Al bisericii ortodoxe romane

Bernard de Clairvaux (f 1153), una din cele mai mari personalităţi medievale, a fost egumen al mînăstirii cisterciene din Clairvaux, în care calitate s-a distins printr-un mare talent de organizator, predica­tor şi cugetător profund. Papi şi împăraţi primeau sfat de la acest om,

f&tllUADA A PATRA

e refuza orice demnitate bisericească. De o intransigenţă uneori agerată, Bernard de Clairvaux a combătut cu tărie exagerările sco-ticii, prin care se credea că se slăbeşte autoritatea tradiţiei biseri­ci. Papei Eugeniu al III-lea (1145—1153) îi atrăgea atenţia prin scrie-_; «De consideratione» ca nu «imperium», ci saeerdotium», nu dom-

luxoasă, ci slujirea smerită să fie ţinta lui. în minunatul său co-ntariu la Cîntarea Clntărilor expune doctrina sa despre iubire şi avie ca izvoare ale cunoaşterii.

Culmea scolasticii este atinsă şi de doi franciscani : Alexandru: de îes şi Ioan Fidanza zis Buonaventura, şi de doi dominicani : Alber-Magnus şi Thomas de Aquino.

Englez prin naştere, profesor de teologie la Paris, Alexandru de Ies (f 1245) a fost cel clintii care a aplicat mijloacele logicii forma-a lui Aristotiel lîn sistematizarea doctrinei creştine. Opera sa e un nentariu la sentinţele lui Petru Lombardul, numit «Summa univer-! theologiae», lucrare care i-a adus titlul de «doctor irrefragabilis».

Toscanul Ioan Buonaventura (f 14 iulie 1274), nume simbolic, pe e i 1-a dat unul dintre prietenii săi, pentru că a avut «norocul» să pe de o grea boală, a fost profesor la Paris, apoi general al ordi­ni franciscan, iar după aceea cardinal; în această calitate ia parte sinodul unionist din Lyon (1274), unde moare subit. Opera sa se dis-le prin încercarea de a împăca scolastica cu mistica. Pentru meri-

de a fi pus contemplaţia deasupra tuturor ştiinţelor a primit supra-nele de «doctdr seraphicus». Lucrarea principală «Breviloquium» ocotită cel mai bun compendiu dogmatic medieval, iar «Itinerarium ntis ad Deum», cea mai bună lucrare contemplativă. Mai are pre-i, comentarii şi altele.

Albertus Magnus (1206 — f 15 noiembrie 1280) a fost mai întîi fesor la Paris şi Koln, a ajuns apoj episcop de Regensburg, iar pe nă s-a întors tot la catedră, la Koln. Este cel mai erudit dintre toţi călii scolastici, fiind primul deplin versat în filosofia aristotelică, cu funde cunoştinţe de teologie, ştiinţe naturale, matematici şi medicină, t pentru care a primit titlul de «doctor universalis» şi «magnus», )ă ce mulţi contemporani îl socoteau mag şi vrăjitor. A comentat pe stotel şi pe Petru Lombardul, a scris «Summa Theologiae» şi tratate nţifice diverse. El afirmă că între argumentele pentru cunoaşterea

Dumnezeu singurul care are valoare este cel cosmologic. De la el ămas sentinţa : «fides quaerens intellectum».

Thomas de Aquino (1225—1274), fiu de conte, de lîngă Neapole, •at fără voie la dominicani, a întrecut de timpuriu pe Albert cel Mare, s i-a fost dascăl, ajungînd la 23 de ani profesor de filosof ie şi teologie voln, apoi la Paris, Bologna şi Neapole, refuzînd însă ©rice altă dem­ite. A murit în drum spre sinodul de la Lyon (1274). Din sec.' al -lea, i s-a dat titlul de «doctor angelicus», pentru blîndeţea şi curăţe-

vieţii sale. Este fără îndoială cel mai sistematic şi mai profund din-teologii scolastici. Opera sa capitală o formează expunerea apologetică îologiei creştine, «Summa contra gentiles» şi mai ales «Summa Theo-

BISEK1UA

logiae», rămasă neterminată. Ultima e un tratat unitar de dogmatică şi morală, amîndouă expuse printr-o metodă logică, uneori artificial clădită. In cunoaşterea lui Dumnezeu ca şi în privinţa universaliilor «in re», Thomas imită pe Albert cel Mare. Dumnezeu e conceput în mod abstract, ca «actus purus», ca o «causa efficiens» şi «causa finalis» a lumii, iar nu ca persoană vie şi apropiată de sufletul omenesc. In d©c-trina despre har e influenţat de Fer. Augustin (f 430), dar susţine şi meritele prisositoare. Lucrarea «Contra errores graecorum» conţine erori şi falsificări istorice, cu toate că el a fost între puţinii scolastici care ştiau greceşte şi ar fi putut să se informeze corect. Pentru ţinuta concepţiei lui oficiale-papale (susţine cu tărie primatul şi infailibilitatea papei), Thomas de Aquino a rămas, mai ales din 1879 de cînd papa Leon al XlII-lea (1878—1903) îl fixează ca normativ în întreaga teologie şi i'ilosofie romano-catolică, stăpîn pe toată dezvoltarea teologică a romano-catolicismului.

Alături de aceşti patru mari teologi există o mulţime de alţi scriitori

importanţi, fie franciscani, fie dominicani, fie din alte ordine, profesori,
călugări, călugăriţe care au adus multe servicii Bisericii apusene, atît
în Dogmatică şi Morală cît şi în disciplină, în viaţa de stat sau în artă.
între ei, un loc aparte îl ocupă Duns Scotus (1260—1308), cel mai subtil
dintre franciscani. El a înfiinţat o şcoală teologică a scotiştilor, deosebită
în multe privinţe de a tomiştilor : în dogmatică, în privinţa mîntuirii
erau sinergişti, în aprecierea faptelor bune nu susţineau aşa de mult
supra-meritul, ca tomiştii, iar despre Maica Domnului susţineau că s-a
zămislit fără păcatul strămoşesc, fapt pe care tomiştii îl negau. Operele
mai cunoscute ale lui Duns Scotus sînt două Comentarii la sentinţele lui
Petru Lombardul, unul mai întins, altul mai restrîns. Prin critica adusă
de şcoala sa tomismului şi îndeosebi prin afirmarea că multe probleme
dogmatice nu pot fi complet lămurite prin raţiune, Duns Scotus aparţine
de fapt mai mult veacului al XlV-lea pe care 1-a inauguraUşMmbogăţit
cu geniul său. ( ^..

In genere, ştiinţa teologică a veacurilor XI—XIII a parcurs în Apus drumuri paralele : scolastic, mistic şi pozitivist, trei etape : urcuş, culme şi declin. Primele două sînt uşor sesizabile, ultimul se întrezăreşte lim­pede în scolastica scotistă, în mistica germană şi în scrisul criticist al lui Dante Alighieri (1265—1321), care anunţă «vita moderna, vita nova», epoca de criză spirituală a veacurilor XIV şi XV.

2. Dacă veacurile XI—XIII se caracterizau prin ordine şi unitate de concepţie atît în teologie, cît şi în viaţă, unde unei singure voinţt divine, reprezentate prin teocraţia papală, se supunea totul, individ ş colectivitate¹, Biserică şi stat, veacurile XIV si XV se caracterizează tocmai prin lipsă de unitate, prin crize şi sfîşieri interioare : criză îr problema cunoaşterii, unde nominalismul aduce conflict între teologi* şi filosofie, criză în viaţa interioară a Bisericii, unde exilul babilonic (1309—1377) şi marea schismă a papalităţii (1378—1417) au adus li suprafaţă ideea reformării Bisericii pe bază sinodală, în sfîrşit, crizi între Biserică şi stat, pentru că odată cu formarea oraşelor, statelor ş literaturilor naţionale sacerdoţiul şi imperiul apar ica două realităţi ci 12 — Istoria Bisericească Universală Voi. II

ii independente ; scriitorii ies tot mai mult de sub ascultarea papali-: se laicizează, se s'trîng în jurul regilor şi parlamentelor, luptînd 'r cu duşmănie contra pretenţiilor universaliste ale papalităţii. Scolastica şi mistica au avut şi acum reprezentanţii lor destul de ieroşi şi de activi, căci înmulţirea vertiginoasă a universităţilor între

! 1450 a făcut să crească numărul intelectualilor şi scriitorilor de

e nuanţele. Aproape tot ce s-a scris în perioada aceasta în scolastică •tă pecetea înclinării spre sofisme şi subtilităţi sterile şi spre apă-a obosită şi forţată a unei «tradiţii» care a ajuns să nu mai fie ută şi contra căreia critica filologic-istorică a umanismului va începe i reverse ironia şi sarcasmul său răzbunător. Problemele de teologie losofie erau tratate atît de abstract, încît s-a spus că au ajuns ca :orp fără suflet.

Dintre reprezentanţii scolasticii veacurilor XIV şi XV amintim de toate pe William Occam (f 1349).

Născut în sudul Londrei şi intrat de timpuriu în -ordinul franciscan, Dccam a studiat şi predat ca profesor cu titlul de «doctor invinci-» şi mai ales «venerabilis inceptor» teologia şi filosofia la Univer-ea din Oxford, între 1318—1324, după care a fost citat de papa

al XXII-lea (1316—1334) la Avignon, ca să justifice 51 de teze tite eretice. Procesul a durat patru ani fără să se ajungă la un re-it, căci acuzatul a fugit împreună cu doi franciscani, Bonagratia şi na. Ultimul era general al ordinului, la curtea lui Ludovic de Ba-i (1314—1347), care ducea luptă contra papei, pentru că nu voia să-1 loască de rege, luptă pe care au sprijinit-o prin scrisul l©r W. Oc-şi alţi doi învăţaţi, Marsilius de Padua (1272—1327) şi Jean de un (f 1328), toţi negînd originea divină a papalităţii şi afirmînd

că împăratul poate depune pe episcopul Romei. De altfel, Occam laborat şi la lupta lui Filip al IV-lea cel Frumos (1285—1314) cu

Bonifaciu al VÎII-lea (1294—1303). Operele lui principale sînt : tiloquium theologicum», în care reducea teologia speculativă la ie propoziţii, «Quodlibeta», comentarii la Aristotel şi Perfiriu, aşa se reflectă ei în «Sentinţele» lui Petru Lombardul. Concepţia sa imeşte nominalism sau mai corect terminism, fiindcă el susţine că nile generale (fiinţă, substanţă, cauză etc.) nu au corespondenţă în sine, nici în lumea indivizilor, cum spuneau realiştii veacurilor -XIII, ci sînt simpli «termeni» sau semne ale unui obiect necunos-li au numai valoare subiectivă, de aceea cunoaşterea lui Dumnezeu spiritualităţii sufletului e discutabilă şi se face numai prin cre-• Singurul lucru indiscutabil este atotputernicia divină şi posibili-

intervenţiei ei în acţiunile '.imane în aşa fel încît uneori să ni se că binele e condamnat, iar răul aprobat. De aceea, metafizica tre­să fie total despărţită de teologie. Legea morală nu este imutabilă. le ce occamismul — inspirat şi de Duns Scotus — duce la empirism, vism, scepticism. Aceasta este «via moderna» pe care veacurile

şi XV o opun cunoaşterii speculative scolastice («via antiqua»).

ce poate fi adevărat din punct de vedere logic, poate fi fals din

de vedere obiectiv, de unde şi concepţia numită a «dublului ade-

care va predomina de acum încolo întreaga mişcare spirituală.

BISERICA IN SECOLELE XI—XV 1 JQ

Exegeţi ca Ioan de Ragusa (sec. XIV), Conrad de Halberstadt (sec. XIV) şi mai ales franciscanul Nicolae de Lyra (f 1340) ne-au dat lucrări de valoare. Ultimul a creat un gen nou de Comentariu, «Postilla» — de la post illa verba textus — adică metodă simplă de citare a textului şi apoi de comentare a lui în sens isţorico-literar, uneori cu nuanţe con­templative. Manualele exegetice la toată Sf. Scriptură în 50 de cărţi ca şi cele 35 de cărţi de morală lăsate de acest «doctor planus et utilis» au fost adeseori combătute şi, pînă la 1500, de mai multe ori tipărite. Luther (f 1546) însuşi a fost influenţat de ele în aşa măsură încît s-a putut spune că dacă Lyra nu cînta, Luther în dans nu intra (si Lyra non lyras-set, Lutherus non saltasset).

Pe tărîm istoric s-au scris cronici prin mînăstiri şi oraşe, unele din ele ca aceea a talentatului florentin Villani (f 1348), sau ale francezilor Joinville (f 1317) şi Froissart (f 1404), precum şi a curajosului Dietrich van Niem (f 1418) fiind de mare importanţă în istoriografia timpului. Restul sînt compilaţii mai slabe.

Şi pe tărîm juridic se înregistrează o decadenţă tot mai mare. Dante se plîngea, pe la 1280, că nimeni nu învaţă decît decretalele, iar într-una din operele sale, Roger Bacon — care intuise, prin matematica şi fizica ce-i erau familiare, principiul locomoţiei fără animale, al aviaţiei, folosul lentilelor, al exploziilor, după cum Duns Scotus obţinuse cel dintîi acidul sulfuric, acidul nitric şi altele — se plîngea că prin abuzul jurispruden-ţei italiene s-au distrus în ultimii 40 de ani orice preocupări mai înalte şi s-a suprimat chiar raportul dintre Biserică şi stat. Cea mai mare scă­dere a studiilor juridice şi morale era cazuistica sau codificarea fiecărei comportări aparte, potrivit căreia adeseori se susţineau lucruri cara­ghioase sau imorale (furt, crimă etc), de dragul principiilor formaliste şi care vor scandaliza mai tîrziu pe umanişti sau pe jansenişti.

Pierre d'Ailly (1350—1420) a studiat la Paris; la 30 de ani era magistru în teologie, apoi duhovnic al regelui francez Carol al "Vl-lea (1380—1422) şi rector al Universităţii din Paris. Pentru a-1 atrage de partea sa, papa Benedict al XlII-lea (1394—1424) i-a oferit episcopatul Le Puy, mai tîrziu pe cel de la Cambrai, dar văzînd d'Ailly că papa nu acceptă nici o reformă în Biserică, a trecut de partea învăţaţilor care susţineau că singur sinodul general ar putea îndrepta abuzurile şi de­cadenţa în Biserică, lucru pe care 1-a afirmat la sinoadele din Pisa (1489) şi Constanz (1414—1418). Deşi i s-a oferit şi purpura de cardinal şi misiunea de legat papal, el a rămas tot la ideile sale, chiar dacă a rnai avut uneori şi atitudini echivoce în scris şi în fapte. Cele 174 opere cu caracter ştiinţific (teologie, filosofie, mistică, geografie, astronomie) fac din el unul din conducătorii mişcării spirituale lui contemporane.

Ucenicul său, Jean Ch. Gerson (1362—1429), supranumit Bossuet al sec. al XlV-lea, a fost rector la Paris timp de peste 15 ani ; a depăşit pe toţi contemporanii prin profunzime şi mai ales prin caracter şi ati­tudine hotărîtă, ceea ce face pe un istoric francez să afirme că a dus una din cele mai frumoase şi mai venerabile existenţe din cîte cunoaşte istoria, care 1-a încununat cu atributul «doctor onristianissimus». Patriot luminat, creştin desăvîrşit, depăşind pe toţi priA cultură, Gerson atrage

PERIOADA A PATRA

nţia regelui Franţei asupra ambiţiilor feudale exagerate ale prinţilar ;hiar ale prinţului moştenitor, ceea ce nu 1-a oprit să protesteze cînd sta a fost asasinat şi i-a ţinut chiar panegiricul, fapt pentru care i s-a ^rastat casa de către oamenii noului rege, iar el a avut mult.de suferit, ar şi sinodul din Pisa a cerut condamnarea asasinatului politic, fapt e 1-a oprit de a reveni în ţară pînă după moartea regelui. Tot pe astă linie luptă şi obţine întîia oară dreptul pentru condamnaţi de ; spovedi, după cum 'de altfel a luptat toată viaţa contra prejudecăţi-mistice şi bolnăvicioase ale flagelanţilor, ale astrologiei şi contra gerărilor scolasticismului searbăd, pe care 1-a înlocuit cu o filosofie -ală, vie, chiar dacă eclectică, însă plină de demnitate. El căuta peste armonie, atît între teologie şi filosofie, cît şi în viaţa bisericească, sau e Biserică şi stat. După el, orice teologie trebuie să fie pînă la un mistică sau, mai bine zis, practică. Dintre operele sale se disting, ă de cele conciliariste, îndeosebi cele cu caracter moral : despre mîn-rile teologiei, despre examenul conştiinţei, despre buna trăire şi buna ire, apoi multe lucrări exegetice, disciplinare, predici, poezii etc. A doua grupă de scriitori sînt misticii. Spre deosebire de scolastica identă, -mistica secolelor XIV şi XV trăieşte o adevărată înflorire [icată prin setea de metafizică a Evului mediu, prin reacţia contra jerărilor sterile ale scolasticii ca şi prin împrejurările grele politice isericeşti ale timpului (dispariţia nefericită a Hohenstauf-ilor, raz­ele dese şi îndelungate, interdictul, exilul babilonic şi schisma pa-, ciuma, căderea Constanitinopolului etc.). Două direcţii întîlnim în ica veacurilor XIV—XV : una speculativă, cealaltă practică-eclec-

La cea dintîi aparţin misticii germani Meister Eckhart (f 1327) eenicii săi Ioan Tauler

pe Rinul de Jos şi în Olanda, la Zwolle şi Deventer şi din mijlocul •a s-a ridicat autorul frumoasei lucrări Imitatio Christi. foţi aceştia puneau accentul principal pe «habere Deum», pe cu-ierea vie şi trăită a lui Dumnezeu prin apropierea de Domnul cu î docilă, cu supunere, cu dragoste şi ataşament. Unii rămîneau în ică, pe alţii nu-i interesa atît de mult viaţa bisericească şi mijloa-ei harice, ci mai ales meditaţia individuală, trăirea în simplitate şi e.

Născut la 1260 dintr-o familie nobilă, Meister Eckhart (1260— sau Eckhardt a intrat în ordinul dominican ; în anul 1302 a luat râtul în teologie la Paris prin comentarii tomiste, după aceea a chemat în Saxonia şi apoi a fost pus peste toată Germania ca >incial» al noii ramuri germane a ordinului. Intre timp a activat şi ofesor şi predicator la Paris, Koln şi Strassburg, unde, cu un talent

mare de orator, a ştiut şi a reuşit să trezească, mai ales în cele 13 mînăstiri de maici dominicane de pe Rin, o adevărată mişcare reli­gioasă. Predicile (s-au păstrat peste 100, apoi tratate şi cuvinte mai simple şi mai scurte) au fost ţinute în limba germană, dar are şi în limba latină o trilogie (opus tripartitum), o expunere teoretică despre cunoaşterea mistică. E influenţat de neoplatonismul lui Dionisie Pseudo-Areopagitul (sec. V) şi de învăţătura despre har a Fer. Augustin (f 430), fapt pentru care a fost acuzat de panteism (1327). Sufletul său aprins de dragostea divină a influenţat mult cugetarea şi limba veacului al XlV-lea. A murit la 1327.

Ucenicul său, Johannes Tauler (1300—1361), a aplicat, îndeosebi ca predicator excelent, ca simţire şi formă, ideile lui Eckhart în Koln, Basel şi mai ales în Strassburg, unde s-a format un adevărat centru de viaţă evlavioasă. El accentuează, ca şi dascălul său, naşterea lui Dum­nezeu în noi (omul fiind din fire creat după chipul şi asemănarea cu Dumnezeu (Fac. 1, 16), profunzimea abisală a sufletului, părăsirea de sine şi oglindirea în Dumnezeu, căci restul nu valorează nimic. Nimi­cirea eului egoist şi îndumnezeirea omului erau idealul predicii sale.

Heinrich Suso (1296—1366) a trăit pînă la 40 de ani în asceză aspră, ca vechii pustnici orientali, apoi s-a convertit la ideile lui Eckhart, descriind cu gingăşie, uneori copilărească, procesul vieţii duhovniceşti proprii şi scriind adevărate tratate ziditoare de suflet, îndeosebi despre legătura sa sufletească cu călugăriţa Elisabeth Stăglin (Horologium sa-pientiae, predici, poezii entuziaste etc).

Johannes Ruysbroeck (1294—1381), supranumit «doctor extaticus» pentru opera de sistematizare a vieţii contemplative, pe tărîmul căreia, mai puţin panteizant decît Eckhart, s-a ridicat pînă la cea mai pură şi mai înaltă viziune. întreitul aspect al vieţii : activ, interior şi contem­plativ e descris în cea mai frumoasă limbă în cărţile «Podoaba nunţii spirituale», «Icoana mîntuirii veşnice», «Cele şapte trepte ale iubirii» etc. Rămînerea lui în cadrele Bisericii şi talentul său literar, creator al limbii olandeze, fac din el ctitor al aşa-numitei devotio moderna, evlavia nouă, care pune pe om în raport practic cu Dumnezeu pe drumul regal al imitării lui Hristos.

Nu mai contează acum şcolile sau organizaţiile oficiale bisericeşti care să îndrume viaţa creştină, ci personalităţile mari care creează miş­cări libere, individualiste, caracteristice stilului nou de viaţă. Fratres devoti (Fraterherren) sau fraţii de viaţă comună sînt asociaţii libere, fără vot monahal, înrudite cu ordinul augustinian. Ele s-au organizat mai întîi pe la 1375 la Deventer, în Olanda, sub conducerea lui Gerhard Groot (1340—1384) şi Florent Radewijns (1350—1400). Inspiraţi de car­tezieni, fraţii de viaţă comună lucrează, pentru ca să se întreţină, în agricultură şi grădinărie, copiază, leagă şi mai tîrziu tipăresc cărţi tra­duse sau prelucrate de ei spre educarea religioasă a tineretului. Viaţa dusă în cinste, muncă, rugăciuni şi meditaţii : iată scopul acestor aso­ciaţii de bărbaţi, după care aproape 10G de grupări similare feminine au împînzit vestul Germaniei şi Olanda.

«Urmarea lui Hristos» atribuită lui Thomas de Kempis (1379 — 471), tipărită în cele mai multe ediţii şi tiraje după Biblie —■ se cunosc ite 3.000 de ediţii în toate limbile, ba chiar, în sec. al XV-lea, s-a ărit de 12 ori — este cea mai fidelă exprimare a acestei noi evlavii umate în predarea voinţei lui Dumnezeu şi îndrumarea spre lepă­da de grija lumească şi spre unirea cu Hristos în Taina cuminecă-ii. Scrisă în limbă simplă, populară, cu evlavie şi fără nimic arti-al, această scriere, destinată la început unui cerc restrîns, a devenit i din cele mai populare cărţi.

Paralel cu decadenţa scolasticii şi cu înflorirea teologiei contempla-

? şi practice, se dezvoltă în Europa veacurilor XIV şi XV Umanismul

Renaşterea. Fie că le înţelegem ca pe o manifestare a individualis-

lui în viaţa politică, socială, religioasă, dar mai ales artistică şi lite-

ă, cu orientare spre spiritul antichităţii nou descoperite, cum zicea

1860 istoricul elveţian Iacob Burckhardt {1818—1897) în lucrarea sa

cală Die Kultur der Renaissance in Italien (= Cultura Renaşterii în

ia), fie că vedem în ele tendinţele medievale mistic-religioase ale

etului însetat după epoca de aur, după renaştere, ca pasărea Phoenix,

cenuşa trecutului (în care sens s-au manifestat, Ioachim de Floris —

5—1202 —, Francisc de Assisi — f 1226 — ori alţi precursori spi-

ali în luptă cu scolasticismul searbăd şi cum vrea Conrad Burdach),

în emanciparea spiritului laic (întîi provensal-burgund şi de aici,

î Renaşterea italiană, şi a celorlalte popoare), prin mijlocirea lite-

irii cavalereşti a trubadurilor şi mai ales a romanelor populare cum

le Nordstrom, sau începutul de trezire naţională, cum crede Huizinga,

în sfîrşit, că le-am atribui cauzelor economice capitaliste, prin des-

ţarea economiei rurale şi a statului feudal fărâmiţat şi prin înlocuirea

cu o economie de schimb care a dus la centralizarea puterii de stat

3 crearea ţărilor moderne, cum susţin socialiştii, oricum le-am lua,

aşterea şi Umanismul constituie fenomene cu multiple influenţe în

a culturală şi teologică a vremii.

Că aceste fenomene trebuie duse mult înapoi pînă in Evul mediu torenaştere), sau trebuie mărginite la veacurile XIV—XVI, este in-rent, după cum iarăşi este indiferent că prin umanism înţelegem mai t un raport personal, literar sau pedagogic faţă de cultura greco-ană, pe cînd Renaşterea constă îndeosebi în reînvierea operelor po-i, culturale, artistice în spiritul antichităţii. In fond, avem de-a face in proces istoric foarte complex, sesizabil în setea după forme noi i nemulţumirea cu cele vechi ; de aici simţul critic şi ştiinţific care i la o mulţime de descoperiri şi invenţii, precum şi la schimbarea talităţii şi a concepţiilor de viaţă deosebite de Evul mediu. In stă privinţă, desigur că şi latura materială (înflorirea oraşelor ita-> prin comerţul cu Orientul Mediteranei greceşti şi mohamedane) re partea sa de contribuţie, după cum tot contactului cu Bizanţul se reşte în mare parte şi latura spirituală şi descoperirea bunurilor irii clasice antice şi imitarea temelor artistice în creaţiile proto-şterii. Spiritul Renaşterii, îndrăgostit de frumosul naturii şi al vieţii nteşti şi încrezător în puterea raţiunii, care vede în om un atot-

puternic, se opune astfel cugetării medievale care subordona totul vieţii de dincolo, omul şi viaţa lui fiind doar umbre trecătoare de la pămînt la cer.

Cîţiva din scriitori contribuie, în mod deosebit, la crearea noului spirit, care va ajunge 'dominant şi în cultura teologică. Intre aceştia pomenim pe Dante Alighieri (f 1321), Marsilius de Padua (f către 1342), Francesco Petrarca (f 1374), I. Boccacio (f 1375), Lorenzo Valla (f 1457), I\icolaus Cusanus (f 1464) şi alţii.

Deşi creştin şi medieval prin concepţia despre lume şi societate, Dante stă, prin înălţimea şi curajul opiniilor sale, la poarta lumii noi. Brodată pe ideea spiritualistă a istoriei omenirii ca şi a vieţii individuale desfăşurate în cicluri şi etape, în drum spre desăvîrşirea divină, trilogia <şi tratatul «De monarchia» ne dau totodată şi ima­ginea epică a vieţii comunale în care se încheagă noua societate mo­dernă, cu pasiunea luptelor politice dintre diferitele partide ale Italiei, de la începutul sec. XIV, în care se reflectă nu numai tendinţele epocii şi suferinţele exilatului admirator al partidei imperiale «ghibelini», ci si nemulţumiri ale teologilor de la 1304, cu planul papei Benedict XI care voia să menţină tot dominaţia teocraţiei papale a lui Grigorie al VH-lea, Inocenţiu al III-lea sau Bonifaciu al VÎII-lea. Aşa se şi explică de ce unii papi şi cardinali sînt puşi în infern sau în purgatoriu. Cît despre canzonetele şi sonetele din volumul «-Vita nuova», în care se resimte influenţa poeziei provensale franceze, Dante cîntă iubirea spi­ritualizată a femeii, devenind, împreună cu Petrarca, popularizatorul genului în întreaga Europă.