Al bisericii ortodoxe romane

împăratul Ioan Cantacuzino. Pe Nikifor Grigoras 1-a întrecut Ioan Cantacuzino, împăratul care s-a pus în fruntea partidului naţiona­list şi antiunionist, care a contribuit între 1341—1355 la războiul civil cu crizele lui atît de mari în istoria Bizanţului. Crescut şi apropiat ca nimeni altul de Andronic al III-lea Paleologul, care 1-a designat, la moarte (1341), să poarte grijă de copiii săi minori şi de soţia sa Ana de Savoia (f 1347) (ceamai puţin grecizată dintre prinţesele apusene că­sătorite în Bizanţ), Ioan\ Cantacuzino avusese toate demnităţile : mare domestic imperial, prefect al Traciei între 1341—1347, iar între 1347— 1354 încoronat ca împărat şi ducînd lupte pînă ce predă coroana lui Ioan V Paleologul ; se, retrage în mînăstire, mai întîi la Constatinopol, în mînăstirea Manganelor, apoi la Athos, ca simplu monah cu numele de Ioasaf, îndeletnicindu-se doar cu scrisul şi studiul. «Istoria» sa e mai mult o autobiografie în care caută să nu spună decît adevărul, cum scrie în prefaţă, dar în care nu face altceva decît să-şi scuze trecutul şi acţiunile sale. Unii 'istorici aseamănă opera lui cu a lui Iuliu Caesar (101—f 44 î.Hr.), prin forma îngrijită, prin abilitatea cu care descrie fapte particulare şi mărunte din viaţa bizantină, plină de naturaleţe, spre deosebire de Nikifor Grigoras, care scrie pedant şi dispreţuitor, faţă de stilul atît de simplu al unui împărat. Cele patru cărţi ale «Istoriei» povestesc evenimentele trăite de autor între anii 1320—1356. Îndemnul pentru descrierea lor pare a-1 fi dat cunoscutul prieten al autorului, Nicolae Kabasila (f după 1371), a cărui scrisoare, urmată de răspunsul său (semnat Hristodulos •— robul lui Dumnezeu), o publică în prefaţă. Cartea are şi scăderi, mai ales cînd ridiculizează pe duşmani, dar nici o altă scriere bizantină nu ne dă atîtea ştiri despre viaţa din Balcani a sec. al XlV-lea, mai ales din istoria sîrbilor şi a bulgarilor. Alte lucrări, încă needitate, lăsate de împăratul Ioan Cantacuzino, sînt tratate pole­mice contra lui Varlaam, contra iudeilor şi musulmanilor, aceasta din urmă copiată şi tradusă în ţările noastre şi în Rusia. Fiul său Matei, care a sfîrşit la fel, în mînăstire, a moştenit aceeaşi dragoste de carte, lăsîn-du-ne scrieri teologice şi retorice.

în veacul al XV-lea istoria bizantină e continuată de Laonik Chalkokondyl (f 1462), Dukas (1400—1470), Kritobul din Imbros (f după 1470) şi Gh. Sphrantzes (1401 — f 1478) _; alţi cronicari ca Ioan Kana-nos (sec. XV) şi Ioan Anagnostul (sec. XV) ne dau doar monografii, 11 — Istoria Bisericească Universală Voi. II

dintîi despre asediul nereuşit din 1422 al Constantinopolului de ■e Murad al Il-lea (1421—1451), celălalt despre ocuparea în 1430 'hesalonicului de turci. Afară de Kritobul, scrisul acestor istorici » naţionalist, oarecum confesional şi deci destul de parţial, lucru 2 se justifică, de altfel, cînd ne gîndim la faptele pe care le de-u, adică cruzimea turcilor şi nepăsarea europenilor, care au lăsat radă Bizanţul, acest stîlp al culturii. Laonik Chalkokondyl (f 1462) ingurul atenian cunoscut în literatura bizantină. Emigrat în Italia, e fratele său Dumitru îngrijea ediţia Iliadei, s-a întors apoi în Gre-unde e folosit de două ori ca ambasador de sultanul Murad al II-(1451—1'481), care îl şi pune în temniţă de două ori. Opera sa oria» tratează destul de obiectiv istoria bizantină dintre 1298— 3, insistînd îndeosebi asupra cuceririlor turceşti din Balcani şi asu-legăturilor lor cu puterile Apusului, fapt pentru care opera sa e ortantă pentru istoria bisericească şi plină de amănunte, mai ales descrierile călătoriei făcute în scopul cererii de ajutor contra tur-r. Lucrarea cuprinde şi amănunte interesante despre voievozii ro­ii Iancu de Hunedoara (1441—1456) şi Vlad Ţepeş (1456—1462; >). Opera sa are însă şi multe digresiuni şi inexactităţi. Dukas ne-a lăsat o «Istorie» în care descrie simplu evenimentele re 1341—1362, anul căderii insulei Lesbos sub turci. La început o scurtă «genealogie» de la Adam la Paleologi (1261—1453), apoi :rie amănunţit împrejurările căderii Constantinopolului şi ale jefuirii ricilor capitalei în 29 mai 1453, pe care o deplînge cu un lirism resionant. Cu tot patriotismul său şi cu toată admiraţia faţă de pa­li săi genovezi, scrisul lui Dukas este de mare importanţă pentru jaşterea evenimentelor şi oamenilor din statul şi Biserica bizanti-le la mijlocul veacului al XV-lea.

Pe toţi îi depăşeşte într-un fel Gheorghe Sphrantzes (f după 1477), mare demnitar la curtea lui Manuel al Il-lea Paleologul (1391—1425) fiului său Constantin, pe care 1-a salvat odată din mîinile turcilor, tor la ocuparea capitalei şi ajuns prizonier, Sphrantzes reuşeşte să în Peloponez, la Mistra, iar cînd turcii ajung şi acolo, fuge în Ve-i şi apoi la Roma, de unde s-a retras apoi în insula Kerkira sau u (posesiune veneţiană), unde îşi scrie «Cronica» sau «Istoria» sa în i părţi, cuprinzînd evenimentele dintre 1258—1476. Cu toate că na-ilismul şi confesionalismul său întunecă adesea obiectivitatea expu-pe care o afirmă în prefaţă şi căreia trebuie să recunoaştem că-i ne credincios, opera lui este de mare însemnătate pentru istoria icească şi universală în general. Cu ură contra turcilor, cărora de ci le-a prezis căderea, şi contra latinilor, pe care îi combate pentru ta opinie că Bizanţul ar fi căzut fiind pedepsit de Dumnezeu pen-Jăcatele sale, «Istoria» lui Sphrantzes rămîne ca o ultimă încoronare oriografiei bizantine. Celelalte scrieri de interes istoric : «Cronica» tă a lui Efrem (sec. XV), peste 10.000 de versuri, şi aceea a lui aii Panarekos (din Trapezunt sec. XV), ca şi biografia lui Mahomed -lea (1415—1481) şi discursurile lăsate de turcofilul Kritobul din os care, pentru a-şi menţine demnitatea, adulează pe «cuceritori»

cu fraze pompoase din Tucidide (460—395 î.Hr.). în schimb, valoare de­osebită au biografiile sau vieţile de sfinţi mai vechi şi mai noi, pe care ni le lasă Constantin Akropolitul, fiul lui Gheorghe Akropolitul (121 —1282), supranumit «al II-lea Metafrast», fiindcă a scris «Vieţile» mul­tor sfinţi din epoca iconoclasmului, apoi Nikifor Grigoras, patriarhul Philotheos Kokkinos (1353—1354; 1364—1376) şi alţii. Tot aici pome­nim şi de lucrările geografice, atribuite în sec. al XlV-lea lui Gheor­ghe Kodinos, despre topografia Constantinopolului şi a Sfintei Sofii. Teologia propriu-zisă ocupa primul loc în viaţa spirituală a Bi­zanţului din ultimele două veacuri. în această privinţă, mişcarea isi­hasmului sau a confruntării spirituale dintre teologia raţionalistă a Apusului şi cea vie — contemplativă a Răsăritului, ca şi continuu re­înnoita problemă a unirii Bisericilor au pus faţă în faţă două categorii de scriitori, dogmatişti, polemişti, adversari şi partizani ai unuia sau ai celuilalt din curentele amintite. Dintre isihaşti sau susţinătorii lor pomenim şi aici pe Grigorie Palama (f 13 noiembrie 1359), Ioan şi Ma­tei Cantacuzino, Nikifor Grigoras (la început isihast, apoi varlaamit, ca şi Constantin Armenopoulos, jurisconsult, mort pe la 1380) _; mari susţinători ai isihasmului sînt şi împăratul Ioan Cantacuzino, Nil Caba-sila (f 1363), apoi Simeon al Thesalonicului (f 1429), Marcu Eugenicu (f 1444) al Efesului şi alţii. De cealaltă parte, opuşi isihasmului acti­vează, pe lîngă mitropolitul Varlaam şi Achindin, patriarhul Ioan al XlV-lea Kalekas (1334-—1347) şi ruda sa Manuel, călugăr trecut la do­minicani, apoi fraţii Dumitru Kydones (f după 1390) şi Prochor Krdo-nes, iar dintre împăraţi Ana de Savoia (f 1347), Ioan al V-le Paleologul (1341—1376; 1379—1391) şi Ioan al VIIMea Paleologul (1425—1448), primul trecut în 1369 la catolicism, iar celălalt unit, au­tor politic al sinodului de la Ferrara-Florenţa (1438—1439), unde ope­ra unionistă a fost susţinută îndeosebi de mitropoliţii Visarion al Ni-ceei (f 1472) şi Isidor al Moscovei (f 1463).

Sfîntul Grigorie Palama (1296 — f 13 noiembrie 1359) a dezvoltai învăţătura despre «teologia nouă» aşa cum o preconizase Sf. Simeon Noul Teolog (949—1022), dar la care a mai adăugat ca sprijin o serie întreagă de mărturii ale scrisului patristic şi ale experienţelor duhov­niceşti ale marilor îndrumători ai vieţii duhovniceşti îmbunătăţite. De aceea isihasmul, aşa cum 1-a înţeles Sf. Grigorie Palama, nu a fost numa: o reacţie a teologiei naţionale greceşti împotriva invaziei scolasticismului occidental, cum spune K. Krumbacher, ci a fost şi a rămas şi un curew de reînnoire şi de adîncire a temeiurilor creştine faţă de cugetarea laij a antichităţii, care începuse să se furişeze şi în Bizanţ prin Renaştere înainte ca aceasta să se transforme şi să se desăvîrşească în Italia si î^r alte ţări apusene. De aceea nu-i de mirare că în prima din cele trei tria de de tratate îndreptate de Sf. Grigorie Palama împotriva lui Varlaam de Călătoria (f 1350) şi apoi a lui Grigorie Achindin (sec. XIV) şi a altoi aderenţi ai lor, se caută delimitarea puterii de cunoaştere a adîncurilo spirituale exclusiv prin raţiune. Iar lumina şi luminarea duhovnicească de care se împărtăşesc sfinţii care gustă din fericirea sfinţeniei, nu sîn lucruri trupeşti sau creaturale, ci sînt revărsări ale energiilor divine. Var-

i de Calabria obiecta că lumina pe care o poate vedea creştinul, in I aşa cum au văzut-o apostolii pe muntele Taborului, e lumina creată; dacă am crede altfel ar urma că lumina aceasta e Dumnezeu însuşi, ta divină, care ştim că e inaccesibilă omului. La aceasta a răspuns Prigorie Palama că lumina de' pe Tabor nu-i Dumnezeu după fiinţă,-umnezeu după lucrare, ceva strîns legat de El, o prezenţă harică ăcită fie ca dor după relaţia Dumnezeu-om, fie ca o curgere a ha-

peste cel credincios. Numai printr-o viaţă de sfinţenie şi de cură-

inimii, dincolo de orice pecete lăsată de simţuri, chiar dincolo de rea fizică, numai acolo sălăşluieşte Dumnezeu. Am putea rezuma în

sens învăţătura Sfîntului Grigorie Palama cu un citat pe care-1 ia -o scrisoare a lui Dionisie Areopagitul (sec. V) : «harul îndumne-r al lui Dumnezeu este îndumnezeire, însă Dumnezeu, care dăruieş-est har celor vrednici, este mai presus de această dumnezeire» (din iul Aghioritic»). Acest har îndumnezeitor există din veci ca şi ipos-ile sau persoanele treimice, dar nu este ceva creat din nimic, ci ază în chip personal din Dumnezeu. Prin El ne sfinţim, prin El olii n-au fost orbiţi pe Tabor ca de lumina unui far orbitor de con-îţă fizică, ci de o revărsare a dumnezeirii, a sfinţeniei, a bunătăţii strîns legată de El, dar strict deosebită de fiinţa Lui. Această at-^ră de sfinţenie s-a revărsat, prin scrisul, prin pătimirea de mai

ani de temniţă dar mai ales prin duhul de adîncă rugăciune pe l-au avut Sf. Grigorie Palama şi, în general, isihaştii, încît de :i şi icoanele Bisericii şi înţelesul Liturghiei, dar mai ales al vie-

tuturor în Hristos au primit un plus de lumină, un plus de pers-/ă tot mai clară a nesfîrşitei bunătăţi a lui Dumnezeu, o arvună ai bogată a fericirii de a fi cu El.

*Jil Kabasila, arhiepiscop de Tesalonic (f 1363), unul din priete-itimi ai Cantacuzinilor, s-a distins îndeosebi prin opere polemice tine, multe din ele încă needitate. Prima dintre scrierile lui tipă-;i traduse în limba slavă şi în limba română este tratatul despre lebirile de credinţă dintre Răsărit şi Apus». Alte opere vorbesc e «Filioque» şi azime, combătînd pe Thomas de Aquino (f 1274), ale

opere fuseseră traduse de fraţii Kydones (sec. XIV), iar altele, ite numai fragmentar, condamnă mai ales primatul papal. Operele

fost atît de apreciate, încît au fost luate ca bază de către ortodocşi odul de la Ferrara-Florenţa (1438—1439).

'ar mai important şi mai cunoscut decît el este nepotul său Nico-

abasila (f după 1371), ale cărui lucrări clasice «Explicarea Sfintei

thii» şi despre «Viaţa în Hristos», traduse şi în româneşte, sînt în-

le mai profunde şi mai ortodoxe scrieri pe care ni le-au lăsat teo-

nzantini. Ambele lucrări pun problema vieţuirii duhovniceşti, pro-

pe care o rezolvă prin unirea cu Hristos în mod individual şi

iv în Sfintele Taine şi Sfînta Liturghie, mijloace prin care viaţa

ia, trăită aici pe pămînt ca într-un embrion, devine viaţă desăvîr-

veşnică. Nici una din scrierile similare de mai înainte n-au do-

importanţa şi semnificaţia acestor două opere. E interesant de su-;■ la Nicolae Kabasila perspectiva sa de larg umanism creştin. El

BISERICA IN SECOLELE: XI—XV Ig5

mai are şi alte lucrări inedite, dintre care amintim un memoriu în favoa­rea săracilor exploataţi de cămătari.

In sec al XV-lea un demn urmaş al lui Kabasila este arhiepiscopul Thesalonicului, Simeon, mort la 1429, autor al unor «Dialoguri contra tuturor ereziilor şi despre singura credinţă adevărată», operă monu­mentală de interpretare liturgică şi de combatere a iudeilor, bogomili-lor, mahomedanilor şi catolicilor. Lucrarea a fost tipărită întîi în gre­ceşte, la noi, în Principate în 1765 ; a apărut şi în traducere românească la 1865, după ce a circulat mult în manuscrise, avînd mare rol în istoria vieţii liturgice şi polemice răsăritene. Alte lucrări mai scurte ale Sfîntu-lui Simeon al Thesalonicului sînt cele despre «Locaşul de cult» şi des­pre «Explicarea Simbolului credinţei». I se aduce acuzaţia că scrisul său e prea confesional, pentru el deosebirile confesionale ajungînd chiar la 80, majoritatea de natură rituală formală. Scrisul lui este sincer şi evla­vios.

Mai pătimaş a scris Iosif Brienios (f 1436) care a fost călugăr în Constantinopol şi predicator la catedrala Sf. Sofia. S-a distins prin tra­tatele despre Sjînta Treime şi despre purcederea Sfîntului Duh, editată de Eugen Vulgaris şi la noi în ţară. Ucenicul său, Marcu Eugenicu (f 1444), ajuns mai tîrziu arhiepiscop al Efesului, a fost cel mai intransi­gent apărător al doctrinei ortodoxe la sinodul din Ferarra-Florenţa în­tre cei care n-au semnat decretele acestui sinod şi sufletul rezistenţei ortodoxe după întoarcerea grecilor din Italia. Din cele 18 tratate edita­te pînă acum — cele mai multe au rămas în manuscris — amintim : «Despre sinodul florentin»_t «Capitole teologice», «Capitole silogistice», «Contra latinilor», «Contra achindiniţilor», «Despre purcederea Sfîntu-lui Duh», «Culegeri de cuvinte din Sf. Scriptură», «Epistole», «Omi­lii» etc.

Istoricul sinodului florentin a fost Silivestru Syropulos sau Sgu-rupulos, care ne-a lăsat, ca martor ocular, semnificativa lucrare «Istoria adevărată a unei uniri neadevărate», editată la Haga în 1660, iar recent la Paris, în 1971, operă plină de mărturii care dovedesc silniciile operei unioniste florentine.

Filosofia şi teologia speculativă au fost reprezentate în sec. al XV-lea de Ghenadie (în mirenie Gheorghe) Scholarios (f 1472) şi de Vi-sarion (f 18 noiembrie 1472, la Ravena), mitropolitul Niceii, alături de un şir întreg de cugetători ca Teofan al Niceii (sec. XV) şi mai ales Ghemistos Plethon (f 1452), pe care auzindu-1 florentinii vorbind cu atîta însufleţire despre elevul lui Socrate, au rămas entuziasmaţi şi au căutat să pună în aplicare ideile lui platonizante, înfiinţînd celebra Academie din Florenţa. Operele complete ale lui Ghenadie Scholarios editate în sec. XX (1928—1936, 8 volume), ne arată pe viitorul patri­arh al Constantinopolului ca pe un teolog profund, riu numai ca erudit cunoscător al lui Aristotel (384—322 î.Hr.) şi susţinător al ortodoxiei în faţa sultanului cuceritor, Mahomed al II-lea (1451—1481), ci şi ca pe un teolog polemist de mîria întîia, cu tratate contra latinilor (20 de cărţi) despre purcederea Sfîntului Duh, despre predestinaţie, contra iudeilor, cuvîntări, epistole, imne etc.

A FA'LRA

Un talent literar deosebit şi o erudiţie impresionantă a dovedit opolitul Visarion al Niceii (f 1472), ajuns după unire cardinal, cop şi patriarh latin de Constantinopol şi chiar căpetenia cardina-, puţin lipsind să ajungă şi papă. A murit la 18 noiembrie 1472 la ena. Fusese foarte bogat, adunase o bibliotecă foarte mare pentru nea aceea pe care a lăsat-o prin testament Veneţiei (biblioteca ciană), unde se păstrează şi azi, fiind una din primele biblioteci ice din lume. în casa lui se adunau cei mai mulţi oameni ai vre-din Italia, asupra cărora a avut o influenţă deosebită ; este socotit din marii ctitori ai mişcării umaniste, deşi multe din scrierile sale ?ăldau mai mult în platonism decît în creştinism. Nu-i locul aici să im de grecii refugiaţi în Italia în sec. al XV-lea ca : Manuel Hryso-;, Gheorghe de Trapezunt (1395—1486), Gheorghe Amiruţis din Tra-nt (f 1475), Arghiropoulos, Constantin Lascaris şi alţii, care duc cu lături de Plethon şi de cardinalul Visarion, gustul pentru cultura că şi bizantină. Dintre scrierile cardinalului Visarion, afară de cele igice, care sînt cele mai numeroase, pomenim tratatele despre uni-Bisericilor, discursul dogmatic, prin care combate pe Marcu Eugeni-ipoi numeroase scrieri polemice, exegetice, epistole. Operele lui nu încă pe deplin cunoscute, întocmai ca şi ale celorlalţi mari scriitori izanţului, deşi catolicii l-au studiat mult şi publică o revistă care-i iă numele («Bessarione», Florenţa).

leacurile XIV şi XV au adus şi pentru Bisericile din statele slave

mâne o epocă înfloritoare de cultură teologică. în Biserica sîrbă,

tare rol îl joacă ucenicii.lui Sava cel Nou — Sfinţitul din mînăs-

Hilandar de la Athos (f 1236) şi din alte mînăstiri de unde s-au

Ltat aproape toţi vlădicii şi cărturarii Serbiei medievale. Se întîl-

tineri sîrbi şi la şcolile din Bizanţ, din Salonic, sau stînd în legă-

cu marile centre comerciale şi culturale Raguza şi Veneţia. Din-

perele cunoscute în perioada aceasta pomenim «Proskinitarul», la

alim, al episcopului de Bari : Guillielmus Adam (f 1324), tradus

rbeşte, apoi o mulţime de scrieri apocrife din Vechiul şi Noul

ment, ca şi scrieri bogomilice, apoi predici prelucrate după cele

tine, iar altele originale ca, de pildă, Vieţile crailor şi patriarhilor

scrise de călugărul Danilo, devenit mai tîrziu mitropolit; mort la

Vestiţii mitropoliţi de Kiev, Ciprian (1376—1406), de origine sîrb,

potul său Grigorie Ţamblac (1415—1419) au lucrat întîi în Biseri-

:bă, scriind mai ales pe tărîm liturgic şi aghiografic. Ultimii regi

ipoţi, Ştefan Lazarevici (1389—1427) şi Gheorghe Brancovici (1427

6), au fost ei înşişi teologi şi oameni de cultură, avînd în mînăs-

Manasia dinspre Timoc şi în Belgrad sau Smederevo centre de

ări culţi, unde se puteau comanda exemplare copiate din scrieri-

>logice, se făceau traduceri patristice, de pildă, «Scara Sfîntului

Scărarul» (f pe la 600), ori se îndrepta chiar ortografia scrisului

:um o face Constantin Filosoful sau Si. Kiril (827—869) şi alţii.

fici Biserica bulgară nu este mai prejos. în sec. al XlV-lea se aşa-

sud-estul Bulgariei, la Paroria (în munţii Sakar, lîngă Adrianopol),

■igorie Sinaitul (f 1346), marele dascăl isihast, în jurul căruia se

BISERICA IN SECOLELE XI-XV

adună în curînd mulţi călugări culţi, în frunte cu Theodosie, întemeie­

torul vestitei şcoli din Tîrnovo, cea mai importantă pepinieră de cultură
teologică din Balcanii secolului al XlV-lea. După ce colindă prin dife­
rite mînăstiri, începînd de la Vidin şi pînă la Kelifarevo în sud-estul
Bulgariei şi la Athos, Theodosie vine şi se stabileşte la mînăstirea Sfin­
tei Treimi de lîngă Tîrnevo, unde trăieşte în aspră asceză cîţiva ani
Moare în mînăstirea Sf. Mamant din Constantinopol, unde se dusese sâ
aplaneze unele neînţelegeri bisericeşti dintre Biserica bulgară şi patr
arhul Kalist (1350—1353; 1355—1363), fostul coleg de călugărie,' care-
şi canonizează mai tîrziu. De numele lui se leagă lupta contra bogomi
lismului, a iudaismului şi a altor curente religioase din Bulgaria atîţ de
zbuciumată în veacul XIV. i

Dintre lucrările scrise de el pomeninm : «Viaţa Cuvioasei Parasche-va», pe care o va prelucra şi multiplica ucenicul său, Sf. Eftimie de Tîr-EQvo (1375—1393 ; f 1400), apoi «Cuvintele» Sjîntului Grigorie Sinaitul şi altele. Dintre ucenicii lui Theodosie pomenim, în afară de Sf. Eftimie de Tîrnovo, pe Simion Monahul (sec. XIV), care a copiat şi a ilustrat cu mi­niaturi celebrul «Tetraevangheliar din 1356», apoi ieromonahul Dionisie, traducătorul «Mărgăritului» (culegere din predicele Sfîntului Ioan Chry-sostom), care se vor răspîndi mult şi la noi, precum şi alte lucrări de com­batere a iudaismului, susţinut atunci de Teodora, soţia a doua a ţarulu Ivan Alexandru (1331—1370). Monahul Theodor traduce şi copiază lucrări duhovniceşti, ca «Lestviţa» (Scara) lui Ioan Scărarul (care s-a răspîn-dit foarte mult în Balcani), «învăţăturile Avei Dorotei», iar monahul Grigorie compune în Athos «Viaţa şi minunile cuviosului Romii», al că­rui ucenic a fost. Călugări anonimi traduc şi răspândesc psaltiri, pateri­ce, sbornice, predici, cronici şi alte lucrări din greceşte şi latineşte, ope­re ieşite din epoca de renaştere spirituală a şcolii de la Tîrnovo, care combat şi puzderia de «cărţi şi legende» bogomilice editate de Praf. Iordan Ivanov.

Insă, cea mai importantă personalitate culturală şi bisericească dir acest timp este patriarhul Eftimie de Tîrnovo (1375—1393), canonize de curînd în Biserica bulgară pentru viaţa, faptele şi moartea martiricâ pentru credinţa poporului bulgar. Din cele 15 opere păstrate de la el, pomenim traducerea «îndrumărilor liturgice» (Constituţia) ale patriarhu­lui de Constantinopol Filotei, încă de pe cînd era călugăr în Pera, apoi «Liturghia Sfîntului Iacob», Liturghierul, Evangheliarul şi Apostolul traduse şi îndreptate, cuvîntări la Sfinţii Constantin şi Elena, la Intra­rea în Biserică etc, precum şi vieţile sfinţilor Iovan Rîlski şi Ilarion de Moglena, a Sfintei muceniţe Filoteia şi a Cuvioasei Parascheva. în fine e cunoscută corespondenţa lui cu sîrbul Ciprian ajuns mitropolit în Ru­sia, cu mitropolitul Kritopol al Ungrovlahiei (1381—1401) şi cu călugă­rul Nicodim de la Tismana (f 26 decembrie 1406), cărora le dă răspun­suri şi îndrumări în probleme de viaţă bisericească şi duhovnicească «Viaţa» lui Eftimie de Tîrnovo ne-a lăsat-o scrisă Grigorie Ţamblac, în­tre 1415—1419, mitropolitul Kievului, marele predicator şi aghiograf care a mai scris şi «Istoria aducerii moaştelor Cuvioasei Parascheva î Serbia», «Viaţa Sfîntului Ioan cel Nou» (scrisă la Suceava în 1401)

A PATRA

iaţa Sjîntului Ciprian», unchiul său, şi vreo 20 de predici, parte din ţinute la Suceava.

Biserica rusă petrece veacurile XIV şi XV sub jugul greu al asu-rii tătăreşti (1240—1480), fapt care stinghereşte mult relaţiile cultura-teologice şi împiedică dezvoltarea unei literaturi creştine înfloritoare. ;trugerile şi jafurile tătăreşti' nimicesc vechile monumente de cultu-din Rusia Kievului. Doar Haliciul şi Wolhinia în vest, precum şi bo­ul Novgorod în nord-vest se mai pot bucura de libertate şi mai pot riji de cultura teologică. Se ştie că, spre sfîrşitul secolului al XIII-principele Vladimir de Halici dăruieşte mai multor biserici cîteva i de cărţi de ritual, ceea ce era o raritate pentru vremea aceea, cînd din lipsă de hîrtie şi de copişti — se întocmeau trefologii, florilegii, aloghioane sau minee prescurtate, pentru copierea ori traducerea că-j copiştii mergeau uneori pînă la Constantinopol, cum făcea pe la 0 egumenul Atanasie, prietenul mitropolitului Ciprian al Kievului /roşcovei (1376—1406), dacă nu se întîmplau cazuri ca al arhiepisco­pi Moise de Novgorod, care întreţinea pe cheltuiala sa copişti pentru ândirea de cărţi bisericeşti.

în astfel de împrejurări, dacă mai adăugăm şi faptul că nu existau • şcoli teologice nici pe la 1480, cum se plînge arhiepiscopul Ghena-de Novgorod, singurele posibilităţi de cultivare erau doar slujbele riceşti şi tinda mînăstirilor ori a episcopiilor, unde mai rămăseseră istruse de tătari biblioteci bogate, aşa cum a fost cea de la episcopia Rostov, unde vestitul misionar Ştefan de Perm (f 1396) a putut afla e cărţi slave şi greceşti. Operele teologice şi scriitorii ruşi din sec. şi XV nu sînt prea multe şi nici prea originale. Legăturile cu cen-¹ de cultură greacă : Bizanţul, unde se hirotoneau mitropoliţii, Atho-unde erau foarte mulţi călugări ruşi, şi Ierusalimul, unde se mergea eori în pelerinaj, menţineau totuşi pe mulţi în contact cu cartea. Cel important factor de cultură rămîne însă experienţa şi dragostea fier-; faţă de credinţa ortodoxă, pe atunci greu încercată, pentru care vlă-cneji, călugări şi oameni simpli făceau totul.

Dintre operele mai cunoscute pomenim întîi pe cele de caracter bi-