Al bisericii ortodoxe romane

Mitropolitul Alexei(1354—1378) traduce din greceşte Noul Testament

de pe cînd se afla la Constantinopol pentru hirotonie, lucrare de

importanţă în formarea limbii ruse, aflată pînă atunci prea mult

influenţa redacţiilor sîrbo-bulgare. Şi urmaşul său, mitropolitul

an (-j- 1406), s-a ocupat cu traduceri biblice, dîndu-ne o minunată

icere mai liberă a Psaltirii, al cărei text s-a păstrat pînă azi în Bi-

îca sinodală din Moscova. Episcopul şi misionarul Ştefan de Perm

196) a tradus în dialectul de Perm Psaltirea, Evangheliile şi părţi

din Vechiul Testament. La începutul sec. al XlV-lea, mitropolitul

Sfîntul (1308—1326) a lăsat o scurtă explicare a Fericirilor. La fi-

sec. al XV mitropolitul Ghenadie de Novgorod va traduce Biblia

igă după redacţiuni apusene.

i numeroase sînt însă lucrările omiletice, enciclice şi predici se sau prelucrate după colecţii bulgare sau după catene greceşti.

BISERICA IN SECOLELE XI-XV

Din enciclicele mai importante, pe care obişnuiau să le trimită mitropc liţii la urcarea lor în scaune, pomenim una a mitropolitului Petru Sfîr tul, mort la 1326, în care cere preoţilor văduvi să nu mai slujească î biserici, ci să intre în mînăstiri, practică aspră rămasă în vigoare pîn la mijlocul sec. al XVII-lea. De la mitropolitul Alexei Sfîntul (1354-1378) avem o enciclică celebră în care se cerea tuturor claselor social să se împace şi să trăiască viaţă curată «pentru zilele mari şi grele î care trăim» ; mitropolitul face aluzie la marele plan de eliberare de su tătari, la care a luat parte, îndemnînd împreună cu Serghie de Radone (f 1390) la războiul de cruciadă pe cneazul Dimitrie Donskoi (1363-1389). Ne-a mai lăsat şi alte două predici în care Sf. Alexei îndeamn pe novgorodeni la supunere şi unire. De mare importanţă sînt şi enci ciiceie stareţilor Kiril Belozerski, Iosif Voloţki şi Nil Sorski (1433-1508), stareţul mînăstirii Sorska, îndreptate împotriva viciilor care; bîn tuiau societatea rusă, mai ales în clasele înalte şi în rîndul clerului Ce mai mult au preocupat pe ruşi, în veacurile XIV şi XV, problemele le gate de viaţa liturgică, mai ales că acum se introduc din Constantinopo — prin Bulgaria sau direct — ultimele îndrumări tipiconale privitoan la proscomidie, la ierurgii şi la alte slujbe. întrucît Rusia sudică primeş te cu timpul tipicul ierusalimitean, pe cînd Rusia moscovită rămase U tipicul studit, se nasc o serie de diferenţe care vor duce cu timpul 1; marea frămîntare a raskolului, a schismei din sec. al XVII-lea.

Pînă atunci, o întreagă literatură de îndrumări, de explicări, de în trebări şi răspunsuri va căuta să precizeze şi să uniformizeze diferitei* probleme mărunte de ordin liturgic discutate încă în sec. al XlII-lea d< mitropolitul Chirii al II-lea (1250—1280), probleme de care se vor leg; şi vestitele schisme strigolnice şi iudaizante de la finele sec. XIV şi XV care vor produce mare pierdere în Biserica rusă. în 1301, episcopu Teognost de Sărai punea o serie de întrebări despre Sf. Liturghie, bo­tez, monahism şi înmormîntare. Mai tîrziu, Sf. Ciprian (1366—1406) mitropolitul Kievului şi Moscovei, răspundea credincioşilor din Psko\ şi egumenului Atanasie că Liturghia Sfîntului Vasile trebuie săvîrşită îr post numai începînd cu duminica Ii-a, că numărul prescurilor trebuie să fie cinci, că pregătirea pentru liturghie trebuie făcută cu multă gri-Oă, în fine, se combate obiceiul botezului copiilor prin stropire încă păs­trat la Novgorod. La sfîrşitul sec. al XV-lea, multe discuţii a stirnit pe vremea mitropoliţilor Gherontie şi Ghenadie, întrebarea dacă cere­monia înconjurării Bisericii trebuie să urmeze cursul soarelui, ori con­tra lui. Vasile, episcopul Romanului din Moldova (1464—1500), a dai răspunsul în această privinţă în 1478, cu ocazia sfinţirii catedralei «Us-penia» din Moscova — opera arhitectului veneţian A. Fioraventi —, care a înconjurat biserica mergînd împotriva cursului soarelui, după rînduiala ortodoxă.

în scrisoarea din 2 februarie 1484, episcopul Vasile al Romanului a răspuns marelui cneaz al Moscovei, Ivan al III-lea (1462—1505) că, «în legea grecească (= ortodoxă), nimic nu se face în sfînta biserică după mersul soarelui, ci tot îndărăt, fie la sfinţire, fie la toacă sau la orice lucrare ce se săvîrşeşte în sfînta biserică, toate se fac împotriva mersu­lui soarelui».

PERIOADA A PATRA

Din literatura istorică a epocii pomenim îndeosebi cronicile de Sus-tl şi de Volhinia, care dau mult material nu numai bisericesc şi politic,

cunosc şi pe «Homer şi alţi dascăli vechi». Dintre «vieţile de sfinţi», cui de frunte îl ocupă «Viaţa Simţului Serghie de Radonej», bogat jstrată cu miniaturi despre cultura timpului, a Sfîntului Ştefan de ;rm, ambele scrise de călugărul Epifanie, ucenic al lui Serghie, care -a lăsat şi o frumoasă descriere a pelerinajului la Ierusalim.

Monumentele literare şi artistice româneşti dinainte de anii 1500 in în lumină contribuţia culturală şi artistică a poporului român şi a lorlalte popoare ortodoxe din jur. La începutul sec. XIV, între cei re se entuziasmau în jurul Tîrnovei şi la Paroria în munţii Sakar, lîn-

Adrianopol, de îndrumările noii spiritualităţi isihaste ale Sfîntului igorie Sinaitul (f 1346), se aflau mulţi români; prin Cuv. Nicodim

la Tismana (f 26 decembrie 1406) se puneau întrebări de adîncă teo­rie patriarhului Eftimie al Tîrnovei (1375—1393 ; f 1400), ucenic şi el

Sfîntului Grigorie Sinaitul (f 1346). Aceste temeiuri ne îndreptăţesc

spunem că înaintaşii noştri de acum 500—600 de ani erau preocupaţi

frumuseţea şi adâncimea problemelor de teologie creştină. Dacă mai im în consideraţie echilibrul şi armonia din construcţiile bisericilor

mînăstirilor noastre, ca şi originalitatea în care se executau podoa-le, sculpturile şi zugrăvelile pictate, putem spune că realizările de pe

1500 aveau înaintea lor tradiţii de valori cel puţin egale cu ale celor-te popoare din jur.

Chiar dacă îmbrăcau haina slavonă, imnele poetului creştin Filotei >nahul, din timpul domnitorului Mircea cel Mare (1386—1418), care -a lăsat pe la 1400 «pripelele» din cărţile noastre de cult, nu-şi pierd t valoare.

Ieromonahul Grigorie Ţamblac, ucenicul Sfîntului Eftimie de Tîr-■so (1375—1393) ; f 1400), trimis în 1401 în delegaţie de patriarhul imenic Matei I (1397—1410) în Moldova, în timpul lui Alexandru cel-î (1400—1432), pentru recunoaşterea mitropoliei Moldovei, a scris la :eava, în 1402, în limba paleoslavă Viaţa şi pătimirea Sfîntului Slă-dui mucenic loan cel Nou care a fost chinuit la Cetatea Albă. Aceas-:ste prima operă originală alcătuită la români.

Tot el a scris în 1402 Slujba Sfîntului loan cel Nou, ale cărui moaşte fost aduse cu mare pompă la Suceava.

O capodoperă a literaturii parenetice de limbă slavonă ca învăţatu­lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, scrise curînd după 1500 Neagoe Basarab (1512—1521), au putut odrăsli pe pămînt românesc, ierea lui Neagoe Basarab prezintă asemănări cu învăţăturile impara-u Vasile I Macedoneanul (867—886) către fiul său Leon, cu unele irumuturi din lucrarea împăratului Constantin al Vll-lea Porfirogene-(913—919 ; 944—959) : Despre administrarea Imperiului şi din învă-irile cneazului rus Vladimir Monomahul (1113—1125) al Kievului e fiii săi.

BISERICA IN SECOLELE XI-XV

Ca valoare a culturii europene, ea a fost comparată cu opera coj temporană II Principe a florentinului Niccolo Macchiavelli (1469—152" Ea rămîne, fără îndoială, cea mai de seamă lucrare originală din toa literatura veche românească. Ele aveau înapoia lor tradiţii de preoci pari cărturăreşti vechi de circa 200 ani, după cum dovedeşte mulţimi manuscriselor slavone copiate şi împodobite cu miniaturi minunat cum sînt şi lucrările lui Gavriil Uric de la Neamţu. Recent s-a dovec că, încă din 1413, popa Dometian de la Neamţu şi Bistriţa copia 16 c mentarii la opera Sfîntului Grigorie de Nazians (f 389/390).

In concluzie se poate spune că literatura creştină şi teologia răs riteană, mai ales cea greacă din această vreme, se pot măsura cu ce din Apus.

BIBLIOGRAFIE*

Vezi bibliografia capitolului precedent şi următoarele lucrări şi studii: Hans-Georg Beck, Theodoros Metochites. Die Krise des byzantinischen We bilcles im 14. Jahrhundert, Miinchen, 1925.

Pentru Si. Grigorie Paianta (1296— f 13 noiembrie 1359): Jean Meyendor înitiation ă la theologie byzantine. L'histoire et doctrine. Trad. de l'anglc par Anne Sanglade avec la collaboration de C. Andronikof, Paris, 197; Idem, Byzantine theologie, New York, 1974; Idem, Byzantine Hesychasme, histoi cal, theological and social problem, London, 1974; Idem, L'origine de la controver palamite, în «Theologia», 25 (Athenes, 1954), p. 602—630; Idem, Les debuts de controverse hesychaste, în «Byzantion», 23 (1953), p. 87—120; Hr. Yannaras, . l'absence et de 1'inconnaissance de Dieu, Paris, 1971 ; VI. Lossky, Essai sur la in logie mystique de l'Eglise orientale, Paris, 1944. Chap. «Les tenebres divines' J, Hausherr, Hesychasme et priere, Rome, 1966; Rudolf Otto, Mystique d'Orlent mystique d'Occident. Distinction et unite. Traduation de Jean Gouillard, Paris, 1951 A. Stolz, Theologie de la mystique, Chevetogne, 1939; R. Guilland, Essai suri N/ci phore Gregoras, Paris, 1926; Post-Byzantine ecclesiastical personalities. Studie's St. Nikodemos the Hagiorite ş.a. Broukline (Mass.), 1978.

tn limba română ; V

Pr. Prof. D. Stăniloae, Istoria isihasmului în Ortodoxia română, în voi. Filoa lia, t. VIII, Bucureşti, 1979; Idem, Natură şi har în teologia bizantină, în «Ortodt xia», XXVI (1974), 3, p. 392—439; Idem, Viata şi învăţătura Stîntului GrigOr. Palama, Sibiu, 1938; Pr. Prof. Milan Şesan, Despre teologia postpatristică, în «M tropolia Ardealului», XI (1966), nr. 4—6, p. 279—299; Dumitru Dima, Contribuţ românească la cunoştinţa isihasmului (sec. al XlV-lea), în «Studii teologice», XV (1965), nr. 9—10, p. 571—580; P. P. Panaitescu, Manuscrisele slavone din Bibliotec Academiei Române, I, Bucureşti, 1959 ; Niculae Cabasila, Diac. Ene Branişte, Expl carea Siintei Liturghii după Nicolae Kabasila, Bucureşti, 1943; Niculae KabasiL Tălmăcirea dumnezeieştii Liturghii, Trad. de Diac. Asist. Ene Branişte, Bucureşi 1946; Recenzie I. Pulpea Rămureanu, în «Biserica Ortodoxă Română», LXVI (1948 nr, 1—2, p. 80—84; Niculae Kabasila, Despre viaţa în Hristos. Traducere şi studi de Pr. Prof. Teodor Bodogae, Sibiu, 1946.

* Bibliografia a- fost alcătuită de Pr. Prof. T. Bodogae şi Pr. Prof. I. Rămuream

A PATRA

Cultura teologică în Apus în sec. XI—XV Scolastica şi spiritualitatea medievală *

1. în condiţii externe mult mai favorabile decît în Orient, cu o pa-bate şi un cler dominat de spiritul aspru al reformei de la Cluny, tîrziu cu universităţile şi cu ordinele sale călugăreşti predicatoare, .sul îşi desfăşoară viaţa sa bisericească şi teologică cu totul altfel t Răsăritul. Dar chiar dacă şcolile catedrale şi mînăstireşti vor fi ui de numeroase, iar universităţile vor ajunge pînă la 1400 la nu­ni de 44, totuşi Apusul nu depăşeşte cultural Răsăritul, care va co-i şi va impresiona pe cruciaţi şi pe urmaşii lor cu splendorile şi ra-nentul unei culturi şi arte superioare, împrumutîndu-le sub aspect )gic speculativ sintezele lui Ioan Damaschin ca temă pentru «Su-;» lui Thomas de Aquino, cît şi pe Dionisie Areopagitul, pentru teo-i contemplativă. Dacă la 1311, sinodul din Ravena pretindea preo-şi canonicilor să ştie măcar a citi cît de cît, ne dăm seama de lipsa otală de cultură. Cu toate acestea, numărul mare al şcolilor şi şco-Dr, ca şi organizarea lor mai practică decît în Orient, fac mai vestite •ior instituţiile culturale şi bisericeşti ale Apusului decît ale Răsă-ui.

Metoda de predare era cea discursiv-raţională, deci scolastică şi etică. Se căuta expunerea sistematică şi filosofică a credinţei, pe logicii formale a lui Aristotel (384—322 î.Hr.). Dogmele se demon-i prin silogisme. Ideea de ordine raţională şi de sistem logic trece toată dogmatica, morala, dreptul canonic, deci inclusiv şi prin or-} scoială şi statală a Bisericii Apusene. Teologia scolastică a fost ănată cu catedralele gotice în care fiecare amănunt arhitectonic şi itural este în aşa fel înjghebat îneît ansamblul îţi dă impresia unei imentale încordări omeneşti în urcuş spre cer. Omul scolasticii nu aste îndoieli şi abisuri. Pentru el harul se suprapune în mod firesc ■ii. Teologia naturală ajunge la cunoaşterea unităţii fiinţiale a lui nezeu şi a nemuririi sufletului omenesc, iar unde nu ajunge logica >telică şi teoria cunoaşterii, acolo suplineşte credinţa cu temeiurile velaţionale, garantate de autoritatea infailibilă a Bisericii. îndrep-omului — care ştie că harul nu distruge natura, ci o completează face uşor, prin credinţă şi fapte. Conform metafizicii aristoteliene, nii sînt destinaţi la o convieţuire ordonată şi legată prin interese "oce, de garantarea cărora răspunde statul, iar întrucît ştiinţa omu-¹ referă în mare măsură la transcendenţă, după concepţia medieva-serica este aceea care justifică şi existenţa statului şi a individului. 1 şi Biserica se raportă reciproc, ca raţiunea faţă de revelaţiune, ca ^ faţă de credinţă, ca natura faţă de supranatură. 'ipic medievală şi strîns legată de concepţia juridică romană, care aminantă şi în relaţiile dintre cavalerii medievali, este concepţia de acţie, inaugurată de teologia lui Anselm de Canterbury (1109), fon­ul scodasticii, şi care a dus mai tîrziu la abuzurile indulgenţelor, ■pîrad raportul dintre Dumnezeu şi om ca pe un raport de drept,

Capitol redactat de Pr. Prof. T. Bodogae.

OJtL.V-W.L.Jl.L.E, Al — ^

care a fost stricat de către om, prin jignirea adusă de el majestăţii divi^ ne, s-a găsit necesară ideea satisfacţiei pe care singur Fiul o poate adu­ce Tatălui şi care singură explică misterul întrupării. Mîntuitorul Hris-tos, aducînd o satisfacţie mai mare decît se cerea, iar după El şi sfinţii, săvîrşind mai multe fapte bune decît cele care li se cereau pentru mîn-tuire, avînd «merite prisositoare» — opera supererogatoria — s-a ajuns la ideea că plusul acesta îl poate folosi Biserica, dînd altora care aveau nevoie şi pe care îi desemna după criterii contabile. Această concepţie va nemulţumi pe mulţi credincioşi medievali, făcîndu-i să întreprindă mişcări reformatoare în Biserică.

Imaginea acestei teologii, transformate în filosofie aristotelică în-creştinată, aşa cum a expus-o cel mai mare teolog şi cugetător scolastic, Thomas de Aquino (f 1274), s-a transpus în toată construcţia teocratică a Bisericii catolice medievale cu toate mijloacele ei de realizare şi cu toate peripeţiile şi reacţiile peste care a trebuit să treacă. Grandiosul şi ingeniosul acestei viziuni pur raţionale are în sine multă artificialitate. Omul nu este numai intelect. Încă în acelaşi veac, Duns Scotus (f 1308), al doilea mare geniu al scolasticii, nu va mai păstra unitatea şi armonia concepţiei tomiste atunci cînd va afirma că voinţa caracterizează pe om -mai mult decît intelectul. Teologia nu-i cunoaştere teoretică, ci practi­că. De aici multele controverse între tomişti şi scotişti. De la neîncrede­rea în raţiune a lui Duns Scotus mai era un pas pînă la cea a lui Wil-liam Occam (f 1347), care va pune credinţa şi raţiunea într-un conflict ireparabil, adevărul uneia putînd fi pentru cealaltă minciună, sau un adevăr de altă natură ; prin aceasta unitatea cugetării scolastice s-a destrămat, dizolvîndu-se în scepticism, laicism, criticism, naturalism, tot atîtea aspecte ale climatului de criză spirituală, care prin teoria dublu­lui adevăr a adus reforma protestantă. Dar adevăratul părinte al sco­lasticii este ucenicul său : Anselm, arhiepiscop de Canterbury (f 1109), al cărui cuvînt «credo ut intelligam» explică întreaga concepţie scolasti­că prin faptul că acceptă acord deplin între dogmă şi raţiune. De la ade­vărul nealterat al dogmei pe care ni-1 însuşim prin credinţă indiscutabi­lă, conchidem la concepţia ştiinţific-raţională, pe care o explicăm prin deducţii logice în toate amănuntele şi pe toate laturile ei. Aşa a dedus el din noţiunea de Dumnezeu existenţa Lui, iar din ideea de ordine ju­ridică a purces la explicarea misterului întrupării, îndeosebi în cartea «Cur Deus homo ?» (De ce Dumnezeu s-a făcut om ?).

Metoda aceasta n-a fost acceptată de toţi. Cel mai mare dialecti­cian — în care mulţi văd pe adevăratul întemeietor al scolasticii — este Petru Abelard (f 1142), vestitul dascăl de teologie şi filosofie de pe dealul Sainte Genevieve din Paris, unde peste 10.000 de elevi îl ascultau. Sim­ţind punctul slab al scolasticii, Abelard spune că trebuie să plecăm inductiv, de la îndoială, cu alte cuvinte întîi trebuie să înţelegem şi apoi să cre­dem («intelligo ut credam»). în felul acesta, cugetarea lui se transformă în problematică. In cele 158 de teze «sic et non», în care pune fată î faţă principalele probleme filosofico-teologice după cum apar elje'in gura marilor dascăli creştini, Abelard nu atacă autoritatea, ci caută, prin n garea afirmaţiei, să scoată adevărul prin discernămînt logic,vaşa cum

PERIOADA A PATRA

iuiau juriştii timpului. Fire religioasă, dar prea încrezut în a putea onstra raţional orice dogmă, Abelard a introdus în scolastică, încă de ceput, germenele dizolvant al îndoielii individualiste. Una din marile discuţii din sec. al Xll-lea a fost aşa numita «cear-universaliilor», adică raportul dintre cugetare şi viaţă, între idee şi tate, dacă noţiunile generale sînt reale (om, pom, treime etc.) (rea-), sau sînt numai abstracţiuni mintale (nomina, nominalism). Cei li spuneau : universalia post rem (sau in re), ceilalţi : universalia rem. Aplicînd metodele lor de judecată la divinitate, realistul Gil-de la Porree (f 1154) afirma trei dumnezei, ba chiar patru cu fiinţa ană a lor, pe cînd nominalistul Roscelin (f 1120), canonic, ajungea, ltă cale, aproape tot acolo. Alături de direcţia speculativă s-a mani-t încă de la început şi cealaltă cale, de cunoaştere intuitiv-mistică, ivit căreia Dumnezeu şi adevărul nu se caută cu mintea, ci se simte lima ; sau, cum zice Bernard de Clairvaux (f 1153) : «Tantum Deus osdtur, quantum diligitur» («Dumnezeu este cunoscut atît cît este ;»). Marii oameni de acţiune ai Evului mediu, ca Petru Eremitul" atre 1115), Bernard de Clairvaux, Francisc de Assisi (1182—1226), nas de Kempis (f 1471), predicatori ca Berthold de Regensburg,

Ch. Gerson (f 1429) şi, într-un fel, chiar unii papi sau însăşi con-a entuziastă a cruciadelor medievale au dat dovadă că au fost mai

sau mai puţin mistici. E adevărat că au fost şi în această privinţă erări, de pildă mistica germană şi spaniolă, care se pierdeau fie în-explicare speculativă a treptelor diferite din procesul mistic, fie în lozităţi panteiste. Mai bine au făcut cei care combinau ambele cu-;, de pildă dascălii mînăstirii Sf. Victor din Paris, Hug (f 1141) şi ard (f 1173), dar mai ales Bonaventura (f 1274).

Cea mai puţin cultivată a fost direcţia teologiei experimentale, care :ă de la confruntarea personală a dogmelor cu datele experienţei ţifice. Doar unii, de pildă Albert cel Mare (f 15 noiembrie 1280) sau sr Bacon (f 1292), au cultivat-o ca unii care, prin genialitatea şi ilateralitatea preocupărilor lor, au spart făgaşul tradiţional-autori-

al cugetării. In schimb, spre sfîrşitul veacului al Xlil-lea şi mai în cele următoare, mişcarea umanistă şi Renaşterea au dat acestei de tot mai multă atenţie, pînă ce criza spirituală a vremii va duce dividualismul Reformei.

Mijloacele cele mai potrivite pentru promovarea culturii teologice )st universităţile, care au crescut liber şi neoficial din vechile şcoli Irale şi mînăstireşti prin talentul şi capacitatea unora din dascălii ■ De pildă Universitatea din Paris a luat fiinţă la începutul sec. al ea din catedrala Notre Dame şi mînăstirile Sainte Genevieve şi : Victor. Faima lui Guillaume de Champeaux (f 1121) şi Abelard ;ea mulţimi imense de studenţi (20—30.000) grupaţi în patru naţii :

normanzii, picarzii şi anglii sau germanii, sub conducerea unui irator şi a decanilor. Durata şcolarizării ajungea uneori pînă la 10

ani. Erau organizaţi într-un fel de breaslă sau corporaţie privile-, de profesori şi studenţi, cu statute şi cu viaţă aparte, privilegii state oarecum în sec. XIII şi XIV, cînd ordinele călugăreşti vor să

pună mîna pe conducerea lor şi cînd în cadrul aceleiaşi şcoli se organi­zează, în sens modern, facultăţi diferite, ca unităţi aparte.

Tot în veacul al XlII-lea se generalizează şi titlurile de baccalau-reus, licentiatus, maQister şi doctus — oferite la început numai juriştilor laici — pe lîngă care se adaugă apoi, în sec. al XlV-lea, atribute ornante : subtilis, irrefragabilis, mirabilis, sublimis, magister sententiarum etc. Găzduirea lor începe să se facă din sec. al XlII-lea cu burse speciale în colegii şi cămine, dintre care primul care s-a făcut vestit a fost.cel nu­mit «Sorbona», creaţie din 1254 a capelanului lui Ludovic al IX-lea Cel Sfînt (1226—1270) : Robert de Sorbon.

în Paris se preda teologie şi filosofie, mai tîrziu şi medicină si drept. E greu de stabilit ordinea în care s-au «înfiinţat» universităţile. Pentru medicină activa încă din sec. al Xl-lea cea din Salerno (Italia), pentru drept aproape toate celelalte universităţi italiene, în frunte cu Bologna (1150), de unde papii îşi recrutau curialii şi fiscalii, atît de ne­cesari întreţinerii puterii lor absolute. In Anglia, Oxford (1168) şi Cam-bridge (1290) sînt cele mai importante şcoli superioare, în genul Parisu­lui. După ce s-a văzut forţa lor, apar fundaţii regale, ca cea din Sala-manca (1239 — în Spania), imperiale, precum în Neapole 1224, cu patru facultăţi înfiinţate de împăratul Germaniei Friederich al II-lea (1215-1250), sau papale, cum e cea de la Toulouse (1229), întemeiată cu sco­pul de a combate pe albigenzi, cea din Roma (1244) cu scopul de a sus­ţine curtea papală etc. Pînă la 1250 erau 20 ; în 1400 numărul lor cres­cuse la 44, deşi unele (precum cele din Spania) s-au desfiinţat curînd. Universităţile germane apar în sec. al XlV-lea : Praga 1348, Viena 1365, Heidelberg' (1386) etc.

Dintre reprezentanţii scolasticii şi misticii afară de cei deja pome­niţi menţionăm pe :

Cardinalul Petru Damiani (-j- 1072), prieten şi colaborator al papei Grigorie al VH-lea (1073—1085), care a descris decadenta clerului de la începutul sec. al Xl-lea, în cartea sa «Liber Gomorrheanus».

Gratian, profesor de drept la Bologna (f 1152), care s-a făcut ves­tit prin codificarea dreptului canonic într-un manual care a rămas nor­mativ aproape pînă şi azi şi care susţine, prin decretalele pseudo-isi-doriene şi altele ulterioare, întreg planul teocratic de dominaţie uni­versală a papei. în sec. al XlII-lea, Bernard de Pavia şi Raimund de Pennaforte completează codicele dreptului canonic cu decretele papi­lor Grigorie al IX-lea (1227—1241) şi Bonifaciu al VUI-lea (1294—1303).

Petru Lombardul (f 1160), profesor, apoi episcop în Paris, a lăsat cel mai răspîndit manual medieval de dogmatică : Quattuor Libri Sen­tentiarum, o sinteză patristică scrisă fără originalitate, dar cu mare putere de sistematizare a celor mai importante probleme dogmatice, îndeosebi a celor controversate.