Al bisericii ortodoxe romane

In limba română :

Adrian Fochi, Relaţiile culturale româno-balcanice plnă in secolul al XlX-lea în «România în sud-estul Europei», Bucureşti, 1979, p. 29^—79 ; Pr. prof. Ioan Rămu reanu, Contribuţia ţărilor române la dobîndirea independenţei naţionale a poporulu grec, în «Biserica Ortodoxă Română», XC (1972), nr. 1—2, p. 131—145; Idem, Legă tarile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de Constantinopol şi celelalte Biseric Ortodoxe, de la 1800 pîna la recunoaşterea autocefaliei Bisericii noastre, în «Biserici Ortodoxă Română», LXXVII (1959), nr. 7—10, p. 935—960; Pr. prof. Liviu Stan, Nou Statut de organizare al Bisericii ortodoxie clin Grecia, în «Ortpdoxia», XXII (1970) in. 2, p. 197—204; Idem, Legături ale Bisericii Ortodoxe Române cu Biserica orto­doxă din Grecia, în «Mitropolia Olteniei», XIV (1962), nr. 2—4, p. 231—240; Pr. prof Enc Branişte, Biserica Greciei, în «Ortodoxia», XIX (1967), nr. 2, p. 302—308; Ierom ÎSestor Vornicescu, Biserica ortodoxă din Grecia, în «Mitropolia Moldovei şi Su cevei», XXXVII (1961), nr. 7—8, p. 586—593.

Alte Biserici ortodoxe :

Biserica Ciprului, Biserica Albaneză, Biserica Cehoslovacă, Biserica Polonă şi Biserica Finlandeză *

1. Arhiepiscopia insulei Cipru. Biserica insulei Cipru este una din­tre cele mai vechi în istoria creştinismului, datînd din anii 45—50 d. Hr Prin canonul 8 al Sinodului III ecumenic de la Efes, din anul 431, Bi­serica insulei Cipru a fost declarată autocefală, cu rang de arhiepiscopie râmînînd în această situaţie pînă astăzi.

Insula Cipru s-a aflat sub stăpînirea Imperiului roman de Răsăril pînă la cucerirea ei de către arabi în anul 647—648 şi a rămas în aceasta situaţie pînă în 964—965, cînd bizantinii au cucerit-o de la arabi.

La 6 mai 1191 insula Cipru a fost cucerită de cavalerii englezi dir Cruciada a IlI-a (1189—1192), sub conducerea regelui Richard Inimă de Leu. In mai 1192 regele englez o vîndu lui Guy de Lusignan, fostu rege de origine franceză al principatului franc al Ierusalimului. Dinastic franceză de Lusignan a stăpînit insula Cipru pînă la 1489, cînd ea £ fost cucerită de veneţieni, care, la rîndul lor, au stăpînit-o pînă în 1571

Sultanul Imperiului turc, Selim II (1566—1574) a cucerit insulî Cipru în 1571 de la veneţieni, îneît influenţa catolicismului, menţinută

* Capitol redactat de Pr. prof. Ioan Rămurcanu.

i^JJiKl(JADA A ŞASEA

ie francezi şi de veneţieni, a cedat locul dominaţiei musulmane. în impui stăpînirii turceşti, arhiepiscopul Bisericii insulei Cipru se bucura n faţa autorităţilor de prerogativele unui etnarh.

O figură eminentă dintre conducătorii Bisericii Ciprului este arhi­episcopul Ciprian, fost elev al şcolii din Iaşi, care, după ce a ajuns arhi-■piscop în Cipru, a întemeiat în 1812 şcoala «Sfînta Treime» pe terenul nînăstirii Machera. A pierit în timpul masacrului organizat la 9 iu-ie 1821, în timpul revoluţiei greceşti, din ordinul lui Kuciuk Mahmed, ;uvernatorul insulei, împreună cu mitropoliţii Hrisant de Pafos, Meletie e Kition şi Laurenţiu de Kyrenia.

Turcia â stăpînit insula. Cipru de la 1571 pînă la 1878, cînd, în baza inui acord secret, a trecut temporar administraţia în seama Marii Bri-anii. Pacea de la Berlin, din 1/13 iulie 1878, a confirmat trecerea insulei ?ipru de sub dominaţia Turciei sub aceea a Marii Britanii.

Cum reiese din art. 20 al tratatului de pace de la Lausanne, din 4 iulie 1923, Turcia a renunţat definitiv la stăpînirea insulei Cipru în avoarea Angliei. Dominaţia Marii Britanii asupra Ciprului. s-a putut îenţine pînă la 1 octombrie 1960, cînd, datorită revendicărilor popu-itţiei greceşti, aceasta a devenit republică independentă, sub conducerea rhiepiscopului Macarie (f 1977), care a păstorit Biserica Ciprului între nii 1950—1977.

Locul Bisericii autocefale a Ciprului urma, din punct de vedere snonic, îndată după vechile patriarhate apostolice ale Răsăritului, pen-"u motivul că autocefalia ei a fost discutată şi recunoscută în două noade ecumenice, mai întîi în Sinodul III ecumenic de la Efes, din 431, rin canonul 8, apoi de Sinoadele V—VI (quinisext), prin canonul 39. ractic, însă, cu toate că. în Sinoadele ecumenice amintite, episcopul de ustiniana Nouă (Cipru) era învestit cu toate drepturile episcopului din onstantinopol, acesta din- urmă a ţinut mereu să-1 subordoneze.

In prezent, Arhiepiscopia autocefală a insulei Cipru numără peste 30.000 de credincioşi şi are 4 mitropolii : Nicosia, Pafos în vest, Kition i sud, Kyrenia în nord ; 6 episcopi, 650 parohii, 685 preoţi, 7 mînăstiri, 10 călugări.

Alegerea mitropolitului se face de către clerul superior, de preoţi de reprezentanţii mirenilor, fapt care a pricinuit deseori lupte lăun-ice şi adversităţi regretabile între candidaţi. Aşa s-a întîmplat, spre cemplu, după moartea arhiepiscopului Sofronie (1900), dezbinarea în nod neputînd fi înlăturată nici chiar prin intervenţia din 1908 a pa-iarhului de Constantinopol.

2. Biserica ortodoxă albaneză. Albanezii descind din vechea )pulaţie indo-europeană a ilirilor, înrudită cu tracii. Ei au suferit mai tîi un proces de elenizare, apoi din secolul I î. d. Hr. au trecut prin^ -un proces de romanizare, mult mai influent. Ceva mai tîrziu, începînd n secolul VII, Albania a fost stăpînită de slavii de Sud pînă în se-lul XIV, cînd a venit asupra lor invazia turcească. Biserica albaneză avut legături cu Bisericile ortodoxe slave din jur, dar n-au lipsit nici gaturi practice cu Biserica Romei, mai cu seamă în epoca de apogeu

BIJERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA

a Veneţiei, care a încetat la 1797, anul dezmembrării Republicii Vi neţiene.

în timpul războaielor balcanice din 1912—1913, Albania s-a pr< clamat independentă, la 28 noiembrie 1912, în congresul naţional di oraşul Vlore, iar independenţa ei a fost recunoscută pe plqn diplomat internaţional prin pacea de la Londra, din 30 mai 1913.

Prin tratatul de pace de la Lausanne, din 24 iulie 1923, s-a r< confirmat independenţa Albaniei. Albanezii şi-au ales acum un pari; ment naţional, iar capitala ţării s-a stabilit în oraşul Tirana. în ace timp clericii superiori ai Bisericii ortodoxe din Albania erau toţi c naţionalitate greacă, iar aceştia, nevoind să stea într-o Albanie inde'per dentă, au părăsit ţara încă din 1922, lăsînd Biserica albaneză fără cor ducători. în această situaţie, Biserica albaneză a convocat în septerr brie 1922 un congres al ortodocşilor, care s-a ocupat de constituire Sfîntului Sinod al Bisericii ortodoxe albaneze şi de alegere_a unui arh episcop, în persoana arhimandritului Visarion. Pentru hirotonirea nouli ales, Biserica albaneză s-a adresat patriarhului sîrb de Belgrad acesta a refuzat. Visarion a trebuit să recurgă la serviciile a doi epîscoj din emigraţie, Hermogen şi Mihail.

în aprilie 1923, Biserica albaneză a trimis o delegaţie specială 1 Constantinopol cu misiunea de a intra în legătură cu patriarhul ect menic şi sinodul său patriarhal, cerîndu-i aprobarea pentru ca Biseric ortodoxă albaneză să devină autocefală. Patriarhul ecumenic însă acordat Bisericii albaneze numai dreptul la autonomie, dar n-a voit să­dea, autocefalia pe motivul că tînăra Biserică reprezintă o simplă mino ritate într-un stat cu majorităţi musulmane.

La 26 februarie 1929, Biserica ortodoxă din Albania şi-a reconfir mat din nou autocefalia. Văzînd stăruinţele ortodocşilor din Albanie Patriarhia de Constantinopol a recunoscut şi ea, în cele din urmă, h 12 aprilie 1937, autocefalia Bisericii Albaniei. Tomosul de autocefali i-a fost acordat.de patriarhul ecumenic Veniamin I (1936—1946). L 7 aprilie 1939, Albania a fost ocupată de Italia fascistă, în timpul dic taturii lui Mussolini, sub care a rămas pînă în 1945.

Albanezii ortodocşi au constituit majoritatea credincioşilor în epar hiile Durazzo, Berat şi Korcea. Grecii sînt mai numeroşi ;_n sud-estu Albaniei, în eparhia Arghirocastro.

Există, de asemenea, o Biserică albaneză în America, organizată din 1908, cu un număr de 62.000 de credincioşi. Alţi albanezi, pest< 800.000, se află în Iugoslavia de sud, iar alţii în Italia de sud.

3. Biserica ortodoxă cehoslovacă. Republica Cehoslovacia a lue fiinţă prin unirea Cehiei (Boemia) şi Moraviei cu Slovacia, recunoscut; prin tratatul de pace încheiat între puterile Antantei — Franţa, Anglia Italia şi Statele Unite, cu Austria, la 10 septembrie 1919 la Saint-Ger-main în Franţa.

Ortodoxia renaşte pe teritoriul Boemiei, Moraviei şi Slovaciei di a doua jumătate a secolului XIX, cînd cehii şi slovacii au intrat în legă­turi mai apropiate cu sîrbii şi ruşii ortodocşi.

496 PERIOADA A ŞASEA

După primul război mondial (1914—1918), a luat fiinţă în Ceho­slovacia o Biserică ortodoxă care s-a organizat la început sub condu­cerea Bisericii ortodoxe sîrbe.

A intervenit însă Patriarhia de Constantinopol susţinînd că numai ea are dreptul sâ acorde Bisericilor din diaspora ortodoxă autocefalia, conform hotărîrii canonului 28 al Sinodului IV ecumenic de la Calcedon din 451.

Primul arhiepiscop autocefal ceh a fost Savatie Vrabeţ, hirotonit in 1921 ca episcop ortodox pentru Cehoslovacia de către patriarhul Me­letie IV Metaxakis (1921—1923), care primi numele de Sabazd şi titlul de «Arhiepiscop de Praga şi al întregii Cehoslovacii». Oficial, Biserica ortodoxă cehoslovacă a obţinut autocefalia la 8 martie 1923, prin to-mos-ul sinodal acordat ei de patriarhul ecumenic Meletie IV Metaxakis.

La rîndu! său, episcopul Gorazd II Pavlic, hirotonit la Belgrad, a organizat pe ortodocşii din Boemia, Moravia şi Slovacia, într-o comuni­tate bisericească ortodoxă cu reşedinţa la Praga, pusă sub jurisdicţia Patriarhiei sîrbe de Belgrad. Statutul acestei comunităţi bisericeşti orto­doxe a fost aprobat de guvernul cehoslovac prin decizia Ministerului de Instrucţie, dată la 31 martie 1922, încît existau paralel în Cehoslovacia două Bisericii ortodoxe : una sub jurisdicţia Bisericii sîrbe şi alta sub jurisdicţia Patriarhiei ecumenice de Constantinopol.

Cei mai mulţi credincioşi ortodocşi din Cehoslovacia au recunoscut la 22 noiembrie 1925 ca întîistătător al Bisericii ortodoxe Cehoslovace pe Arhiepiscopul Gorazd Pavlic, hirotonit la Belgrad.

Această rivalitate jurisdicţională dintre Patriarhia Ecumenică şi Pa­triarhia sîrbă cu privire la Biserica ortodoxă din Cehoslovacia a făcut mult rău mişcării ortodoxe printre cehi şi slovaci, împiedicînd creşterea şi dezvoltarea normală a acestei Biserici.

Situaţia aceasta s-a menţinut pînă la 29—30 septembrie 1938, cînd, prin acordul de la Miinchen, Germania hitleristă a răpit Cehoslovaciei regiunea aşa-zişilor «germani sudeţi». La 15 martie 1Ş39, întreaga Boe-mie a fost anexată de Germania hitleristă sub numele de «protectorat german», iar Slovacia se declară independentă.

In timpul celui de al doilea război mondial (1939—1945) arhi­episcopul Gorazd II a apărat cu demnitate şi curaj Biserica ortodoxă din Cehoslovacia, dar el a fost împuşcat la 4 martie 1942 de hitîerişti, pri­mind cununa de martir pentru Biserica ortodoxă şi patria sa. In timpul ocupaţiei hitleriste, Biserica ortodoxă din Cehoslovacia a avut foarte mult de suferit.

După eliberarea Cehoslovaciei, în mai 1945, .s-a refăcut unitatea ei politică şi îndată s-a început reorganizarea Bisericii ortodoxe. Patriarhul Aiexei al Moscovei (1945—1971) a trimis în acest sens pe arhiepiscopul Elefterie de Rostov, exarh al Patriarhiei de Moscova. Noul ierarh a depus toate eforturile cu o energie neîntrecută şi muncă încordată, spre a re­face unitatea internă a Bisericii ortodoxe cehoslovace. El reuşi să îm­pace grupurile ortodoxe disidente care ascultau de jurisdicţii rivale, re­organiza viaţa bisericească, îngrijindu-se îndeosebi de pregătirea cadrelor de slujitori devotaţi Ortodoxiei, şi luptă din răsputeri pentru răspîn-

BISERICA IN EPOCA MUL>KKJ>

direa Ortodoxiei între cehi şi slovaci, mult persecutată şi dispre in trecut de catolicism şi chiar de protestantism.

După reorganizarea ei de către arhiepiscopul Elefterie de Ros Biserica ortodoxă cehoslovacă a obţinut o nouă autocefalie, la 23 iembrie 1951, din partea patriarhului Alexei al Moscovei. Proclam oficială a noii autocefalii s-a făcut la 8 decembrie 1951.

Numărul credincioşilor ortodocşi din Cehoslovacia a crescut rită repatrierii cehilor din Volhinia, dintre care mulţi trecuseră la doxie. De asemenea, în ziua de 28 aprilie 1950, greco-catolicii sic au trecut la Ortodoxie, sporind astfel numărul ortodocşilor din tî Biserică cehoslovacă.

în prezent, Biserica ortodoxă cehoslovacă are circa 600.000 de dincioşi, organziaţi în 4 eparhii : Praga, Olmouc, Presov şi Mihalc cu peste 140 de parohii.

4. Biserica ortodoxă polonă. în urma dezmembrării Imper austro-ungar, a luat fiinţă, după primul război mondial (1914—1! în rîndul statelor europene, Republica Polonă.

Patriarhul Tihon al Moscovei (1917—1925) a acordat Bisericii todoxe din Polonia, prin scrisoarea din 14/27 septembrie 1921, o nomie largă, puţin deosebită de autocefalie. La 5 octombrie 1921, ac patriarh numi pe fostul arhiepiscop de Minsk şi Turovsk, Gheo Iarosewski, exarh în Polonia.

Biserica ortodoxă din Polonia dorea însă o autocefalie corni şi de aceea ea s-a adresat Patriarhiei Ecumenice.

în 8 februarie 1923, mitropolitul Gheorghe Iarosewski a fost sinat de un arhimandrit fanatic, iar în locul lui a fost ales ca mitro Dionisie Valedinschi, sub care Biserica Ortodoxă din Polonia a dob autocefalia din partea Patriarhiei de Constantinopol. Tomos-ul de cefalie a Bisericii ortodoxe polone a fost acordat de patriarhul menic Grigorie VII (6 dec. 1923 — 17 noiembrie 1924), la 13 no brie 1924, cu nr. 4588. La 17 septembrie 1925, s-a proclamat, în solemn, la Varşovia, autocefalia Bisericii ortodoxe polone.

După terminarea celui de al doilea război mondial (1939—1 a luat fiinţă, din 1945, Republica Populară Polonă.

Ucraina occidentală sau Galiţia, care aparţinuse Poloniei, şi subcarpatică — Podcarpatia, care fusese încadrată la Cehoslovaci au intrat, din 1945, în componenţa Uniunii Sovietice.

Ucrainienii ortodocşi din aceste provincii au intrat, ca atare, jurisdicţia Mitropoliei Kievului.

în timpul patriarhului Alexei al Moscovei (1945—1971), ucra nii uniţi cu Roma din Ucraina occidentală sau Galiţia, în 1595, la B Litovsk, s-au întors la 8—10 martie 1946 în sînul Bisericii orto< căreia au aparţinut, trecînd acum sub jurisdicţia Mitropoliei Kievul

De asemenea, ucrainienii uniţi cu Roma din Rusia subcarpatic Podcarpatia—, în sinoadele de la Ujhorod (Ungvar) din 24 aprilie şi 15 ianuarie 1652, apoi în sinoadele de la Muncaci din 1690 şi în urma alipirii Podcarpatiei, în 1945, la Ucraina, s-au întors la < doxie, în august 1949, intrînd sub jurisdicţia Mitropoliei Kievului. 32 — Istoria Bisericească Universală Voi. II

In Republica Populară Polonă mai rămăsese ca atare peste un mi-i de ortodocşi, care s-au reorganizat cu sprijinul Patriarhiei Ruse la Moscova.

Noua Biserică ortodoxă polonă a cerut, la 5 iunie 1948, autocefalia la Patriarhia rusă de Moscova, motivînd cererea ei în aceşti termeni : erica Autonomă Polonă consideră necanonică şi nevalabilă autocefa-Bisericii polone proclamată prin Tomos-ul patriarhului de Constan-opol Grigorie VII, la 13 noiembrie 1924, cu nr. 4588, şi cere binecu-tarea Bisericii ruse mame pentru o autocefalie canonică.

Ca răspuns la această cerere, patriarhul Alexei al Moscovei a rdat, la 22 iunie 1948, Bisericii ortodoxe polone o nouă autocefalie. Acordarea unei noi autocefalii Bisericii ortodoxe polone de către riarhia Moscovei a nemulţumit Patriarhia Ecumenică. Astfel, la 23 ruarie 1950, patriarhul Atenagora al Constantinopolului (1949—1972) cris patriarhului Alexei al Moscovei că, întrucît Patriarhia Ecume-S a acordat la 13 noiembrie 1924 Bisericii ortodoxe polone autocefa-ea nu vede necesitatea să i se acorde o nouă autocefalie de o altă erică soră. La această scrisoare, a răspuns, la 3 iulie 1950, patriarhul xei al Moscovei, afirmînd că Biserica ortodoxă polonă însăşi consi-ă autocefalia ei din 1924 ca «necanonică şi nevalabilă», deoarece nu a acordat de Biserica Ortodoxă mamă, Biserica rusă, căreia au apar-it în trecut credincioşii ortodocşi din Polonia.

Patriarhul ecumenic Atenagora a răspuns acestei scrisori la 26 sep-ibrie 1951, făcînd cunoscut Patriarhiei ruse că actul Bisericii orto-e ruse din 22 iunie 1948, prin care s-a acordat dreptul de autocefa-Bisericii ortodoxe polone, «nu micşorează nicidecum însemnătatea nos-ului scaunului de Constantinopol, din 13 noiembrie 1924». La îstă întîmpinare, a răspuns din nou patriarhul Alexei al Moscovei la anuarie 1952.

Problema autocefaliei Bisericii ortodoxe polone a fost din nou re-

lalizată, prin scrisoarea din 25 septembrie 1952, nr. 1342, a patriar-

ai Atenagora al Constantinopolului, prin care acesta comunică Bise-

lor ortodoxe autocefale surori ca între problemele pe care le va dis-

i viitorul Sinod ecumenic, aşa cum a stabilit comisia panortodoxă

a Vatoped, din 1930, să figureze şi problema autocefaliei.

Biserica ortodoxă polonă numără cea. un milion de credincioşi, gru-

în patru eparhii, 210 parohii, 20 de protopopiate, 280 de biserici,

>ape 300 de preoţi şi două mînăstiri. O facultate de teologie ortodoxă

:ţionează pe lîngă Universitatea din Varşovia.

Revista oficială a Bisericii Ortodoxe Polone se numeşte Cerkovnîi stnik («Vestitorul bisericesc»), care apare la Varşovia. 5. Biserica ortodoxă finlandeză. După primul război mondial 4—1918), a luat fiinţă în Republica Finlanda o Biserică ortodoxă, înainte de primul război mondial, Biserica ortodoxă din Finlanda supusă jurisdicţiei Sfîntului Sinod rus din Petrograd. După procla-ea independenţei, în 1917, Biserica ortodoxă din Finlanda a elabo-un statut prin care s-a declarat autonomă. In sînul tinerei Biserici zbucnit unele certuri interne, alimentate mai ales de chestiunea in-

BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA 49c

troducerii noului calendar, încît s-a produs o ruptură între Arhiepis­copul finlandez Serafim şi preotul Gherman Aava. Acesta din urmă a solicitat sprijinul patriarhului de Constantinopol Meletie IV Metaxakis (1921—1923), de la care a obţinut hirotonia sa ca arhiereu şi un tomos sinodal, cu data de 6 iulie 1923, prin care se acorda autonomie Biseri­cii Findandeze, sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice. Această situaţie a fost recunoscută de guvernul Republicii Finlandeze. Mai tîrziu, gru­purile disidente au trecut sub jurisdicţia Bisericii Finlandeze, dar agi­taţia pe tema calendarului nou a continuat multă vreme. Centrele de rezistenţă au fost mînăstirile Vaalaam şi Konemeţk, care menţin ve­chiul calendar.

Sfîntul Sinod al Patriarhiei ecumenice din Constantinopol, în şedin­ţa din 1 februarie 1972, a aprobat ca diocezele ortodoxe de Karelia şi Helsinki să fie ridicate la rangul de mitropolii, la cererea I.P.S. Paveî, arhiepiscopul Kareliei şi a toată Finlanda. Prin hotărîrea Adunării ge­nerale extraordinare a Bisericii Finlandei, dintre 16—17 februarie 1977, s-a creat în Finlanda a treia episcopie, pentru Finlanda de Nord, cu re­şedinţa la Ulu («Episkepsis», 10-e Annee (1979), no. 205, 1 marş, p. 2— 8). Biserica ortodoxă finlandeză numără peste 60.000 de credincioşi.

în octombrie 1918, s-a publicat statutul de organizare al Bisericii ortodoxe finlandeze, care se menţine pînă astăzi.

6. După cel de al doilea război mondial (1939—1945), a luat fiinţă în Ungaria Biserica ortodoxă maghiară, la Budapesta, sub conducerea protoiereului Feriz Berki. Noua Biserică are 11 comunităţi maghiare or­todoxe şi s-a declarat în 1954 că aparţine jurisdicţiei Patriarhiei de Moscova, sub conducerea preotului Feriz Berki. Pînă în 1954, Biserica ortodoxă maghiară a fost sub jurisdicţia Bisericii ortodoxe sîrbe.

BIBLIOGRAFIE

Arhiepiscopia Ciprului

C. D. G. Muller, Geschichte dor orientalischen Nationalkirchen, ■ Gottingen, 1981 ; B. Spuler, Gegemvartslage der Orthodoxen Kirchen, Frankfurt am Main, 1968, p. 221; F. G. Maier, Cypern, Insei am Kreuzweg der Geschichte, Stuttgart, 1964; Eugen Phoebus, Odiseea Ciprului, Bucureşti, 1964; Cypius, a handbook oi the island's past and present. Second ed., Nicosia (Cyprus), 1964 ; A. Emilianides, Histoiie de Chypre, Paris, 1963; E. Emilianides, Histoire de Chypre, Paris, 1962; Panagiotakes, T6 ao-oyitpcdov zV' â'liaxiz'ii âx.oazo'kiv.Tfi 'ExxX^aîa? tije KuTtpou, Atena, 1959, 24 p. ; Sir George Hill, A history ol Cyprus, voi. IV, The Ottoman Province, The British Co-l'my, 1571—1948, Cambridge, 1952, XXXII + 640 p.; Ivan Snegarov, Kratka isto-tija na savremite pravoslavni ţărkvi (Scurtă istorie a Bisericilor Ortodoxe contem­porane), Sofia, 1946; Rupert Gunnis, Historic Cyprus. A Guide to its Towns and Villages. Monasteries and Castles, London, 1936, 496 p.; Arhimandrit Hippolytos Paphos, Die Autokephale Apostolische Orthodoxe Kirche Cyperns, în «Ekklesia» Bând X, Leipzig, 1939, p. 117—129.

In limba română :

Doctorand Aurel Jivi, Biserica Ortodoxă din Cipru şi situaţia ei actuală, în «Studii teologice», XXII (1970), nr. 1—2, p. 118—128; Ierom. Irineu Crăciunaş, Ar­hiepiscopia Ciprului, în «Mitropolia Moldovei şi Sucevei», XXXVI (1960), nr. 5^6, mai-iunie, p. 414—419.

Biserica Ortodoxă a Albaniei

N. Ciachir, Istoria modernă a Albaniei, Bucureşti, 1974; Gelcu Maksutovici, Contribution ă l'etude du mouvement cultuel albanais de Roumanie et des rapports ^roumaino-albanais, în «Revue Roumaine d'Histoire», XV (1976), 1, p. 81—92; B.

500 PERIOADA A ŞASEA

>puler, op. cit., p. 138—141: Albanien; F. Cordignano, Geografia Ecclesiastica dell' \lbania, în «Orientalia Christiana Analecta», 99, Roma, 1934.

In limba română:

Prof. M. Şesan, Mitropolia Ortodoxă din Albania, în «Mitropolia Moldovei şi Sucevei», XXXVII (1961), nr. i—2, p. 129—132; Arhiereul Veniamin Pocitan Bîrlă-leanu, Biserica Ortodoxă Albaneză, în «Biserica Ortodoxă Română», XLVIII (1930), ir. 2, febr., p. 154—165 ; nr. 3, martie, p. 264—276.

Biserica Ortodoxă Cehoslovacă

Bertold Spuler, op. cit., p. 104—113; Tschechoslowakei; Drd. Ştefan Găncea-îu, Biserica Ortodoxă din Cehoslovacia, din 1945 pînă în prezent, în «Studii teo-ogice», XX (1969), nr. 3—4, p. 263—273; Prof. M. Şesan, Mitropolia ortodoxă ceho-■Jovacă, în «Mitropolia Moldovei şi Sucevei», XXXVII (1961), nr. 3—4, p. 314— 318 ; Idem, Din relaţiile româno-cehoslovace, în «Mitropolia Banatului», XI (1961), ir. 7—12, p. 48—53 ; I. Pulpea (Pr. Prof. I. Rămureanu), Două noi Biserici Ortodo-ce autocefale: Biserica Ortodoxă Polonă şi Biserica Ortodoxă Cehoslovacă, în :Ortodoxia», V (1953), nr. 3, p. 489—500.

Biserica Ortodoxă Poloneză

Mitropolitul Barnaba D. Tzortzatos de Kitros, Oi Pamxoî 0ea(xot Sioixijae&w t^î UTO7x

ttjs IloXtovia?. Metdt îaxoptv.^? iwazcntvjaEeooî, Vtena, 1975, 50 p.; B. Spuler, Gegenwartslage der Ostkirchen, Frankfurt am Main, 968, p. 98—103; O. F. Kupranec, Biserica Ortodoxă în Polonia, 1918—1939 (în imba ucraineană), Roma, 1974, XXI, 235 p.; K. Chodynicki, Biserica Ortodoxă în ''olonia (în limba polonă), Varşovia, 1934; Historia koscioza w Polsce, Editura Pal-adium, Poznan, 1974.

în limba română: Doctorand Ştefan Gănceanu, Biserica Ortodoxă Polonă din 1945 pînă în prezent, în «Mitropolia Moldovei şi Sucevei», XLVI (1970), nr. 11—12, >. 662—672 ; Milan Şesan, Mitropolia Ortodoxă Polonă, în «Mitropolia Moldovei şi iucevei», XXXVI (1960), nr. 7—8, p. 497—501; I. Pulpea (Pr. prof. I. Rămureanu), Oouă noi Biserici Ortodoxe autocefale : Biserica Ortodoxă Polonă şi Biserica Orto-oxă Cehoslovacă, în «Ortodoxia», IV (1953), nr. 3, p. 477—489.