pe coasta răsăriteană ialiei, la 18 septembrie 1437, care se deschise oficial la 4 martie 1438. =ele 25 de şedinţe s-au discutat modul de combatere a ereziilor şi alte

BISERICA IN SECOLELE XI—XV

probleme care nu atingeau autoritatea Scaunului de la Roma. Ceea ce a ridicat prestigiul papei Eugen al IV-lea, în timpul sinodului din Ba-sel, care din 24 ianuarie 1438 nu-1 mai recunoştea, declarîndu-1 eretic şi depus din scaun, a fose unirea încheiată cu grecii la 6 iulie 1439. Ast­fel, ortodocşii au contribuit, poate fără voia lor, la ridicarea prestigiului papalităţii în ochii occidentalilor.

BIBLIOGRAFIE*

Izvoare: Cari Mirbt, Quellen zur Geschichte des Papsttums und des romischen Katholizismus 5-e Auilaqe, Tiibingen, 1935 j 6-e Aufl., Tubingen, 1967; I. Albergio, P. P. Ioannou, C. Leonardi, P. Prodi et N. Jedin, Conciliorum oecumenicoium decreta, Freiburg im Breisgau, Bale, 1962.

Lucrări: R. Fossier, Le jnoyen âge. T. 2. UEveil de VEurope (950—1250); Le iemps de crise (1200—1550), Paiis, 1982—1983; F. Kempf, H.-G. Beck, E. Ewig et J. A. Jungmann, The Church in the age ot feudalism. Traducere din limba germană, Lcndon, 1980, XVIII—574 p.; Giuseppe Albergio, Chiesa conciliare. ldentită e signi-iicato del conciliarismo, Brescia, 1981, 368 p.

Arnulf Vagedes, Das Konzil iiber dem Papst ? Die Stelungnahmen des Nikolaus von Kucs und des Panormilanus zum Streit zwischen dem Konzil von Basel und Fugen IV, 2 voi. T. I. text; II. Anmerkungen, Paderborn, Miinchen, Wien, Ziirich, 1981 ; J. E. Anastasion, 'Iaiopia t^s 'Exv.Xijaîas t. II, ed. 2-e, Tesalonic, 1979 ; J. W. Stieber, Pope Eugenius IV. The Council ot Basel and the secular ecdcsiasiical autkorities in the empire. The conilict over supreme authority and power in the Church, Leyda, 1978, XVI—514 p.; Die Entwickhmg des Konciliarismus, Weiden und Nachwirken der konciliaren Idee, editată de R. Baumer, Darmstadt, 1976, 409 p. R. Kottje und B. Mocller, Gkumenische Kirchengeschichte. Bd. II. Mittelaîter und Re-iormalion, Munchen, 1970. J. Danielou et H. Marrou ,Nouvelle histoire de lEglise. T. II, par M. D. Knowles et D. Obolensky, Le moyen âge, Parjs, 1968; H. Jedin, Bischollich.es Konzil oder Kirchenparlament ? 2-e Aufl. Freiburg im Breisgau, 1966; J. Gili, Histoire des conciles: Constance et Băle, Florence, Paris, 1965, 410 p. A. Franzen — A. Miiller, Das Konzil von Konstanz, Freiburg im Breisgau, 1964; C. Bihlmeyer et H. Tiichle, Histoire de l'Eglise. T. II. L'Eglise de la chretiente, adapte

par M. H. Vicaire, Miilhouse, 1963 ; VI. I, Pheidas 'ExxX^aiaoxtx'f) tizopia, t. I . De

la iconoclasm pină la căderea Constantinopolului (1453), Atena, 1963; J. Lortz, His­toire de l'Eglise des origines ă nos jours. Traduit de l'allemand par M. Lefevre, Paris, 1956; 2-e ed., Paris, 1962 ; Y. Renouari, Ia papaufe a Avignon, 2-e ed., Paris, 1962. W. de Vries, Die păpste von Avignon und der christliche Osten, în «Orieritalia Christiana Periodica», XXX (1961), no. 1, p. 85—128.

Mann, G. A. Heus und A. Nitschke, Propylăen Weltgeschichte. B/ne Universal-

geschichte, Bd. I—X + 2 Suppl., 12 voi., Frankfurt, Wien, 1961—1965; Augustin
Fiiche et Victor Martin, Histoire de l'Eglise depuis Ies origines jusqu'ă nos jours,
t. VIII, X, XII, XIII (1057—1274), de diferiţi istorici, Paris, 1946—1963; Aug. Fiiche,
Ia chretiente medievale (395—1254), (t. VII de l'Histoire du monde par E. Cavaignac),
Paris, 1929. A. Ehrhard und W. Neuss, Die Katholische Kirche im Wcindoi der
Zeiten, 3 Bande, 2-e Auflage, Leipzig, 1950—1954 ; B. Stefanidis 'ExxXTjuiaottx'Ji 'IaTop
TJsîi.iX^'âp y_pt oijuspov, Atena, 1948; ed. 2-a, Atena, 1959. F. X. Seppelt, Das Papsttum
im Spc'tmittelalter und in der Zeit der Renaissance, Bd. IV, Munchen, 1940. L. Salem-
hier, Le gr and schisme d'Occident, 5-e ed. Paris, 1921. Ch.-J. Hefele et Dom H.
Leclercq. Histoire des concils d'apres Ies documents originaux, t. V, VI, VII, Paris,
1946; A. Gervirth, Marsilius de Padua, 1. Paris, 1951. V. Martiii, Les origines du
Gallicanisme, t. I—II, Paris, 1939. '

In limba română :

Pr. prof. Milan Şesan, Sinodalitatea ortodoxă în secolele X!7—XV/, în «Mitro­polia Ardealului», X (1965), nr. 1—3 p. 50—72; Prof. T. M. Popescu, Pr. prof. T. Bo-dogae, Prof. Gh, G. Stănescu, Istoria bisericească universală, t. II, Bucureşti, 1956,

* Bibliografia a fost întocmită de Pr. prof. I. Rămureanu şl Pr. prof. T. Bodogae,

PERIOADA A PATRA

_76; Euseviu Popovici, Istoria bisericească universală, traducere de At. Miro-t. II, Bucureşti, 1927, p. 95—109.

Pentru istoria papilor :

Pierre de Luz, Histoire des papes, 2 voi., Paris, 1960.

G Mollat, Les papes d'Avignon, 1305—1378, 2-e ed., Paris, 1959.
F X. Seppelt, Geschichte der Păpste. Revăzută de G. Schweiger, 5 Bd., Mlin-
J954 1959_; E. Caspar, Geschichte des Papsttums, Bd. I—II, Tiibingen, 1930—

Ferm. Hayward, Histoire des papes, Paris, 1929.

Pentru participarea românilor Ia conciliul din Constanz (1414—1418).

Izvoare: Cronica lui Ulrich von Richtental, ed. A. D. Sturdza," Delegaţi

ni la Conciliul din Constanz, în «Analele Academiei Române», seria Ii-a, t.

(1893—1894), p. 97—106.

Studii: Pr. prof. Nic. Şerbănescu şi Prof. Nic. Stoicescu, Mircea cel Mare

—1418), 600 de ani de la urcarea lui pe tronul Ţării Româneşti, Bucureşti, 1987,

5 i98_; Dănuţ I. Mânu, Sinodul conciliarist de la Constanz (1414—1418) Şi

•.iparca Bisericii Ortodoxe din Moldova şi Muntenia, în «Studii teologice», XXV |, nr. 5—6, p. 377—386; Pr. prof. I. Rămureanu, Rolul Bisericii Ortodoxe Române 'serica Răsăritului în secolele XIV şi XV, în «Biserica Ortodoxă Română», : (1981), nr. 1—2, p. 131—143, aici p. 138, traducere franceză în Miscellanea ■iae ecclesiasticae, VII, Louvain-la Neuve et Louvaine, 1985, p. 115—128; C-tin radja, Portretul şi stema lui Grigorie Ţamblac şi misiunea sa la Conciliul din lanz, în «Analele Academiei Române», Mem. Sect. Ist., 1, III, t. XXVI, b, 1943 4, p. 141—150 j Idem, Delegaţii din ţara noastră la Consiliul din Constanz (în i) în anul 1415, Bucureşti, 1927 (Anul corect este pentru participarea delegaţiei Î18), în «Analele Acad. Rom.», seria II, t. XVI (1893—1894), p. 97—106 şi extras, reşti, 1927.

Grăia {Ştefan Pop), MoWoveni/ la sinodul din Constanz, 1418, în «Revista teo-î», IX (1915), nr. 13—15, p. 207—215.

Controverse, erezii şi schisme în Răsărit şi Apus. Bogomilismul. Catarii, albigenzii, valdenzii şi alţii*

Evul mediu a fost, în general, o epocă în care preocupările teolo-făceau parte integrantă din gîndirea oamenilor. In Răsărit, intere-pentru cultura teologică, pe care lL^JIărri_.la. JrflfSaraţi cuib..au fost.. XL£rxii-4im—11 «5') ori Paleologir7l261^Î453)T vfâdimlr Monoma-(1113—1125), unul dintre prinţii ruşi, ţarul bulgar Ioan Alexandru 1—1370), ori despotul Ştefan Nemania '(1196—1228) la sîrbi, iar în s, pasiunea de o viaţă întreagă a regelui francez Ludovic al IX-lea 3fînt (1226—1270) de a citi operele Fer. Augustin (f 430), dovedesc plin acest lucru, despre care vom mai aminti şi în alt capitol. Aici amintim deocamdată despre cîteva probleme controversate, e din ele cu aspect de erezie, iar altele păstrînd chipul unor simple >gumene, dar care dovedesc interesul pentru problematica religioasă îologică. E drept că în multe din discuţiile şi frămîntările acestea lomină caracterul polemic, aşa cum reise din activitatea lui Alexios >mnen (1081—1118) în legătură cu combaterea bogomilismului, sau scrierile lui Ioan al Vl-lea Cantacuzino (1347—1354), ori cele ale lui uil al II-lea Paleologul (1391—1425) prin care aceştia combat maho-anismul.

^: Capitol redactat de Pr. Prof. T. Bodogae.

Amintim, mai întîi, controversa în legătură cu teologia cinstirii icoanelor, la care au dat ocazie măsurile de secularizare ale împăratului Alexios I Comnen în lupta împotriva normanzilor şi pecenegilor, prin folosirea, în scopuri strategice, a metalelor preţioase cu care au fost ar­gintate, respectiv aurite, icoanele. Patriarhul Eustratios (1081—1084) a aprobat măsura luată de împărat, dar mitropolitul Leon de Calcedon 1-a acuzat de jefuire a celor sfinte, precum şi de lipsă de respect. El susţi­nea că în felul cum au fost confecţionate icoanele s-ar fi imprimat în ele şi pe ele un «caracter» sau o pecete «indelebilă», care ar atinge fiinţa prototipului, respectiv a Domnului Hristos sau a sfîntului zugră­vit pe icoană. Ani de-a rîndul problema a agitat minţile multora ; sino­dul din 1086 a stabilit că patriarhul Eustratios are dreptate. Mitropoli­tul Leon de Calcedon a fost depus din scaun şi abia după 6 ani, cînd el şi-a revizuit părerile, a fost reaşezat în scaun. Cu toate acestea, se vede că sub presiunea opiniei publice a credincioşilor, Alexios I Comnen şi-a revizuit şi el la un moment dat atitudinea, pentru ca, totuşi, sub pre­siunea evenimentelor să revină din nou la confiscări.

Spre sfîrşitul domniei lui Alexios I Comnen, mitropolitul Eustratios din Niceea înclina, se vede, spre un fel de nestorianism atunci cînd, pro­babil sub influenţa fostului său dascăl (filosoful Ioan Italos, sub împăra­tul Alexios I Comnen (1081—1118), profesor la Universitatea din Bizanţ, reorganizată în 1045 de împăratul Constantin al IX-lea Monomahul (1042—1055), susţinea perfectibilitatea firii umane în persoana Domnu­lui Hristos. Sinodul din 1117 îl suspendă din scaun. Pe la 1156 Soteri-cos Panteugenos întreba dacă jertfa Mîntuitorului pe cruce a fost adusă şi Sieşi ori numai Tatălui ? Sinodul a răspuns : «da, după cum însăşi Liturghia Sf. Vasile o spune» : «Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci». La un nou sinod din anul următor Sotericos — care era candidat de episcop în Patriarhia Antiohiei — a atacat hotărîrea sinodului anterior. Atunci sinodul din 1157 a hotărît că Sotericos nu mai poate fi ales episcop.

Intr-un sinod din 1166, pe vremea lui Manuil al II-lea Comnen, s-a discutat cu pasiune aşa numita «controversă majoristă» privind împăca­rea cuvintelor din evanghelia Sfîntului Ioan : «Tatăl este mai mare de-cît Mine» (14, 28) şi «Eu şi Tatăl una sîntem» (10, 30). Sinodul a răspuns că afirmaţia din primul citat, «mai mare», trebuie înţeleasă cu referire la «Cel fără cauză», «Cel nepricinuit».

Pe la 1180 Manuil al II-lea Comnen a propus şi sinodul a aprobat ca, în cazul cînd vin la botez musulmanii, să nu se mai spună «anathe-ma lui Mohamed şi Dumnezeului lui», pe motiv că şi musulmanii sînt monoteişti, ci numai «anathema lui Mohamed şi învăţăturilor lui».

In fine, pe la anii 1200 se pasionau mulţi pe tema : cu ce fel de trup al lui Hristos ne împărtăşim : cu cel dinainte ori de după înviere ? Şi, pînă la înviere, trupul Lui e stricăcios ori nu ? S-a răspuns că ne împăr­tăşim cu trupul cel înviat.

a. Bogomilismul. Dacă acestea erau controverse mai mărunte, îu schimb bogomilismul a fost o mişcare eretică de mare răsunet în întrea­gă perioada aceasta, atît în Răsărit, cit şi în Apus. In general, după cer­cetările mai noi trebuie văzut în bogomilism nu numai o prelungire 7 — Istoria Bisericească Universală Voi. II

te veacuri a mnceptiiloryualiste persaneJasa cum le-au receptat .mâi— eismul si pavlicianismul, ci, in acelaşi timp, şi ca o mişcare contes-iră împotriva a ceea ce am putea numi biserică conducătoare, înde-bi ierarhia şi tot ce aparţine de forma văzută a Bisericii, inclusiv asul de cult, taine, icoane etc. în fond, ei doreau un creştinism esote-

interiorizat, apropj_at_d_e_cei de jos, un creştinism popular. In toată iria bogomilismului se simte protestul creştinilor de la graniţa Ira­iului îndreptat împotriva creştinismului oficial, bogat şi puternic de :entru. Aşa va acţiona el şi în Bulgaria şi în Bosnia, aşa se va pre-gi sub diferite forme şi sub diferite denumiri şi în Apus. Aici remo-răm cîteva date din istoria lui, în prelungire faţă de cele arătate în ioada a doua.

In secolul al Xl-lea îi întîlnim pe bogomili în vestul Asiei Mici sub nele de «fundagiagiţi» aşa cum îi descrie Eftimie Zigabenul (f 1120), titlul 27 al «Panopliei» sale. Pe la 1087—1092, în timpul atacurilor enegilor şi a devastărilor, care au ajuns p^Aă_în preajma^capiţalej bi-tine, bogomilii se aliaseră cu pecenegii. tAna"~( :nmnenâ~7T083—llÎ3fr iriseşte modul cum a fost prins şi judecat în 1115, după unii 1118, etenia bogomililor de atunci, Vasile. Prefăcîndu-se că ar vrea şi el i îmbrăţişeze credinţa, Alexios I Comnen cere lui Vasile să-şi expună iinţa, pe care apoi o consemnează stenografii patriarhului Nicolae al lea Gramatikos (1084—1111) şi consilierii imperiali care se aflau nci într-o încăpere alăturată, ascunşi după o perdea. Afia

p p p f

ne că Vasile critica întreaga cîrmuirp şi ^fipţeip biserici, numjndu_-4e_ iple ale demonilor, iar jertfa Euharistiei o socotea , j|Rfⁿ⁷i^p Tot acolo mai istoriseşte că «răul pătrunsese pină în casele cele mai nobile şi lima atinsese o mare mulţime». împăratul a făcut o ingenioasă epura-[ntre credincioşii bogomilismuîui, pe nevinovaţi i-a eliberat încredin-îu-i cateheţilor să-i lămurească mai bine, pe mulţi i-a întemniţat, iar Vasile şi alţi conducători i-a ars pe rug. Dar cu asta bogomilismul nu ispărut. Pe laQl4(£>un sinod constantinopolitan condamna scrierile Constantin HrisoTTÎalas pentru bogomilismul lor. La anul 1147 au fost uşi doi episcopi, care aveau aceleaşi păreri şi chiar patriarhul ecume-

Cosma al II-lea (1146—1147) pentru acuzaţia de a fi protejat pe un ecare neofit bogomil. Sinodul din 1211, de sub ţarul bulgar Boris (1207 218) a publicat un «sinodicon» împotriva bogomililor. Bogomilii au ijinit şi pe cumani şi pe asăneşti în atacurile lor împotriva Imperiu-

Se pare că la eliberarea oraşului Filopopole de latini (1205), ca şi sub i Asan al II-lea (1218—1241), ei au fost alături de româno-bulgari. riarhul Gherman al II-lea de la Niceea (1222—1240) s-a ocupat şi el bogomili, iar în secolul XIV cîteva sinoade, mai ales în 1341 în Con-îtinopol şi în 1350 la Tîrnovo, au pronunţat condamnarea lor. In sta-sîrb al lui Ştefan Nemania (1196—1228), unde ierarhia Bisericii era

apropiată de popor, mişcarea n-a prins, deşi marele jupan a pedep-adesea cu străşnicie pe cîţiva din ei. Au rezistat mai mult, se pare, în nia, unde banul Ştefan Tvartko (1353—1391) le-a dat unele privilegii, iecolul al XV-lea, cruciada catolică pornită contra lor a tras după sine marea turcilor în ajutor. Sub Mahomed al II-lea Cuceritorul (1451—

BISERICA IN SECOLELE XI—XV gC

1481), mulţi bogomili din Bosnia s-au islamizat. Se pare că şi la noi au trecut din ei, după cum arată cercetările arheologice din ultimul timp dar urme deosebite nu au lăsat. în orice caz, ceea ce susţineau istorici ce Haşdeu, Gaster şi alţii despre o influenţă a lor asupra literaturii religioa­se apocrife s-a dovedit inexact. S-a vorbit de o răspîndire o bogomilis-inului şi în Rusia. In secolul al Xl-lea sînt pomeniţi volhvii sau vrăjito rii, o sectă cu reminiscenţe păgîne. In secolul al Xll-lea un oarecare Di mitrie, apoi un călugăr armean Martin, se presupune, că ar fi avut le gâtură cu bogomilii, deşi lucrurile nu s-au dovedit. Mai probabil să f fost înrudiţi cu ei strigolnicii şi iudaizanţii din părţile Novgorodului. îi timpul controversei dintre ucenicii ascetului Sf. Nil Sorski (f 1508] care recomanda un monahism sărac şi eremitic pe de o parte şi pe de altă parte ucenicii stareţului Iosif Voloţki (ţ 1511), care cerea un mo nahism înstărit şi prezent în lupta de centralizare a statului rus, se au zeau adeseori acuzaţii împotriva «iudaizanţilor», care respingeau cin ştirea icoanelor, a moaştelor, a cultului Maicii Domnului, preconizînt un creştinism interiorizat. Unii cercetători acceptă o origine valdenză venită Drj^legăturile comerciale ale Novgorodului cu Apusul.