Al bisericii ortodoxe romane

PERIOADA A PATRA

fără intermediari, căci fiecare om deţine tot de la El o parte

>'st «Dominium». In fond, zicea el, omul se mîntuie nu prin cere-

prin indulgenţe şi prin acte de falsă pocăinţă, ci prin vrednicia

n faptele lui. Avea obicei să citeze deseori un pasaj din scrierile

ugustin : «de fiecare dată cînd melodia cîntării mă farmecă mai

lecît textul şi înţelesul ei, de atîtea ori recunosc că am greşit».

f a făcut din predică partea centrală a slujbei din biserică, care

fiind făcută în latineşte, poporul n-o înţelegea. El s-a îngrijit

iucă personal în englezeşte Sfînta Scriptură, începînd din 1380.

^mulţumirile crescînde împotriva Scaunului de la Roma au adus

de a supune Biserica Angliei autorităţii de stat, idee îmbrăţişată

ltă căldură de Wycliff. El a cîştigat simpatii la curtea regală, mai

i ochii ducelui de Lancaster, conducătorul grupării anticlericale şi

ui tuturor nemulţumiţilor de pe urma politicii romane în Anglia.

: amvon Wycliff propovăduia cu înflăcărare că, potrivit Sfintei

uri, slujitorii altarelor au dreptul cel mult la donaţii şi la zeciuieli

irtea credincioşilor, iar restul averilor (castele, domenii, robi etc.)

date în folosul poporului. Plecînd de la textul Bibliei, Wyclifî

comparaţia stărilor bisericeşti din timpul său cu cele din Sf. Scrip-

cînd nu existau nici nobili, nici ţărani, cînd cei avuţi împărţeau

i lor cu cei săraci.

a 19 februarie 1377, la insistenţele arhiepiscopului de Londra,

ff a lost chemat în faţa tribunalului bisericesc. A venit însoţit de

î de Lancaster, de mareşalul Percy şi de o puternică escortă. Arhi-

ipul s-a mulţumit să avertizeze pe înflăcăratul predicator să se

ireze. Adversarii săi au extras 18 pasaje considerate eretice din

ile şi din predicile sale, pe care le-au trimis la Roma. Papa Gri-

al Xl-lea a emis mai multe bule, criticînd lipsa de vigilenţă şi de

ie a episcopului englez, ordonînd o minuţioasă cercetare a scrie-

lui Wycliff. Pentru cazul în care acesta ar fi fost vădit eretic, papa

3us arestarea lui, iar dacă acest lucru n-ar fi cu putinţă, a hotărît

interval de trei luni, să se prezinte la Roma ca să fie judecat.

)upa moartea regelui Eduard al IlI-lea (1377) a ajuns regent ducele

ncaster pe tot timpul minoratului lui Richard al II-lea (1377—1399),

a episcopatul englez nu s-a putut gîndi la arestarea lui Wycliff.

episcopul primat şi episcopul Londrei au rugat pe cei mai distinşi

sori să se pronunţe asupra învăţăturii lui Wycliff şi să-1 cheme

'n decurs de 30 de zile în faţa juriului lor.

-.a începutul anului 1378 începeau dezbaterile în palatul Lambeth ->ondra. Din pricina presiunilor reginei-mame şi a partizanilor de ai lui Wycliff i s-a propus acestuia să înceteze un timp de a mai ca. Dar, în 1378, are loc începutul marii schisme papale şi, fiind ajat şi de atitudinea curţii regale, Wycliff reîncepe campania de iţii «împotriva instituţiilor lui Antihrist». După el, ierarhia n-are *e absolută în Biserică, iar cea pe care o are a pierdut-o prin păcate toarte. Papalitatea nu este aşezămînt dumnezeiesc, pentru că nu are i în Biblie. Nici Tainele, nici icoanele, nici cultul sfinţilor şi nici >tele nu au nici un rost. Transsubstanţiaţia euharistică ar trebui

BISERICA IN SECOLELE X.1—X.V

înţeleasă, zice el, ca o consubtanţiaţie, adică în chipul prezenţei simul-l tane a pîinii şi a trupului lui Hristos. Totodată, ducînd la extrem tezele Fer. Augustin, Wycliff susţinea şi predestinaţia. Desigur că oricît de brutal s-ar fi cugetat pe linia scolasticii aristotelizante, vederile luii Wycliff nu mai puteau fi" tolerate. Activitatea desfăşurată de el a avut enormă influenţă asupra stării de spirit din timpul acela. în timpul răscoalei ţărăneşti din 1381, poporul s-a dedat la excese nesăbuite în numele egalităţii şi dreptăţii. Însăşi regina-mamă a fost maltratată, ic arhiepiscopul-primat a fost omorît. In această situaţie, la aşa-numitul «sinod al cutremurului» din 1382, Curtea şi-a retras sprijinul său 24 puncte din învăţătura lui Wycliff au fost condamnate, iar el a fos înlăturat de la catedră, încredinţîndu-i-se parohia Luttherworth. Aic şi-a scris opera lui ultimă Trialogus, sub forma obişnuită atunci a ale­goriei dintre adevăr (aletheia), minciună (psevdis) şi înţelepciune (phro-nisis). în timp ce asista la Liturghia săvîrşită de prietenul său John Percy la 28 decembrie 1382, J. Wycliff a avut un atac de apoplexie şi după trei zile muri.

Influenţa mişcării lui Wycliff a acţionat puternic în cercurile uni­versitare, manifestîndu-se atît ca libertate de cugetare şi de atitudine faţă de cenzura organelor bisericeşti, cît şi a celei exercitate de func­ţionarii regimului feudal şi moşieresc, care vor domina viaţa publică engleză pînă tîrziu.în schimb, în pogor, ecoul predicilor lui s-a con­tinuat pînă în veacul al XVI-lea în aşa-numita mişcare a «lolarzilor» sau a vorbăreţilor, a gîlcevitorilor, cum au fost numiţi de istoricii cte selor privilegiate. Preferinţa lor pentru o viaţă modestă şi în sărăcie a fost interpretată ca un pericol pentru ordinea de stat. Persecuţia contră lor a fost dură şi îndelungată, cu toate că la început au fost priviţi ci ochi buni de cavaleri, care vedeau în ei un aliat credincios împotriva preponderenţei clerului străin. Dar după 1401, prin statutul «de haereti-cis comburendo», s-a aprobat osîndirea oricărui ţăran, tăbăcar sau croi­tor care tăgăduia sfinţenia Euharistiei, sau care participa seara la întrunire frăţească în care se propovăduia din cuvîntul Bibliei.

b. Jan Hus (f 1415). Ca să înţelegem mai uşor cum s-au răspîndi aşa de repede între slavii din centrul Europei, aflaţi sub jurisdicţia Bi sericii catolice, şi mai ales cum ideile privitoare la reforma Bisericii ai luat în aceste părţi o formă deosebită, va trebui să avem în vedere ma întîi o serie de aspecte specifice acestor regiuni : aspecte naţionale aspecte sociale şi economice şi apoi aspectele de structură spiritual; specifică. în legătură cu cea dintîi, va trebui să subliniem că mai mul decît în cazul mişcărilor wycliffiene din Anglia, factorul naţional îş spune aici cuvîntul. Mai întîi, cu toate că aici elementul slav este pre dominant, totuşi, începînd din secolul al XlII-lea, coloniştii germani ai ajuns să ocupe poziţii puternice în comerţ, în exploatările miniere chiar în unele comune rurale ; în schimb, ceea ce am numi elementel de suprastructură medievală, călugări, prelaţi, tot felul de fundaţii şi d bresle orăşeneşti, aici elementul german colonizator a reuşit să se situez în posturi de conducere, cel puţin pînă spre sfîrşitul veacului al XlV-le; Iar cînd şi dintre cehi şi moravi s-au ridicat predicatori sau scriitori c Miliţ de Kremsier (f 1374), ori Mathias de Janov (f 1394), ei vor re

PERIOADA A PATRA

un anumit gen de spiritualitate, deosebită de cea germană,

în timp ce între teologii şi filosofii germani ajunsese pre-

t nominalismul şcolii pariziene, între învăţaţii cehi, care stătu-

legătură cu Universitatea din Oxford, domina realismul. Şi dacă

ele decenii de activitate Universitatea din Praga, înfiinţată în

împăratul Carol al IV-lea de Boemia (1346—1378), a însemnat

lare germană, de la 1400 lucrurile s-au schimbat repede. Intre

activi îndrumători ai renaşterii culturale ceho-morave numărăm

istrul Ieronim de Praga, apoi pe Prokopie din Pilzen, pe Iacob

şi mai ales pe Jan Hus.

urma căsătoriei regelui Angliei Richard al II-lea (1377—1399) cipesa cehă Ana de Boemia, se întăriră raporturile prieteneşti Anglia şi Boemia. Intre universităţile din Oxford şi Praga a să se facă schimb de studenţi.

idenţii englezi care veniră de la Oxford la Praga au introdus ui John Wycliff. între studenţii din Praga a luat astfel fiinţă o tate de admiratori ai ideilor lui Wycliff în fruntea cărora se n Hus, al doilea mare prereformator după John Wycliff. i Hus s-a născut în satul Bohmerwald, numit ulterior Husineţ, familie de ţărani săraci, în 1369. După terminarea studiilor uni­re, bucurîndu-se de un renume deosebit, atît ca pregătire, cît şi de un caracter moral de o rară austeritate şi de un profund simţ ;ar şi de cald patriotism, a fost promovat la Catedra de Filosofie rersităţii din Praga (1398). Fiind un talentat predicator a fost şi cu titlul de predicator al capelei Vikleem din palatul regal, nd şi confesor al reginei Sofia.

;şi cîştigat pentru ideile lui Wycliff, totuşi, în 1403, cînd majo-

germană a profesorilor de la Universitatea din Praga condamnară

teze din învăţătura lui Wycliff, Hus n-a vrut să păşească în apă-

lor. Cînd, însă, a venit de la Oxford un certificat, care prezenta

îormatorul englez într-o lumină mai favorabilă, atunci Hus îm-

ă cu Ieronim de Praga şi-au revizuit părerea. Dar, în ce priveşte

tura despre Euharistie, Hus n-a vrut să meargă aşa departe ca

ff. In schimb, predica vehement împotriva imoralităţii clerului.

1408 aduce elemente noi : în acel an cînd se alegea şi al doilea

în timpul marii schisme papale din Apus (1378—1417) şi cînd, ase-

î regilor Franţei şi regelui Boemiei, Hus nu a vrut să recunoască

ci unul, arhiepiscopul i-a interzis să mai predice şi să mai slujească.

u a dejuca planul arhiepiscopului şi ca un semn de aprobare pen-

auza majorităţii, regele a schimbat în 1409 statutul Universităţii

"tsul că de acum înainte cehii vor avea trei voturi în conducerea ei,

îrmanii doar un vot. Drept protest la aceasta, germanii, vreo 2000

ofesori cu tot, au părăsit Praga şi au înfiinţat în acel an Universi-

din Leipzig, iar cehii (vreo 500) rămîn singuri, alegîndu-şi ca rector

us.

în a treia perioadă a luptei, scrierile lui Wycliff, care pînă i erau cunoscute doar fragmentar, sînt traduse în întregime şi răs-ite peste tot. Arhiepiscopul SbygniCk din Praga reacţionează energic nînd arderea lor, iar lui Hus îi interzice orice predică (1410). Mai

mult, arhiepiscopul aruncase anatema asupra oricui ar fi îndrăznit să apere învăţătura lui Wycliff. Hus şi prietenii au protestat vehement, determinînd şi pe regele Venceslav al Boemiei (1378—1419) să declare că o astfel de acţiune e o ruşine pentru Boemia. S-a produs o mare tulburare în Praga. Aderenţii lui Hus ripostară cu fanatism. Ieronim de Praga, prietenul şi colaboratorul lui Hus, a uneltit să fie băgaţi la închisoare doi preoţi germani, iar un al treilea să fie înecat în rîul Molda. Regele n-a luat nici o măsură, dar papa Alexandru al V-lea (1409—1410), ales de sinodul de la Pisa din 1409, a însărcinat pe car­dinalul Colonna să se ocupe de «cazul Hus» şi să refere. Cardinalul a citat pe Hus să se prezinte la anchetă şi fiindcă acesta a refuzat, a fost anatemizat, iar asupra oraşului Praga s-a aruncat interdictul. S-a mai adăugat şi ridicarea papei Ioan al XXIII-lea (1410—1415) contra regelui Ladisiau de Neapole, care susţinea un alt papă, pentru ca atmosfera de la Praga să devină insuportabilă : bulele papale au fost arse, iar în locul lor Hus a răspîndit două pamflete, unul combătînd indulgenţele, iar celălalt bulele papale. La sfatul regelui, Hus a plecat în aprilie 1413 la un castel din sud (Austi), unde şi-a scris opera sa fundamentală (Tracta-tus de Ecclesia = Tratat despre Biserică). Ideile lui s-au răspîndit cu iuţeală în Moravia, în Polonia, Ungaria şi în ţările române.

Printre punctele mai importante din doctrina lui Hus amintim : 1) adevărata Biserică este numai a celor predestinaţi. 2) Petru n-a fost şi nu este capul Bisericii. 3) Nimeni nu poate spune că e vicarul lui Hristos. 4) întrucît trăieşte în lux şi goană după avere, papa nu-i urmaşul lui Petru, ci al lui Iuda Iscarioteanul.

Se vede, aşadar, că Hus n-a atacat instituţia sacramentală a Bise­ricii, nici Tainele ei. Totuşi ţara fierbea : sinodul se convocase la Kon-stanz — Elveţia (1414—1418) şi o hotărîre trebuia luată, căci papa citase pe Hus să se prezinte înaintea lui la sinod. împăratul Sigismund al Germaniei (1410—1437.) îi acordă lui Hus, la 4 noiembrie 1414, un «save-conduct» şi o gardă însoţitoare, astfel că Hus a putut ajunge în noiembrie în siguranţă la conciliul din Konstanz. Hus spera să găsească aci o adunare binevoitoare şi liberală. Papa Ioan al XXIII-lea 1-a primit cu bunăvoinţă, revocînd interdictul dat asupra oraşului Praga, oprindu-1 doar de a liturghisi şi predica. în cele din urmă, însă, conciliul 1-a ju­decat după normele inchizitoriale. La 4 mai 1415 lui Jan Hus i s-au găsit imputabile 30 de afirmaţii eretice. Pe unele le-a combătut, de altele a spus că nu-i aparţin. A răspuns senin acuzînd tribunalul că e în slujba lui Antihrist. în ziua de 6 iulie 1415 a fost ars pe rug. între cei care aruncau vreascuri pe foc se afirmă că era şi o bătrînă, despre care Hus a exclamat : «O sancta simplicitas !» (O sfîntă ignoranţă !). El ar fi spus judecătorilor : «Ardeţi acum o gîscă (hus în cehă înseamnă gîscă), dar va veni o lebădă, pe care nu o veţi mai putea arde !». La 30 mai 1416 va fi ars pe rug şi prietenul şi colaboratorul său Ieronim de Praga, care muri cu zîmbetul pe buze.

Tulburările au început, imediat. Nu mai puţin de 452 de nobili s-au declarat de partea lui Hus, spunînd că numai de slujitorii după rînduiala Sfintei Scripturi ascultă, iar nu de alţii plătiţi. Cel mai mult i-au apărat însă învăţăturile laice. După ce s-a auzit în Praga de osîndirea lui Hus,

PEEIOADA A PATRA

intîmplat că tocmai treceau prin faţa primăriei mai mulţi aderenţi ii. Dintr-o încăpere cineva a aruncat asupra lor cu o cărămidă. Ur-=a : sub conducerea lui Jan Ziska (f 1424) mulţimea înfuriată s-a -s şi îndată a aruncat pe fereastră pe 7 din consilierii primăriei, iiment numit «defenestraţia de la Praga». Mai multe biserici au fost ate, preoţii lor maltrataţi. Poporul s-a răsculat, împărţindu-se în L Pe de o parte calixtinii (calix = potir), care reimpun tradiţia îrtăşirii mirenilor şi din^ potir, adică «sub utraque forma», de aici şi _:ele «utraquişti», iar nu numai cu hostia cum se obişnuia în ultimii de ani. Pe de altă parte sînt taboriţii, extremiştii, sub conducerea r. 2iska, care nu mai acceptă preoţi şi nioi chiar «transsubstanţiaţia» aristică, «ceea ce nici Hus nu susţinuse. Războiul civil a fost lung ar. Husiţii extremişti au primit numele de «taboriţi» după fortăreaţa cipală Tabor. Trupele conduse de J. Ziska au repurtat victorii care îngrozit papalitatea şi popoarele creştine. Taberele lor au însemnat etică nouă în istoria militară. Distrugeri de oraşe, de biserici, pier­de vieţi şi învrăjbiri pătimaşe de popoare prin expediţii cruciate, î cu toată cruzimea, n-au fost în stare să distrugă pe toţi aderenţii, ţi au emigrat în ţările din jur : Moravia, Polonia, Ungaria, Transil-ia şi Moldova, în timpul lui Ştefan cel Mare (1457—1504), care le-a •dat toleranţă religioasă. Mulţi vor fraterniza în secolul al XVI-lea ;alvîniştii şi luteranii. Unul din ultimii reprezentanţi ai acestor «fraţi avi» a fost genialul pedagog Jan Amos Komenski (Comenius), au-il cunoscutei lucrări Didactica magna, care, pentru ideile sale, se va igia, în 1628, în Polonia, iar de acolo, în 1656, în Olanda, la Am-dam. Meritul mare al husiţilor constă în faptul că pentru prima oară gia unea la sfîrşit de ev mediu un popor întreg într-o unitate ui-aare. Pilduitoare a fost tradiţia inaugurată din nou după atîtea curi de a se sluji şi predica în limba poporului.

In toamna anului 1450 husiţii din Praga au căutat să intre în legă-i cu Patriarhia de Constantinopol. Ei au trimis o delegaţie condusă preotul englez Constantin Plastris, dorind să încheie o unire cu srica Răsăritului. Preotul englez se adresă împăratului Constantin Kl-lea Dragases (1448—1453), cerîndu-i să-i dea pe cineva spre a-i ;rui în credinţa ortodoxă, iar împăratul îi încredinţa învăţatului iah Ghenadie Scholarios (f 1472), viitorul patriarh ecumenic după erea Constantinopolului sub turci în 1453, care se achită onorabil de :ina încredinţată.

împrejurările politice de atunci n-au fost favorabile pentru a se nge mai mult relaţiile dintre cele două Biserici, care ar fi fost utile belor părţi.

c. Girolamo Savonarola (f 1498). Una din cele mai fascinante sonalităţi care întruchipa pe la 1490—98 protestul împotriva deca­dei clerului catolic a fost călugărul dominican Girolamo Savonarola. i născut la Ferrara în 21 septembrie 1452 ca fiu de medic. De tînăr, ultînd predica unui călugăr dominican, a intrat, fără voia părinţilor, Ordinul dominicanilor în oraşul Bologna. Din 1481 îl vedem predi-or la Florenţa, metropola Renaşterii. între 1393—1420 Florenţa s-a mrat de o conducere politică mai înţeleaptă şi mai statornică în atmo-

sfera de instabilitate, pe care o provocau ciocnirile de interese economice şi politice ale cetăţilor italiene — în plină ascensiune — între burghezie şi capitalism. Dar şi mai importantă a fost epoca dintre 1434—1494, cînd în Florenţa a stăpînit familia Medici, care a ştiut să o apere de competiţiile greu de săturat ale Veneţiei. In această Florenţa îndră­gostită de urmele antichităţii, dar care iubea pătimaş plăcerile şi luxul, activitatea lui Savonarola se dezlănţui ca o furtună. Primele lui predici n-au fost apreciate, dar răceala auditorilor săi nu 1-a descurajat. In august 1490, şi-a inaugurat predica de pe amvonul catedralei San Marco De data aceasta totul părea nou şi deosebit în predica impetuosului călugăr dominican. Cînd începea să se înfierbînte în expunere, floren tinilor li se părea că aud glasul unui profet necruţător. El vorbea în genul vizionarilor ioachimiţi. La un moment dat a proorocit că nu peşti mult timp va veni de la nord o armată care va fi ca pedeapsă pentru italieni. In scurt timp apar trupele franceze ale lui Carol VIII (1485— 1498). Popularitatea predicatorului crescu imens. Cu toate ca limbaju lui era dur şi imaginile folosite erau aspre, totuşi poporul îl asculta toi mai mult. Piero, fiul decăzut al lui Lorenzo Magnificul (1448—1492) cel care conducea frînele principatului cu cea mai înfloritoare curte princiară şi cu cei mai străluciţi artişti ai vremii, nu mai putea stăpîn: acum spiritele. Lumea îl alungă. Incepînd din 1494 Savonarola s-a aşezai în fruntea celor care doreau o constituţie democratică în locul cele absolutiste a familiei Medici, care ani de-a rîndul fuseseră cei mai mar bancheri ai Europei. Nu trebuie uitat că scaunul Romei era deţinut pi atunci de Alexandru VI Borgia (1492—1503), unul din cei mai decăzut: papi ai timpului. Toate indicau necesitatea imperioasă a unei reforme radicale.

Prin predicile sale, Savonarola a reuşit să facă din oraşul plâcerilo şi al petrecerilor un oraş în care să predomine spiritul Evangheliei. în noua «republică creştină» toate plăcerile lumeşti au fost înlăturate. Fe­tele şi femeile şi-au lepădat podoabele, îmbrăcîndu-se simplu ; tineri: snobi au devenit şi ei modeşti şi mai credincioşi. In locul cîntecelo lumeşti au început acum să răsune numai cîntări bisericeşti. Averii' cîştigate pe nedrept au fost restituite, duşmăniile de moarte şi răzbu nările dintre familiile oraşului au fost uitate. Impozitele au fost revi­zuite, cămătăriile înlăturate. Bisericile au devenit neîncăpătoare pentri mulţimea credincioşilor. Reforma politică preconizată de Savonarola ni putea fi pusă însă în aplicare cu adevărat. El dorea ca şi viaţa culturali şi artistică să urmeze aceleaşi schimbări. Hristos urma să conducă totul El să fie patronul libertăţii ! Pentru imoralităţile comise se instituie ur tribunal. Florentinii Renaşterii, însă, n-au putut suporta timp îndelunga viaţa de sfinţenie şi ascetism impusă de Savonarola. Pe cît de uşor s-ai lăsat florentinii convinşi de reforme, pe atît de repede s-au şi înton la obiceiurile lor vechi, îndată ce au intrat în acţiune călugării fran ciscani, familia Medici şi papa Alexandru al Vl-lea. In iulie 1495 Savo narola a fost oprit de a mai predica, fiind invitat să se prezinte la Rom spre a fi judecat de papă. El însă n-a dat ascultare, ci a atacat în predic; pe papă. Atunci a venit anatema de la Roma, iar din partea oraşulu 8 — Istoria Bisericească Universală Voi. II

;erdicţia de a mai predica şi fiindcă nici acum nu s-a supus, a fost şstat şi aruncat în închisoare. Aici şi-a scris el două Comentarii la almi. în 23 mai 1498 delegaţii papei au condus procesul de judecată, vonarola şi alţi doi colaboratori ai săi, Silvestro Maruffi şi Buonvicini

fost spînzuraţi şi apoi arşi pe rug, iar cenuşa lor aruncată în îl Ar no.

Savornarola n-a fost un reformator în sensul celorlalţi ; el a fost un /oltat împotriva imoralităţii şi a abuzurilor din Biserică. Intenţiile i-au it bune, dar pînă la urmă temperamentul lui pasionat a depăşit sfera activitate a unui călugăr. împotriva aceloraşi abuzuri se va ridica început şi Luther, care va tipări la 1523 cîteva predici ale lui vonarola.

Mai tîrziu, Savonarola, deşi a fost executat şi ars pe rug de căpe-îii ale Bisericii romano-catolice, a fost canonizat sfînt de aceeaşi serică.

BIBLIOGRAFIE*

John Wycliff, The latin Works, 35 voi., London, 1883—1922; reimprimată, nkfurt/Main, 1964 ; W. Farr, John Wyclilî as legal Reiormer, Leiden, 1967.

H. B. Workman, John Wycliii. A Study oi the english medieval ChuirM, 'ol., Oxford, 1966; L. J. Daly, The Political Theory oi John Wycliii, Chicago, 1962.

J. A. Robson, Wycliii and the Oxiord Schools, Cambridge (Gr. Br.), 1961 ; B. Mac Farlane, John Wycliii and the Beginning ol English Nonconiormism, idon, 1952.

J. H. Dahmus, The Persecution oi John Wycliii, New Haven (Conn.), 1952.

Am. Molnar, Jean Hus, Paris, 1076; R. Kalivoda, Der Husitismus Revolution l Ideologie, KSln-Wien, 1976, 397 p.; M. Jedin, Handbuch der Kirchengeschichte-, Aufl., Bd. IV, Freiburg im Breisgau, 1975; L. Lantini, Jan Hus, ii primate di tro, Torino, 1947.

H. J. Schultz, Die Warheit der Ketzer, Stuttgart, 1968, 375 p.

M. Spinka, John Hus, Princepton, U.S.A., 1968, 344 p.; John Hus, Concept oi Church, Princeton, 1966; John Hus at the Council oi Constance, New York, 5; J. Marek, Le Mouvement hussite en Boheme, Prague, 1965 ; F. Seibt, Hussiti-Zur Struktur einer Revolution, Koln, 1965. O. Odlozilic, The hussite King. Bohe-i in European Aiiairs (1440—1471), New Brunswick (N.J.), 1965; P. de Vooght, iresie de Jean Hus, Louvain, 1960; De 7a chretiente en Boheme, în «Revue istoire ecclesiastique», LXXI (1976), no. 3—4, p. 402—418; J. Boulier, Jean Hus. teques avânt la chute de Constantinople, în «Byzantinoslavica», 14 (1953), p. —225; M. Vischer, Jean Hus, sein Leben und seine Zeit, Frankfurt am Main, 0; E. Denis, Hus et la guerre des hussites, Paris, 1878, reeditat, Paris, 1930; Ch. Hefele-Dom H. Leclercq, Histoire de Conciles, t. VII, 1, Paris, 1916.

In limba română.

Ioan V. Leb, Relaţiile husiţilor cehi cu Patriarhia Constantinopoluiui din sec. , în «Studii teologice» XXX (1978), nr. 3/4, p. 254—263; Jacques le Goff, Civili-a Occidentului medieval, traducere de Măria Holban, Bucureşti, 1970,. 720 p. Re-zie Pr. prof. I. Rămureanu, în «Ortodoxia», Bucureşti, XXIV (1972), nr. 2, p. —270; L. Huizinga, Amurgul Evului Mediu, trad. de Măria Holban, Bucureşti, 0; Traian Ionescu-Nişcov, Husitica în istoriografia română, Bucureşti, 1 Extras din «Romanoslavica», X (1963), p. 385—403; Pr. Milan Sesan, Husiţii Ortodoxia, în «Mitropolia Moldovei şi Sucevei», XXXIV (1958), nr. 3—4, p. 218 27; Din căile retormaţiei cehe, în «Mitropolia Banatului», XIII (1963), nr. 9—10, ¹³⁷—446; Magistrul Ioan Hus, în «Mitropolia Moldovei şi Sucevei», XLI (1965), /—8.

Bibliografie întocmită de Pr. prof. T. Bodogae şi Pr. prof. I. Rămureanu.

H. Herrmann, Savonaro/a der Ketzer von San Marco, Miinchen, 1977.

H. Bauer, Feuer in Florenz (Savonarola), Leipzig, 1976.

R. Ridolfi, Vita di Girolamo Savonarola, Roma, 1974, VIII, 742 p.

S. Weinstein, Savonarola et Florence, Paris, 1973.

J. Favier, Savonarola (Jerome), în «Encyclopaedia Universalis», t. 14, Pari 1968, p. 698—699 ; Rom. de Main, Savonarola e la Curia Romana, Leidein, 1967. M. Munin, Savonarola, Paris, 1960; Ralph Roeder, Savonarola, traduit de l'a: glais par Blanche Prenez, Paris, 1933; Pasquale Villari, La storia di Girolamo S vonarola e di suoi tempi, nouva ed., t. I—II, Firenze, 1930.

J. Schnitzer, Savonarola. Ein Kulturbild aus der Zeit der Renaissance, Mii; chen, 1924.

Sinodul unionist de Ia Ferram-Florenţa * Respingerea lui de către Biserica Ortodoxă

După felul în care au evoluat în ultimele veacuri relaţiile politic şi bisericeşti între Apus şi Răsărit, era greu de spus dacă cele două r; muri ale creştinătăţii se vor mai putea aduna din nou laolaltă pentr a înlătura deosebirile de credinţă şi de tradiţii, care le separau şi le d< părtau tot mai mult cu trecerea vremii. Răsăritenii nu mai aveau inert dere că ar putea fi priviţi ca fraţi şi ajutaţi ca atare după ce, de atîU ori, le-a fost dat să vadă venind dinspre Apus numai tendinţe de ci cerire şi de expansiune economică şi politică. Pe de altă parte, odată c ridicarea oraşelor şi a unei burghezii puternice, statele apusene luasei un avans economic şi cultural incontestabil faţă de Răsăritul creşti atît de apăsat şi stors de opresiunile turceşti şi tătărăşti, care barasei de acum definitiv drumul extinderii spre noi baze economice în Asi La această conştiinţă a superiorităţii şi a suficienţei de sine, pe care întărea tot mai mult idealul de viaţă nouă (vita nuova) a statului lai pe care Apusul îl savura deja din plin de la începutul secolului al X^ lea, trebuie adăugat şi faptul că papalitatea, pornită pe făgaşul uni puteri quasi-lumeşti, nu mai accepta gîndul unei astfel de uniri biser ceşti decît pe calea supunerii grecilor autorităţii Scaunului de la Rom

S-a arătat că în veacurile XI—XIV încercările de unire bisericeasc dintre Apus şi Răsărit avuseseră mai mult caracter de discuţii şi erau re gizate mai mult de împăraţii bizantini. Comnenii (1081—1185) şi Miha al VUI-lea Paleologul (1261—1282) fuseseră însufleţiţi de ideea că Impe riul creştin condus de ei este adevăratul moştenitor al statului creştin, as cum l-au văzut Constantin cel Mare (306—337) şi Justinian (527—565). J-cum lucrurile s-au schimbat. împăraţii din Bizanţ au ajuns să plătească tr but greu sultanilor otomani, care cuprinseseră încă din secolul al XlV-le aproape toate ţările creştine din Balcani. E drept că în urma înfrînger de la Ankara din 28 iulie 1402 ascensiunea turcilor a fost amînată c cîteva decenii, dar deja în 1430, ei cuceresc Tesalonicul, al doilea mai oraş după capitala Imperiului. în culmea disperării, împăratul Ioan ■ VIII-lea Paleologul (1425—1448) s-a âecis, din nou, să încerce impos bilul. Istoricul Sphrantzes relatează că, după concepţia tipică a vremi împăratul a trimis în solie la sultan pe un demnitar să-i aducă la ci

* Capitol redactat de Pr. prof. T. Bodogae şi Pr. prof. I. Rămureanu.