Al bisericii ortodoxe romane

PERIOADA A PATRA

ale, turci şi greci, sîrbi şi bulgari, români şi ruşi au păstrat amin-vie' şi tradiţiile Bizanţului dispărut» (Ch. Diehl, Histoire de l'em-yzantin, 12-e, Paris, 1934, p. 219—220).

1 viaţa lui, de peste un mileniu, Bizanţul a propagat creştinismul, arat de erezii, a contribuit la stabilirea dogmelor fundamentale ale aismului în cele şapte Sinoade ecumenice, a sprijinit şi răspîndit ■a sub aspectele ei cele mai variate, a lăsat în viaţa spirituală a )r popoarelor ortodoxe tradiţii şi principii de viaţă proprii prin fo-a limbilor naţionale, care pînă la urmă se vor dovedi salvatoare a trezirea naţională a popoarelor din Orientul creştin tot datorită •ii şi spiritului bizantin.

,a cîţiva ani după căderea Constantinopolului sub turci în 1453, zut şi celelalte state greceşti, frînturi ale Imperiului bizantin, după jrmează : La 1460 turcii cuceriră Peloponezul sau Moreea, unde re-despotatul de Mistra, care din 1262 revenise puterii Imperiului tin, despotat condus atunci de Toma (1432—1460) şi Dimitrie Pa­jul 1449—1460), fraţii împăratului Constantin al Xl-lea Dragases. 3 august 1461 turcii cuceriră Imperiul grec de Trebizonda, de sub îcerea împăratului David Comnen (1459—1461), creat în 1204 de os I Comnen (1204—1222), după cucerirea Constantinopolului în de cavalerii occidentali ai cruciadei a IV-a.

Vlahomed al II-lea se considera moştenitorul legitim al puterii im-le bizantine şi în unele privinţe el a căutat să se comporte ca un îu. Pînă la sfîrşitul domniei el reuşi să creeze din fărîmiţările şi :le Imperiului bizantin un altul, Imperiul turc, care se întindea din potamia la Marea Adriatică şi rîul Sava. Creşterea exterioară a riuiui otoman a atins limitele Imperiului bizantin.

Biserica ortodoxă în timpul sultanului Mahomed al II-lea

După liniştirea lucrurilor în Constantinopol, Mahomed al II-lea a ; ortodocşilor să-şi aleagă un patriarh. La căderea Constantinopo-scaunul patriarhal era vacant. Ultimul patriarh ecumenic, Grigorie I-lea Mammas (1443—1450), unionist, din cauza opoziţiei popu-i faţă de unirea cu latinii, a părăsit oraşul în 1450. Grecii, avînd îdere că turcii nu ar fi acceptat un unionist, se gîndiră la învăţatul ah Ghenadie Scholarios.

înainte de a intra în monahism acesta îndeplinise demnitatea de '.ecător general al romeilor» (bizantinilor) şi aceea de Secretar ge-l al împăratului Ioan al VlII-lea Paleologul (1425—1448) şi în această ate a însoţit pe împărat la sinodul unionist din Ferrara-Florenţa 3—1439). Ca mirean, el n-a semnat actul de unire din 6 iulie 1439 a Florenţa deşi, în timpul discuţiilor, din motive politice, a fost ru unire.

După ce s-a întors la Constantinopol în 1439, văzînd ura crescîndă aricilor şi credincioşilor contra unirii cu Roma, Ghenadie Scholarios svenit, după moartea mitropolitului Marcu Eugenicu al Efesului

BISERICA UN

(f 23 ianuarie 1444), apărătorul Ortodoxiei împotriva celor care cedaseră la Ferrara-Florenţa, conducătorul adunării ortodocşilor în Bizanţ şi cel mai mare adversar al unirii cu latinii.

La sfîrşitul anului 1445, în lucrarea Despre purcederea Duhului Sjînt, el condamnă în termeni foarte aspri unirea dintre graci şi latini din 6 iulie 1439 de la Florenţa, spunînd astfel : «Nici o nenorocire n-a fost pentru noi mai rea decît aceasta. Ea este mai rea decît foametea, chinurile şi decît mii de morţi» (Ed. Petit—Siderides—Jugie, Opere, t. II, Paris, 1929, p. 260).

De asemenea, după ce s-a călugărit, el a protestat energic la 1 no­iembrie 1452 din mînăstirea Pantocratorului contra proclamării oficiale a unirii în Bizanţ, spunînd unioniştilor : «Iau martor pe Dumnezeu că faceţi o unire rea: veţi fi pierduţi» (Petit—Siderides—Jugie, Opere, t. III, Paris, 1930, p. 171—172).

Informîndu-se unde se află monahul Ghenadie Scholarios, grecii îl găsiră la Adrianopol în slujba unui turc bogat, care 1-a tratat cu omenie. Sultanul porunci să fie adus îndată la Constantinopol spre a ocupa scaunul de patriarh.

Alegerea lui Ghenadie al II-lea Scholarios ca patriarh s-a făcut într-un sinod ţinut la Constantinopol şi a fost hirotonit de mitropolitul de Heracleea. Instalarea sa ca patriarh ecumenic s-a făcut la 6 ianuarie 1454 şi a păstorit în trei rînduri (1454—1456 ; 1462—1463 şi 1464—1465).

Sultanul Mahomed al II-lea avea interes să arate creştinilor o oa­recare bunăvoinţă, deoarece în Imperiul otoman multinaţional şi pluri-confesional ei se aflau în mare număr.

întrucît sistemul teocratic al Coranului opreşte pe musulmani să aibă legături directe cu cei de altă credinţă, Mahomed al II-lea, fiind unul dintre cei mai instruiţi conducători politici ai timpului, influenţa-în parte de spiritul Renaşterii, pentru a face posibilă o convieţuiri paşnică între «agareni» şi «creştini» şi a stabili un «modus vivendi» între ei, luă măsuri pentru menţinerea şi organizarea Patriarhiei Ecu­menice dînd dovadă de marea lui perspicacitate, priceperea şi clar­viziunea lui politică. De aceea s-a arătat binevoitor faţă de patriarhu Ghenadie Scholarios.

Sultanul dărui la început creştinilor ortodocşi ca reşedinţă patriar­hală biserica Sfinţii Apostoli, marea necropolă a împăraţilor bizantini zidită de Constantin cel Mare (306—337), restaurată de împăratul Justi-nian cel Mare (527—565), jefuită, însă, după 13 aprilie 1204 de cavaleri occidentali ai cruciadei a IV-a, pe locul căreia se află azi geamia Fatih ridicată după aceea chiar de Mahomed al II-lea.

In catedrala Sfinţilor Apostoli s-a făcut întronizarea patriarhulu Ghenadie al II-lea Scholarios. Sultanul Mahomed al II-lea, care se con­sidera urmaşul basileilor bizantini, a ţinut să respecte ceremonialul care se obişnuia la' investirea unui patriarh ecumenic în timpul împăraţilor bizantini, atît cît îi putea permite situaţia lui de căpetenie religioasă a musulmanilor.

în acest scop, ne spune istoricul Gheorghe Sphrantzes, sultanul invitat pe patriarh să ia masa împreună şi să vorbească multe :

PERIOADA A PATRA

«Şi venind patriarhul, l-a primit tiranul cu mare cinste şi vorbind [te' împreună, i-a făcut patriarhului multe \promisiuni. Iar cînd s-a opiat timpul să plece patriarhul din palat, ndicîndu-se sultanul, i-a

acea preţioasă cîrje şi l-a

Apoi, diii ordinul sultanului, mai marii curţii au însoţit pe patriarh

ă la catedrala Sfinţilor Apostoli (Gh. Sphrantzes, Chronikon Majus,

P. G., CLVI, 894 C — 895 AB ; şi Pseudo-Sphrantzes, adică Macarie

issenos, Chronikon, 1258—1481, liber III, 13, 15, ed. Vasile Grecu,

:ureşti, 1966, p. 499 şi 455—456).

In catedrala Sfinţii Apostoli patriarhul Ghenadie Scholarios a rămas in timp, deoarece într-o zi a găsit cadavrul unui turc. Biserica fiind )tită pîngărită, patriarhul a cerut sultanului o altă reşedinţă pa-rhală, unde se aflau mai mulţi greci, iar acesta îi dădu în 1455 lăstirea de călugăriţe «Pammakaristos» a «Prea Fericitei Fecioare», e a rămas Patriarhia Ecumenică pînă la 1587.

Din acest an, reşedinţa Patriarhiei Ecumenice a peregrinat în mai Lte locuri. Ea a fost adăpostită zece ani la Vlah Sărai, palatul prin-r Ţării Româneşti sau al reprezentanţilor lor pe lîngă înalta Poartă:

In 1591 sultanul Murad al III-lea (1574—1595) prefăcu biserica lăstirii Sfintei Fecioare în moschee.

După 1597 Patriarhia Ecumenică găsi adăpost pentru trei ani în ;rica Sf. Dumitru Xiloportas, de unde, la începutul secolului al III-lea (1600—1602), se mută în biserica Sfîntul Gheorghe, în car­ul grec al Fanarului, în fundul Cornului de Aur, unde a rămas ă azi.

De la prima întîlnire cu patriarhul Ghenadie Scholarios, sau în cele îătoare, sultanul Mahomed al II-lea a fixat şi în scris, după cum ne itează cronicarul bizantin Gh. Sphrantzes, statutul juridic al Bisericii odoxe în Imperiul otoman.

Iată cele relatate de Sphrantzes :

«7-a dat patriarhului (ecumenic) porunci scrise — cu puterea sem-urii împărăteşti dedesubt, ca ^nimeni să nu-l \supere sau să i se opună, el să fie independent, scutit de impozit şi netulburat de nici un rivnic. El şi patriarhii următori lui să fie scutiţi de biruri şi dări în c şi, de asemenea, toţi arhiereii supuşi lui» (Pseudo—Sphrantzes, nica, III, 13, 7, ed. V. 'Grecu, p. 456 ; P.' G., CLVI, 895 C — 896 A).

Aşadar, în aceste «porunci scrise», pe turceşte «Berat», au fost con-mate drepturile şi datoriile Bisericii Ortodoxe şi ale credincioşi-ei din întinsul Imperiului otoman.

în primul rînd, patriarhul ecumenic a primit calitatea de «Etnarh», turceşte «Milet-Besi», adică a devenit conducătorul religios şi poli-al supuşilor creştini din Imperiul otoman, drept pe care nu l-a avut timpul de strălucire al împăraţilor bizantini, în favoarea cărora pu-

oricînd interveni la divan. I s-a acordat patriarhului dreptul de apel numai în problemele religioase, ci şi în cele civile şi juridice. Patri-ul garanta de loialitatea lor faţă de stăpînirea otomană, căci dacă unul dintre creştini greşea ceva faţă de regim, răspundea în ultima tanţă patriarhul, ca etnarh.

Mitropoliţii şi episcopii ortodocşi puteau să-şi păstreze drepturile i veniturile lor nestingheriţi.

în 1461 sultanul Mahomed al Il-lea a acordat drepturi similare catolicosului armean şi rabinului suprem al iudeilor, în cadrul aşa ni mitelor «capitulaţii interne» ale Porţii, care, în felul lor, se doreau a acte de bunăvoinţă ale sultanilor turci faţă de supuşii lor nemusulmar

în ceea ce priveşte scara onorurilor — cursus honorum în Imperi patriarhul ecumenic a fost pus pe aceeaşi treaptă cu vizirii turci şi s-a dat o gardă personală din soldaţi turci.

Patriarhul putea pune taxe asupra clerului şi credincioşilor şi ! judece pe creştini. Clericii erau judecaţi în sinodul patriarhal. Episci pii şi mitropoliţii se alegeau de patriarh şi sinodul patriarhal, după cai se propuneau sultanului pentru numire.

Clerul în întregime, de la patriarh pînă la cel din urmă slujitor, fost scutit de bir.

La început patriarhii de Constantinopol n-au dat sultanului nici v tribut. Mai în urmă, din cauza rivalităţilor dintre clerul din Constant nopol şi cel din Trapezunt, s-a ajuns să se ofere sultanului un «dai sau «peşcheş». Al cincilea patriarh după Ghenadie Scholarios, Simic de Trapezunt (1466—1467 ; 1472—1474), cumpără scaunul patriarh oferind sultanului Mahomed al Il-lea, în 1466, un «dar» de 1.000 duc£ aur, care, în curînd ajunse la 2.000 de ducaţi, iar pe la mijlocul sec lului al XVI-lea la 4.000 ducaţi, ceea ce a dus la sărăcirea Scaunul ecumenic.

Bisericii ortodoxe i s-a lăsat libertatea deplină a cultului şi drept de a-şi stabili dogmele în sinoade sau să-şi modifice organizarea du] necesităţile ei. I s-a recunoscut totodată păstrarea locaşelor de cult şi s-a dat asigurarea, care ulterior nu s-a respectat, că niciodată şi si nici un motiv acestea nu vor fi prefăcute în locaşuri musulmane.

I s-a recunoscut dreptul ca nunţile şi înmormîntările, ca şi toa celelalte sărbători creştine şi slujbe să se facă în toată libertatea. în tir pul sărbătorilor Paştelui porţile zidului Fanarului puteau rămîne de chise trei zile şi trei nopţi.

Patriarhul de Constantinopol avea privilegiul de a trimite Sfînt Mir şi celorlalte Biserici ortodoxe, pe care mai înainte şi-1 pregătea fi care Biserică autocefală.

Ca să arate că ţine la respectarea întocmai a celor orînduite cu pi vîre la «statutul juridic» al Bisericii ortodoxe, sultanul Mahomed al ] lea a păstrat modul alegerii şi ceremonia investirii patriarhului şi pent patriarhii următori, în lunga lui domnie.

Ceremonia aceasta s-a întrerupt în timpul sultanului Mahomed IV-lea (1648—1687), care, în 1657, a spînzurat pe 'patriarhul ecumer Partenie al III-lea (1656—1657). De la această dată instalarea patriarh lui s-a făcut numai în prezenţa marelui vizir.

După liniştirea lucrurilor în Constantinopol, sultanul Mahomed Il-lea dori să viziteze noua sa capitală. într-una din zile din cursul an lui 1455, sau la începutul anului 1456, însoţit de suita sa, el a vizitat patriarhul Ghenadie al Il-lea Scholarios la noua sa reşedinţă patriarh la, la biserica mînăstirii Prea Fericitei Fecioare, avînd cu el o Iun

convorbire teologică. Au urmat apoi alte două vizite şi convorbiri. După a treia convorbire, patriarhul a scris pentru sultan, la cererea lui, o scurtă Mărturisire sau expunere a credinţei creştine, cu titlul : Hspl trj? )8ot3t7jîoa)ţ7jp[a?'că)vâv8pa)irov= «Despre calea mîntuirii oamenilor», împăr­ţită în 12 capitole, după numărul celor 12 Apostoli, care este socotită de nulţi teologi, în ordine cronologică, cea dinţii scriere simbolică a Bise-•icii ortodoxe, după Simbolul niceo-constantinopolitan (Vezi pe larg : Pr. jrof. I. Rămureanu, Mărturisirea de credinţă a patriarhului ecumenic Ihenadie II Scholarios, în «Ortodoxia» XXXVI (1984), nr. 4, p. 462— [99).

La început patriarhul ecumenic îşi exercita oficiul său de «etnarh» jutat de un sfat intim, compus din patru demnitari patriarhali, între are puteau fi şi mireni : marele logofăt, care făcea legătura între Pa-riarhie şi înalta Poartă, marele econom, sachelarul şi sacheliul.

în asemenea condiţii Patriarhul ecumenic izbuti să se substituie arecum Imperiului bizantin dispărut, şi folosindu-se de Imperiul oto-lan existent, reuşi să continue tradiţiile bizantine şi să-şi refacă auto-tatea în tot Răsăritul creştin, adînc zdruncinată în timpul lungilor dis-iţii şi încercări de unire cu latinii. Şi cu cît cucerirea turcească strîn-;a sub dominaţia ei tot mai multe ţări ortodoxe, în aceeaşi măsură •eştea şi se lărgea sfera de autoritate a patriarhului ecumenic, încît isericile ortodoxe din Peninsula Balcanilor care se bucuraseră pînă unei de semi-independenţă sau autocefalie, intrară din nou, cu timpul, sfera de conducere a Patriarhiei Ecumenice.

Ceilalţi patriarhi de Răsărit, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, care trară în secolul al XVI-lea sub stăpînirea politică a Imperiului oto-an multinaţional şi pluri-confesional, aveau o situaţie mai puţin pri-legiată. Patriarhul de Constantinopol firnd căpetenia politică şi peste Bştinii din patriarhatele lor, ei rămîneau cu titlul şi demnitatea de triarhi, dar numai cu drepturile religioase.

Hotărîrile sultanului Mahomed al II-lea, cunoscute sub numele de erat», cu unele modificări impuse de împrejurări în anumite epoci, au istituit «Charta» Bisericii ortodoxe în Imperiul otoman pînă la în-?ierea păcii dintre Grecia şi Turcia, la Lausanne, 24 iulie 1923, în na războiului din Asia Mică dintre anii 1919—1922, cînd tînăra Re-blică turcă, creaţia reformatorului Kemal Atatiirk (1923—1938), a "ogat cea mai mare parte din drepturile civile şi politice ale patriar-ui ecumenic, lăsîndu-i numai prerogativele sale religioase.

Din iulie 1465, după al treilea patriarhat, Ghenadie al II-lea Scho-:os, care are meritul deosebit la stabilirea condiţiilor existenţei şi cţionării Patriarhiei Ecumenice în Imperiul turc, s-a retras definitiv Tiînăstirea Prodromul sau înainte Mergătorul, de lîngă oraşul Serres, ooalele muntelui Meneceu. învăţatul patriarh a încetat din viaţă în 2, iar mormîntul său se află pînă azi în această mînăstire. Nu trebuie să ne închipuim că libertăţile acordate Bisericii orto-e de sultanul Mahomed al II-lea s-au respectat cu stricteţe şi de anii următori, ci, dimpotrivă, în anumite perioade Biserica a trecut i momente foarte grele.

BISERICA IN SECOLELE XI-XV

Patriarhul Ghenadie Scholarios însuşi ne dă informaţii foarte ţioase despre greutăţile întîmpinate în timpul păstoriei sale, în cu care ne impresionează :

«Iar distrugerea neamului, spune el, din cauza moştenirii re trecutului, o plîng şi chiar şi din mormînt o voi plinge...

«Vai, ce voi plinge mai întîi ? Robia cea după trup a grecilor, pierzania din suflete şi din cele ce par că se mai păstrează ? Pierd totală a celor respectate de noi, sau necinstirea celor ce au mai ri încă ? Jignirile barbarilor împotriva credinţei, sau fărădelegile car] pus stăpînire pe sufletele credincioşilor ?» (Plîngerea lui Ghenadie pra nenorocirilor vieţii sale, compusă în mînăstirea Prodromul, în ed. Petit-Siderides-Jugie, Opere, t. I, Paris, 1928, p. 288. Trad. Pr. I. Rămureanu).

Trebuie avut în vedere apoi că «privilegiile» acordate de sul| creştinilor erau foarte scump plătite, din cauza fanatismului musulr

In schimbul toleranţei acordate, creştinii nu aveau voie să prbpagandă, sau să combată credinţa musulmană, căci aşa ceva se depsea cu moartea, nici să înfiinţeze comunităţi sau biserici noi, pe vechi le puteau repara numai cu aprobarea stăpânirii turceşti, care acorda foarte rar; crucile de pe biserici au fost ridicate. Tragerea potelor a fost interzisă, cu excepţia bisericilor din insulele greceşt^ de la Muntele Athos. Multe biserici din cele existente în Constantine şi provincii au fost transformate în moschei chiar în timpul lui Maj med al II-lea, deşi el promisese că nu le va transforma.

Creştinii, numiţi în derîdere «ghiauri» = «necredincioşi», nu voie să presteze jurămînt şi să depună ca martori într-un proces cu musulman. In funcţii publice nu erau acceptaţi. Ei nu puteau să intre administraţie, în armată, în funcţiuni de stat, decît renunţînd la cred ţa lor. Acei dintre creştini care reuşeau cu mari greutăţi să intre în s\ viciul unor turci sau în instituţii de stat turce ca interpreţi, secretari, dici, agenţi fiscali, erau expuşi urii şi fanatismului majorităţii celorla turci.

Nici chiar patriarhii ecumenici n-au fost exceptaţi de la umilinţe batjocuri, uneori fiind chiar spânzuraţi. Patriarhul Rafael (1474—147J sîrb de origine, impus de Mara, fosta soţie a sultanului Murad al II-l (1421—1451), neputînd plăti haraciul, a fost purtat în batjocură pe str zile Constantinopolului cu un lanţ la gît şi obligat să cerşească.

Creştinii din regiunile depărtate de capitală au suferit deseori abd zurile, vexaţiunile şi oprimările beylor, funcţionarilor şi militarilor turej Dintre toate birurile plătite de creştinii ortodocşi, greci, bulgari, sîrt croaţi, albanezi şi români, cel mai neuman, ruşinos şi umilitor a foj «birul sau darea sîngelui» (adică ridicarea forţată a copiilor creştini, îr deosebi a celor mai sănătoşi din familiile mai bune) instituită în pre vinciile europene, la sugestia marelui muftiu, de sultanul Murad al lea, către 1438, pentru trupa de elită a ienicerilor, denumire derivat din cuvintele turceşti «yeni ceri» = «trupă nouă», şi pentru servicii personal al sultanului. Multe dintre fetele creştine au fost băgate în ha remurile turcilor. Creştinii au fost puşi astfel în situaţia tragică de contribui la slăbirea şi nimicirea lor cu propriii lor copii.

Pe lîngă birul exagerat pe care-1 plăteau, numit hăraci, şi copiii ce î se răpeau, băieţi şi fete, creştinii trebuiau să dea dijme din produse, are ajunseseră uneori pînă la a treia parte din recoltă. Corvezi şi re-hiziţii de tot felul, atentate asupra creştinilor, răpiri de copii pentru rma'tă şi haremuri, sau pentru a fi vînduţi ca sclavi pe pieţele Orien-ului, erau lucruri frecvente în Imperiul otoman. In această situaţie u-i de mirare că lungul şir al patriarhilor ecumenici, de la 1453 pînă zi, şi al mitropoliţilor principalelor scaune din Imperiul turc, prezintă îulte istorii dureroase pe care poporul grec credincios îndeosebi le-a jportat cu greu, fapt care a dat naştere la răscoale şi emigrări, iar din artea turcilor la islamizări forţate.

De-a lungul a patru secole de robie mulţi creştini au fost siliţi să •eacă la mahomedanism, ca în Bulgaria, în regiunea Munţilor Rodopi, Ibania, Bosnia.

Cu toate condiţiunile grele şi apăsătoare în care a trebuit să exis-

■, Biserica ortodoxă a înlocuit pentru creştini statul bizantin dispărut.

a a avut un rol şi o importanţă deosebită pentru păstrarea conştiinţei

îţionale a popoarelor din Balcani, pînă ce a fost posibil, în urma revo-

ţiilor şi războaielor din secolul al XlX-lea, ca acestea să se elibereze.

Sistemul «Millet», adică organizarea Imperiului otoman ca stat mul-

laţional şi pluri-confesional, a constituit platforma de pe care s-au dez-

•Itat, după revoluţia franceză din 1789, aspiraţiile naţionale ale popoa-

lor de sub dominaţia otomană, care au contribuit din interior, împre-

iă cu cauzele externe, la dezagregarea Imperiului. La 29 octombrie

2.3, reformatorul Turciei moderne, Kemal Atatiirk, a proclamat Repu-

ica turcă. (Pentru alte informaţii, vezi Pr. prof. I. Rămureanu, Ghe-

die II Scholarios, primul patriarh ecumenic sub turci, în «Ortodoxia»,

II (1956), nr. 1, p. 72—109).

BIBLIOGRAFIE*

Izvoare: R. Lange, Imperium zwischen Morgen und Abend. Dic Geschichte i Byzanz in Documenten, Recklinghausen, 1972 ; Ducas, Istoria turco-bizantină (1341—■ 2), ediţie critică de Vasile Grecu ; text grec cu traducere românească (Scriptores :antini, I), Bucureşti, 1958; Gh. Sphrantzes, Memorii (1401—1477). în anexă Pseudo-irantzes: Macarie Melissenos, Cronica, 1258—1481. Text grec cu traducere în ba română, de V. Grecu, Bucureşti, 1966; Critobul din Imbros, Din domnia lui homed al II-lea, anii 1451—7467. Text grec cu traducere în româneşte de V. Gre-Bucureşti, 1963; Laonic Chalcocontiil, Expuneri Istorice. Creşterea puterii tur-li. Căderea împărăţiei bizantine. Text qrec cu traducere românească. Bucureşti, 3.

Studii referitoare la Imperiul bizantin şi căderea Constantinopolului: P. lin-Hayter, Studies in Byzantine political history. Sources and controversies, Lon-, 1981 ; Hans-Georg Beck, Das Byzantinische Jahrtausend, Miinchen, 1978.

J. M. Hussey, L'Impero bizantina. A cura di A. Merolla, Milano, 902, p. A. ellier, Le drame de Byzance. Ideal et echec d'une societe chretienne Paris, 1976; jouillard, Etude sur la vie religieuse ă Byzance. These pour le doctorat, Parisi >; P. Lemerle, Histoire de Byzance (coli. Que sais-je ?), 7-e ed., Paris, 1975; \. Zakytinos, fiyzance. Etat, societe, economie. Preface de Helene Ahrweiler, ion, 1973 ;.D. M. Nicol, The last century ol Byzantium (1261—1453), London, :. D. Oblensky, The Byzantine Commonwelth, Eastern Europe 500—1453, London,

* Bibliografia întocmită de Pr. prof. T. Bodogae şi Pr. prof. I. Rămureanu.

BISERICA IN SECOLELE XI-XV

New York, Washington, 1971, XIV—445 p.; Agostino Pertusi, Repercussioni caduta di Constantinupoli (Referat la Congresul XIV de Bizantinologie, Bucu: 1971); J. Grosdidier de Matons et A. Frolow, Byzance, în «Encyclopaedia Univi lis», Paris, 1968, p. 711—736.

G. Ostrogorsky, History oi the Byzantine State. Translation by Joan Huţ 2-nd ed., Oxford, 1968 ; trad. franc, par J. Gouillard, Paris, 1956; Steven Runcij The Pali oi Constantinople, 1453, Cambridge, 1965, trad. în rom. de Prof. Alex. H Bucureşti, 1971; idem, The last byzantine Renaissance, Cambridge, 1970; idem,' Creat Church in captivity. A study oi the Patriarchate oi Constantinople trom eve oi the turkish conquest to the greek war oi independence, Cambridge, 19i

Norman S. Bynes, The Byzantine Empire, London, New York, 1958.

G. Walter, La ruine de Byzance, 1204—1453, Paris, 1958.

F. Dolger, Byzance und die europăische Staatenwelt, Ettal, 1953.

G. Schlumberger, Le siege, la prise et Ie sac de Constantinople, par Ies T>
en'1453, Paris, 1952; Q. Brehier, Le monde byzantin, t. I—III, Paris, 1948—1950.

Ch. Diehl, Histoire de l'Empire byzantin, 12-e ed., Paris, 1934. A. A. Vasiliev, Histoire de l'Empire byzantin, traduit du russe par P. Br et A. Bourguina, t. I—II, Paris, 1932.

In limba română :

Prof. Teodor M. Popescu, Cinci sute de ani de Ia căderea Constantinopolv în «Ortodoxia», V (1953), nr. 3, p. 281—437.

Pentru Imperiul grec de Trebizonda (1204—1261) .■ A. A. Bruer, The Empirl Trebizond and the Pontos, London, 1980. E. Jenssens, Trebizonde en Colchi Bruxelles, 1969. Recenzie Pr. prof. I. Rămureanu, în «Ortodoxia», XXII (1970), nr.| p. 574—578 ; W. Miller, Trebizond, the last Greek Empire, London, 1926.

Pentru despotatul grec de Moreea (1204—1260) :

D. A. Zakytinos, Le despotat grec de Moree. Histoire politique, ed. revue Chryssa Maltezou, London, 1975.

Bibliogratia pentru Imperiul otoman se poate găsi la :

P. Witek, La iormation de I'empire ottoman, Ed. par V. L. Menage, Londcj 1982; A. Decei, Istoria Imperiului otoman pînă la 1656, Bucureşti, 1978. E. Wern und W. Markov, Geschichte der Tiirken, Von den Aniăngen bis zur Gegenwart, B lin, 1978, XII—380 p; Mustafa Aii Mehmed, Istoria turcilor, Bucureşti, 1976; Babinger, Mahomed der Eroberer, Miinchen, 1962. Vezi şi lucrarea lui O. Halecl| The crusade oi Vama, New York, 1943.

Pentru Patriarhia Ecumenică :

Pr. prof. Ioan Rămureanu, Ghenadi II Scholarios, primul patriarh ecumenic turci, în «Ortodoxia», VIII (1956), nr. 1, p. 72—109; Mărturisirea de credinţă a triarhului ecumenic Ghenadie II Scholarios, în «Orthodoxia», XXXVI (1984), nr. p. 462—499 ; Theodor Zissis, Tsv\âhioi (3'2xoXâp'os. Bîos, mTjpâuf.axcc, 5t8ctcrx.sXîot. Instj tutui Patriarhal de Studii Patristice, Analecta Vlatadon, 30, Tesalonic, 1980.

J. E. Anastasiou, 'Inxopîa zffi 'Ex7.X?iaîas, ed. 2-a, t. II, Tesalonic, 1979; Har Georg Beck, Geschichte der Orthodoxes Kirche in byzantinischen Reich, Gottingeij 1980; L. M. Chatziphotis, Bizanţul şi Biserica, în lb. greacă, Atena, 1978; VI. Pheidas, 'Ex'x.Xiataa-rtxîJ istopîo II, De Ia iconoclasm pînă la căderea Constantinopo lului, Atena, 1973, 597 p.; Bis. K. Stefanidis, 'ExxXvjaiaJTixvj îsTopîa â;t'âpx'^îis V-& cijuepov. ed. 2-a, Atena, 1959, p. 688—690.

Maxim de Sardes, metropolite, Le Patriarhat Oecumenique dans I'Eglise Orthol doxe, Paris, 1975, traducere din greceşte, Atena, 1973; B. Th. Stavridis, Histoire dJ Pntriarcat Oecumenique de Constantinople, în «Istina», Paris, 1970, nr. 2, p. 131—2731 Tb OîxouM.Evtxiv TlaxpiapfEXo^y KojvuTotMTîvouTioAew? (Patriarhia Ecumenică de Constanţi^ nopol), în Aie8M6Î? Sx^^a£ia (Relaţii Internaţionale), număr special, dec. 1964—apr. 1965 nr. 7—8, 111 p. Recenzie Pr. prof. I. Rămureanu, în «Ortodoxia», XVIII (1966), nr. lj p. 142—146.

Ghenadie (Arabagioglu), mitropolit de Heliopolis, Istoria Patriarhiei Ecumenice^ în greceşte, Atena, 1953, XIII, 445 p ; P. Bratsiotis, Die Orthodoxe kirche in chischer Sicht, Bd. I—II, Stuttgart, 1959—1960.

A PATRA

Cultul şi viaţa creştină în sec. XI—XV în Răsărit şi Apus *

Prima jumătate a mileniului al II-lea e stăpînită mai mult sau mai ţin de ideea creştină. Aceasta atît în ce priveşte Răsăritul cît şi Apusul, t viaţa politică şi socială, cît şi cea culturală şi artistică. Viziunea ului mediu în formă de «liturghie cosmică», concepţia teocratică de--e dinastii şi aşezăminte social-culturale, iniţiate şi patronate de Bi-•ică sau de spiritul ei, ca şi, în fine, viaţa artistică şi chiar cea coti-mă, redusă şi condusă de îndrumările creştine, se resimte pretutindeni, ă de ce omenirea medievală, împărtăşită din acelaşi potir al dragostei jştine, prezintă atîta unitate, fie că e vorba de cruciadă în Orient (Asia că, Siria, Palestina), în Spania şi Africa, ori în luptele cnejilor ruşi îxandru 'Nevschi (1252—1263) ori Dimitrie Donskoi (1363—1389), fie e vorba de universitatea Bizanţului ori de cele ale Apusului, de arta antină ori de cea romanică şi gotică.

Desigur această «luptă pentru comunitatea creştină» se duce în-un fel în Răsărit şi cu totul altfel în Apus. Păstrătoarea fidelă a tra-iei ecumenice, Biserica Răsăritului nu schimbă nimic din principiile jmatice ale cultului şi vieţii vechi creştine. De aceea, chiar dacă între

singuraticele Biserici ortodoxe greceşti, slave, române, sau armeană • folosi limbi diferite, totuşi ele se vor simţi, datorită unităţii şi uni-mităţii învăţăturii dogmatice şi cultului, mai legate între ele decît ;ericile diferitelor state ale Apusului, unde, înlăturîndu-se specificul căruia, se caută în perioada aceasta să se impună tuturor «missa nană» oficiată într-o singură limbă, cea latină. Şi aceasta din pricina ivoltării deosebite a doctrinei Bisericii romano-catolice. Centralizarea ninistrativă a Bisericii Romei, cu pretenţia de dominare în toate, va

vieţii liturgice o înfăţişare deosebită faţă de Răsărit; de aceea şi ui vieţii şi pietăţii creştine va fi altul. Desigur, împrejurările externe ¹ fi mult mai prielnice în Apus, unde vom afla mai mult fast în cult,

în schimb şi excesele şi devierile vor fi mai mari.

a. în Răsărit. Singurele schimbări de cult pe care le înregistrează erica orientală în această perioadă se referă la uniformizarea ulti-lor amănunte de ritual şi de zugrăvire a bisericilor, la introducerea >r sărbători noi şi la adîncirea sau explicarea dogmatico-simbolică a îritelor momente sau rînduieli liturgice.

Referitor la textul Sfintei Liturghii, observăm că aproape în întreg entul se generalizează folosirea exclusivă a celor trei Liturghii pe s le avem şi azi. Pe la anul 1200, canonistul Theodor Balsamon 1205) pomenea că nu demult a încetat de a se mai săvîrşi în Pa-rhia Ierusalimului Liturghia Sfîntului Iacob, la 23 octombrie, iar în îrica Alexandriei Liturghia Sfîntului Marcu.

Amănuntele în legătură cu data săvîrşirii Liturghiei Sfîntului Vasile Mare (f 379) încă nu se fixaseră definitiv, cel puţin în Biserica Rusă." ă pe la anul 1390 mitropolitul Ciprian vorbeşte despre săvîrşirea

* Capitol redactat de Pr. prof. T. Bodogae.