Alba Iulia

Călin. File de poveste, sugerând amploare, trezind anume o emotie evocatoare. Varianta lui C. Morariu e săltăreată si se mizează pe o coardă oarecum umoristică, pregfătind finalul ca pe o poantă, scontată: „Lâng-a leilor arenă/ Asteptând a luptei scenă/ Regele Francisc sedea/ Si-mprejuru-i pe balcon/ Cei mai mari de lângă tron/ Si-o cunună de dame-astepta”.

Nici St.O. Iosif nu sugerează tensiunea dramatică a fondului baladei, discursul având caracterul unei desfăsurări de povest „În fata grădinii sale cu lei,/ Când gata-i să-nceapă lupta de fiare,/ Stă regele Francisc pe tron./ În preajmă-i stâlpii coroanei,/ Si de jur împrejur, pe înaltul balcon,/ Cunună de mândre femei”. În vreme ce I. Cassian-Mătăsaru coboară cumva tonul, ca-ntr-o relatare de fapt divers: „În fata grădinii cu fiare/ Stă regele Francisc în asteptare/ Ca lupta să-nceapă curând./ Mai marii măretei coroane/ În juru-i – iar sus în balcoane/ Stau mândrele doamne în rând”.

Toată constructia eminesciană a tălmăcirii se află sub semnul marcatei tensiuni dramatice a confruntării între protagonisti, vizualizând sugestiv detaliile: „Regele dă semn cu mâna, sare-o poartă din tâtâne/ Si un leu iese în fată, cumpătat, cu pasuri line,/Mut se uită împrejuru-i, cască lung si a lui coamă/ Scuturând-o, îsi întinde muschii si s-asază jos”,fată de naivitatea versificatiei lui C. Morariu: „Si regele cum porunceste/ Pe-a custei use porneste/ Cu pas maiestatic si greru/ Un leu”,sau relatarea, oarecum amuzantă, la St. O. Iosif: „Si la un semn s-a deschis colivia,/ Si grav, în arenă, un leu/Îsi poartă mândria/ Si cată mut, de jur împrejur./ Căscând fioros/ Îsi scutură coama-ncurcată/ Si se-ncovoaie odată,/ Apoi se culcă jos”, în vreme ce la I. Cassian Mătăsaru, tratarea dobândeste aliura unei autentice fabule tâlcuitoare, despre animale, amintind de un Donici sau Gr. Alexandrescu: „Un semn când regele face,/ O poartă larg se desface si/ De-odată, cu pasul greu/ Calcă un leu./ Tăcut în jurul lui cată - / Si iată,/ Cască, se-ndoaie,/ Si coama-si înfoaie./ Se-ndreaptă din sale,/ Se-ntinde agale/ Somnoroasa fiară“.

Nu e în intentia noastră, acum, realizarea unui studiu comparat, stilistic vorbind, al celor patru traduceri în româneste ale baladei schilleriene, doar evidentiere acelui angajament dramatic, cu amplă deschidere de satiră socială si morală, pe casre Eminescu stie a-l impune. Aici aflăm, în aceasta, la drept vorbind, originalitatea traducerii. Nervul replicii din final, al cavalerului ce respinge umilinta ridicolă la care zeflemeaua socială îl decade, este bine punctat de poetul român: „Doamna mea, o multămire ca aceasta n-o mai voi!” („Nu-ti cer, domnisoară, nici o răsplată“, este prozaică expresia la C. Morariu; la St.O. Iosif, replica e sărăcut simplificată: „Răsplata, doamnă, n-o mai voi!”, si chiar lovită de banalitate la I. Cassian-Mătăsaru: „N-am, doamnă, nevoie de nici o răsplată“).

Actualitatea sensului moral la Schiller, a unei întâmplări ce avea, se pare, o bază istorică reală,⁷³ nu este mai putin acut resimtită de Eminescu, într-o epocă pe care el o acuza, fără menajamente, de decădere. Traducerea baladei Mănusa poate fi asumată astfel în programul său de angajament satiric, atât în practica gazetăriei cât si în creatia poetică.

Ciclul Schillerian marchează, din acest punt de vedere, în preocupările lui Mihai Eminescu, o constantă⁷⁴ – ca atitudine si nu mai putin ca o credintă artistică, tinând seama că lirica poetului german aducea în contextul literar national al momentului, sporul de altitudine prin accentele de meditatie filosofică, fapt pe care Eminescu l-a înteles si l-a impus demersului său creator original, cu altă deschidere, se-ntelege, spre universalitate.

1 Ioan Massoff, Eminescu si teatrul. Editura pentru literatură, Bucuresti, 1964, p. 22, preluând informatiile de la Em. Grigorovitza, Cum a fost odată, 1911.

2 „Pentru satisfacerea curiozitătii lui intelectuale, Eminescu avea posibilitatea să citească si în biblioteca germană a scolii” – D. Murărasu, Mihai Eminescu. Viata si opera, Editura Eminescu, Bucuresti, 1983, p. 8

3 G. Bogdan-Duică, Muzicalitatea lui Schilller si Eminescu. În G. Bogdan-Duică, Mihai Eminescu. Studii si articole. Editie îngrijită, prefatată, note si bibliografie de Ecaterina Vaum. Editura Junimea, Iasi, 1981, p. 218. „L-a gustat cu patimă pe Schiller”, zice si Constantin Loghin în Istoria Literaturii Române (De la început până în zilele noastre), Editia a XIV-a, revăzută, cu 128 portrete si una hartă. Editura Mitropolitul Silvestru, Timisoara, 1945, p 330

4 G. Bogdan-Duică, Introducere la Mihai Eminescu, Poezii, publicate si adnotate de Gh. Bogdan-Duică, 1924, reluată în volumul Eminescu – Propriul vis. Prefete definitorii. Editie, antologie, aparat critic de Fănus Băilesteanu, Cristina Crăciun, Victor Crăciun. Studiu introductiv de prof. dr. Ion Rotaru. Editurile Litera – David, Chisinău – Bucuresti, 1999, p. 76-77.

5 „… după ce se înarmase bine cu literatură clasică, veche, el pasionat germanist, prozelit al lui Goethe, Schiller, Novalis, Heine, Lenau…”, comentează Dimitrie V. Păun, în Înrâurirea lui Eminescu si imitatorii lui, în Secolul XX, Bucuresti, an. IV, nr. 1198, 10 iunie 1903, p. 2. Reprodus în Corpusul receptării critice a operei lui M. Eminescu. Secolul XX. Vol. II, ianuarie – august 1903, Editie critică de I. Oprisan si Teodor Vârgolici. Note, comentarii si variante de I. Oprisan, Editura Saeculum I.O., Bucuresti, 2005, p. 152: Ilarie Chendi într-un articol din 1905, consideră că influenta cea mai mare pe care Schiller a avut-o asupra lui Eminescu este perioada 1867 – 1873 (Mira, în Calendarul Minerva pe anul 1906, p. 219-221. Apud Corpusul receptării…, Secolul XX, vol.4, p. 3800.

6 D. Murărasu, op. cit.,p.75

7 Fritz Martini, Istoria literaturii germane. De la începuturi până în prezent. În româneste de Eugen Filotti si Adriana Hass, Cuvânt înainte de Liviu Rusu, cu un studiu critic de Tudor Olteanu. Editura Univers, Bucuresti, 1972, p. 251

8 Ibidem, p. 240

9 Ilarie Chendi, Lenau (1802 – 1850), în „Familia”, an. XXXVI, nr. 42, 15/18 octombrie 1900, reluat în Corpusul… XX, vol. III, (1894 – 1900). Ed. cit., p. 340

10 G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu (I). În Opere, 12, Editura pentru literatură, Bucuresti, 1969, p. 324

11 În volum, poezia apare pentru prima dată în M. Eminescu, Proză si versuri. Editor V.G. Mortun, Iasi, 1890, p. 210-212. „Socot – spune editorul în prefata sa – că vom aduce un serviciu însemnat celor se se îndeletnicesc cu cercetarea amănuntită si cu studiul dezvoltării geniului poetic al lui Eminescu, publicând aici întâiele bucăti ale marelui nostru poet”.

12 G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu (II). În Opere, 13, Editura Minerva, Bucuresti, 1970, p.275-276

13 Dumitru Micu, Lirism de expresie gnomică. În Eminescu în „raza gândului etern”, Editura Vestala, Bucuresti, 2005, p. 21

14 Elie Dăianu, Eminescu în Blaj. Amintiri ale contemporanilor. Culese de dr. Elie Dăianu. Sibiu, Tipografia Poporului, 1914, p. 32

15 Revista reia poezii din publicatiile de la Bucuresti sau din Iasi, datorate unor Gr.H. Grandea. V. Alecsandri s.a., dar în privinta productiei autohtone, calitatea liricii este cu totul îndoielnică. Spre exemplificare, iată, poezia Ce esti tristă, amărâtă?, de Paul Droga, publicată cu un număr înaintea debutului lui Eminescu în „Familia” (an.II, nr.5, 15/27 faur, 1966, p. 50):”Ce esti tristă, amărâtă,/ Inger dulce, ideal// Ce te-ntristă-asa iubită/ Ce te-ntristă spune-mi dar?!// Oh nu plânge căci mi frânge/ Inimioara plânsul tău;/ Si se frânge, când a plânge/ Te zăresc ingerul meu!?(…) Oh grăeste, c-amăreste/ Al meu sân, tăcerea ta./ Te iubeste si doreste/ Plânsul tău de-ar înceta.// O privire de iubire/ Si te strâng la sânisor,/ Din peire-n fericire/ Eu în rai cu tine zbor”. Sau, două numere după debutul lui Eminescu, poezia Florile mele de Iosif Roman:”Grădina vietii mele/ Avea niste floricele, -/ Nici că găseai decât ele/ Mai frumoase, tinerele (…) Fericit eram cu ele,/ Le stimam ca frumusele;-/ Mai ales când cu propus/ Se-ntâlneau la cer în sus.// Multi le cată dulcetia/ Pentru ele-mi dă amicitia;/ Dar nu vroiam să le-nsele/ Florile vietii mele!// N-as fi rupt pentru o lume/ Una, ca să se sugrume;/Nu tineam demn nici un nume/ Care din loc să le scurme” („Familia”, an.II, nr.8, 15/27 martiu 1866, p. 56).

16 „Poezia lui Schiller este scurtă si vagă - nota G. Călinescu – iar tema < sperantei > e desfăsurată de Eminescu după canonul acestui fel de poezie, făcându-se aplicatii în toate categoriile pasibile de acest sentiment” (G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, 2, ed. cit., p. 274), fiind si motivul pentru care, la rândul său, Perpessicius o consideră ca “o adaptare”, evidentiind doar „influenta schilleriană, de epocă“ (Perpessicius, Note si variante la M. Eminescu, Opere, I. Poezii tipărite în timpul vietii. Introducere, note si variante, anexe. Editie critică îngrijită de Perpessicius. Cu 5o de reproduceri după manuscrise. Editura Vestala, Edirtura Alutus-D, Bucuresti, 1994, p. 254. Editia reproduce identic editia princeps din 1939).

17 D. Vatamaniuc atrage atentia asupra faptului că Eminescu amplifică modelul german, de la 18 versuri la 45 de versuri – v. M. Eminescu, Traduceri literare. Editie, studiu introductiv, note si comentarii de D. Vatamaniuc, Editura Vestala, Bucuresti 2002, p. 234

18 Mihai Eminescu, Poezii în „Familia”. Editie îngrijită, note si postfată de Miron Blaga. Cuvânt înainte de Ioan Cretu. Prefată de Mihai Drăgan. Casa de presă si editură “Anotimp”, Oradea, 1992.

19 Elie Cristea, Corpusul…, Secolul XIX, ed. cit., p. 162

20 Cristian Livescu, Întâiul Eminescu. Studiu critic. Copiii lui Saturn. Digresiuni despre geniu. Editura Crigarux, Piatra Neamt, 1998, p. 149

21 Ibidem, p. 53

22 Const. C. Giurescu, Geneza poeziei „Speranta” a lui Eminescu. În Revista Istorică Română, an. III, nr. II -III, 1933, p. 286- 268.

23 N. Iorga, Istoria literaturii române contemporane, vol. I, 1934, p. 129

24 L.I. Curuci, Poezia lui Eminescu. (Poetica genurilor si speciilor literare. Poetica versului). Chisinău, Editura Paragon, 1996, p. 35; „Termenul-titlu apare de sapte ori în poezie. Ceea ce trebuie adăugat este faptul că, desi avem de-a face cu un termen abstract, acesta este supus unui accentuat proces de personificare (v. verbele: mângâie /2/, alină /3/, face de uită /2/, animă, pune hotar, însenină, închină, care prezintă trăsătura semantică /+ activ/). – v. Stefan Badea, Biografia poeziei eminesciene. Constituirea textului poetic. Editura Viitorul Românesc, Bucuresti, 1997, p. 178

25 D. Vatamaniuc, Eminescu si traducerile sale literare. În M. Eminescu, Traduceri literare. Editie, studiu introductiv, note si comentarii de D. Vatamaniuc, Editura Vestala, Bucuresti, 2002, p. 7. Tot din perspectivă stilistică, să retinem si remarca lui L. Galdi privind utilizareaîn poezia Speranta a unor arhaisme ca blastămă sau ceriul etc. – v. L. Galdi, Stilul poetic al lui Mihai Eminescu, Editura Acad. R.S.R., Bucuresti, 1964, p. 10

26 D. Caracostea, Arta cuvântului la Eminescu. În Scrieri alese, III. Editie îngrijită, prefată si note de Mircea Anghelescu. Editura Minerva, Bucuresti, 1992, p. 102

27 Ion Gherghel, Schiller în literatura română. Cu prilejul împlinirii a 175 de ani de la nastere. Aspectul istorico-cultural si bibliografia critică. Extras din Revista germanistilor români, Monitorul Oficial si Imprimeria Natională, Bucuresti, 1935

28 D. Murărasu, op. cit., p. 75.

29 Textul figurează în mss. Elena si este datat aprilie 1867, nefiind publicat decât de Perpessicius în vol.I de Opere, 1939

30 Despre relatia Eminescu – Schiller vorbeste si Ion Scurtu în Prefată / Vorwort la editia de ppoezii în limba germană, M. Eminescu, Gedichte. Deutsch von V. Tecontia, Verlag des Rumanischen Lloyd, Bucarest, 1903, p. III – XIX.

31 G. Călinescu, Viata lui Mihai Eminescu, editia a IV-a, revăzută, Bucuresri, Editura pentru literatură, 1964, p. 104

32 Într-un memorial intitulat În Nirvana, I.L.Caragiale reproduce cuvintele pe care i le spusese un actor ce si-l amintea pe Eminescu din port de la Giurgiu: „Si-mi povesti cum găsise într-un otel din Giurgiu pe acel băiat – care slujea în curte si la grajd – culcat în fân si citind în gura mare pe Schiller” – I.L.Caragiale, În Nirvana. În Ei l-au cunoscut pe Eminescu. Antologie, editie, note, bibliografie de Cristina Crăciun si Victor Crăciun. Studiul introductiv si cronologie de Victor Crăciu. Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p. 144

33 D. Panaitescu-Perpessicius, M. Eminescu. În Eminescu – Propriul vis, ed. cit., p. 241

34 Ilarie Chendi, Aniversarea mortii lui Schiller. În Ilarie Chendi, Eminescu si vremea sa. Editie îngrijită, studiu introductiv, notă asupra editiei si schită biobibliografică de Răzvan Voncu. Editura Viitorul Românesc, Bucuresti, 1999, p. 72-74

35 D. Vatamaniuc, Note si comentarii la editia citată, p. 270

36 Maria Cuntan publică o traducere din Resignation de Schiller în „Familia”, 23 decembrie/ 9 ianuarie 1898. O traducere avem si în 1888 în volumul lui Wolf Absohn, publicat la Roman, în versiune paralelă, germană si română. (v.D.Vatamaniuc, op.cit.,)

37 G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu (I), ed. cit., p. 323; Constantin Loghin punctează si el această idee:”Desi influentat de modele străine si crescut într-o cultură străină, Eminescu a stiut să prelucreze cu desăvârsire materialul împrumutat si ceea ce ne prezintă apare ca o creatie originaă“. Op. cit. p. 361

38 G. Călinescu, Viata lui Mihai Eminescu, ed. cit., p. 104

39 Mihai Isbăsescu, Istoria literaturii germane, Editura Stiintifică, Bucuresti, 1968, p. 223

40 Gherea (C. Dobrogeanu), Eminescu în Studii critice, vol. I, editiunea a 5-a, Bucuresti, Editura Librăriei “Universala” Alcalay & Co., (f.a.), p. 174

41 v. Perpessicius, Comentarii la M. Eminescu, Opere I, ed. cit.

42 Perpessicius, Introducere la M. Eminescu, Opere, I, ed. cit., p. XXXV

43 L.I.Curuci, Op. cit., p. 51

44 v. Caietul continut în mss. 2259, cunoscut sub numele de Caietul Elena

45 Cristian Livescu, Caietul vienez – volumul de debut al lui Eminescu. În M. Eminescu, Poemele Ondinei. Caietul vienez si alte poezii. Editie critică, studiu inroductiv, note si comentarii de Cristian Livescu, Editura Crigarux, Piatra Neamt, 2003, p.10

46 Perpessicius, Comentarii la Mihai Eminescu, Opere, vol, I, ed. cit., p. 452

47 Lista titlurilor pe care o concepe Eminescu în 1870 se extinde, de fapt, pe spatiul a două caiete. Cel dintâi, datat cu trei ani mai devreme, 1867, este numit de obicei Caietul Elena (mss. 2259), titlu împrumutat de la poezia ce inaugurează colectia: Elena (meditatiune) si care nu este altceva decât o primă versiune a poezie Mortua est! În total, sase piese: La o artistă, Serata (o primă variantă a poemului de ample dimensiuni Ondina), Amicului Filimon Ilea, Junii corupti si Resignatiune (din Schiller). În cel de al doilea caiet, mai amplu, filele căruia încept cu numerotarea de la 15 (primul caiet având 14 file), cuprinde titlurile: De ce să mori tu?, De-as muri ori de-ai muri, Doi astri, Unda spumă, Prin nopti tăcute, Când privesti oglinda mărei, Mortua est, Când…, Când marea, Ondina (fantasie), Replici, Viata mea fu ziuă, La o artistă, Steaua vietii, Când sufletu-mi noaptea…, E îngerul tău or umbra ta, Muresanu, Christ, De-as avea…, Îngere palid…, Cine-i? (din drama Steaua mărei), Ector si Andromache (de Schiller), Locul aripelor, Nu e stelută…, Din lyra spartă, Care-o fi în lume…, La mormântul lui Pumnul, Noaptea potolit si vânăt…, Horia, Frumoasă-i…, Lida, O călărire în zori, Din străinătate, Venere si Madonă, Os magna sonaturum. În finalul caietului, nenumerotate de data aceasta: Cântecul lăutarului (ce face parte tot din Ondina), Când crivătul cu iarna (text tăiat, mai apoi), Fragment (reluând motivul din Steaua vietii) si La moartea lui Neamtu. Cum se vede, nu e o ordine cronologică, însiruirea are în vedere poezii publicate sau inedite, unele cu modificări de titlu, totul probând intentionalitatea unei structuri unitare a operei, gândită anume.

48 G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, I, în Opere, vol. 12, ed. cit., p. 327

49 Scrisoarea lui Fr. Schiller către Korner, datată 25 mai 1792, este comentată de G. Bogdan-Duică în articolul Muzicalitatea lui Schilller si Eminescu, din volumul Studii si articole, ed. cit., p. 218

50 Ilarie Chendi, Aniversarea mortii lui Schiller, ed. cit., p. 72

51 Textul se află în acelasi manuscris nr. 2259, Caietul Marta, p. 31-31 v.

52 v. Ilarie Chendi, Aniversarea mortii lui Schiller, ed. cit., p. 74

53 v. Sămănătorul, an. IV, nr. 6 din 6 februarie 1905, p. 95-96. În volum va fi editată pentru prima dată în Mihai Eminescu, Poezii postume. Editie nouă (Cu o prefată de Ilarie Chendi), Bucuresti, Institutul de arte grafice si editură Minerva, 1905, p. 12-13

54 Perpessicius, Comentarii la M. Eminescu, Opere, I, ed. cit., p. 510

55 G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, I, ed. cit., p. 323-324. În Convorbiri literare, An. V, nr. 21, 1 Ianuarie 1872, p. 329 – 334, S.G. Vârgolici semnează traducerea integrală a poemului Cântecul clopotului de Fr. Schiller. Cităm spre exemplificare: „În pământ tare stă-ntepenită/ Forma de humă arsă în foc./ Azi pentru clopot ziua-i menită!/ Copii, la lucru! Ce stati pe loc?/ Hai! Sudori calde/ Fruntea să scalde,/ Lucrul să facă maistrului nume;/ Dar de sus vie harul în lume” Etc.

56 În Familia, într-un număr din 1885, Iosif Vulcan, vorbind despre faptul că „Eminescu cunostea cu de-amănuntul pe Schiller”, crede că volumul tipărit la Iasi în 1864, ce contine traducerea tragediei lui Fr. Schiller, Moartea lui Wallenstein, în „publicatia societătii Junimea”, si semnată E.M., ar apartine tot lui Emninescu. Eroare, desigur. Poetul avea pe atunci doar 14 ani si nici o legătură cu Junimea, iar E.M. nu este atcineva decât Emilia Maiorescu, sora lui Titu Maiorescu, cea care efectuase traducerea. Redactorul revistei de la Oradea, din prea marea dragoste ce o purta colaboratorului său, aflat în suferintă, se grăbea să-i atribuie un text de care el, oricum, nu avea nevoie. (v. si G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, I, în Opere, 12, ed. cit., p. 323 – 324.

57 D. Vatamaniuc, Eminescu si traducerile sale literare, op. cit., p. 5-6

58 “Încă de pe când umbla cu trtupele de teatru – zice G. Călinescu – Eminescu va fi fost pus de către directori să traducă drsame din limbi străine” – v. G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, I, ed. cit., p. 323

59 I.A.R. (I.A.Rădulescu-Pogoneanu), O baladă de Schiller tradusă de Eminescu. În Epoca, 11 iunie 1904

60 D. Vatamaniuc adaugă imediat:”traducerea retine atentia, cu tot lucrul său improvizat, prin miscarea alertă a discursului critic”, v. Note si variante la ed. cit., p. 254

61 Versiunea românească se află în mss. 2281, p.38v – 42 + 38

62 “De curând a apărut la librarul editor Fr. Th. Thield din Lipsca un fascicol nou (V) din Schalk-Bibliothek, cuprinzând Der Handschuh, von Fr. von Schiller. Eine polyglotte Zuzammen stellung von Fr. Thiel mit 24 original Illustrationen von W. Wellmer”. Varianta în franceză este semnată de A. Saint-Fox-Brantome; în italiană de Bandello; în spaniolă de Timonedo etc. În prefată se mentionaează că “dl. Eminescu a fost anume recercat prin mijlocirea consulului german Grsebach din Bucuresti”.

63 Într-unul din primele studii de amploare, consacrate vietii si operei lui Mihai Eminescu, Elie Cristea făcea în 1895 o interesantă paralelă între poetul nostru si Fr. Schiller, găsind similitudini biografice semnificative, mai ales în ceea ce priveste finalul tragic al acestora, si îndrăznind o presupunere de posibilă salvare existentială a lui Eminescu, prin aflarea unei femei care, devotându-i-se, să-i ordoneze si să-i prelungească astfel anii de viată creatoare, printr-un anume echilibru conjugal -, idee ce o vom afla mai apoi tratată si de către alti biografi: „Tineretea lui Schiller se aseamănă într-o oarecare măsură cu a lui Eminescu. Schiller mărturiseste într-o scrisoare adresată lui Korner că si-a trăit tineretea într-o cruntă mizerie./ Numai legarea vietii de o fiintă cu suflet nobil i-a redat puterile spirituale necesare continuării activitătii poetice. A găsit această fiintă în persoana Charlottei Lengefeld. Sub îngrijirea ei, care nu permitea nimănui să-i tulbure viata, poetul si-a putut prelungi viata, desi era bolnav. Acestei femei trebuie să-i multumească literaruta germană pentru o mare parte din creatiile lui Schiller./ O femeie iubitoare poate l-ar fi mentinut si pe Eminescu într-o viată ratională. Acest fapt ar fi influentat si creatia lui literară” - v. Corpusul..., Secolul XIX, vol. II, ed. cit., p.150: în 1906, în Revista Asociatiei Învătătorilor si Învătătoarelor din România (An.VII, nr.6, noiembrie), G.P.Salvanu, într-un articol intitulat Schiller - Alecsandri - Eminescu face si el un paralelism între vietile celor doi poeti, Schiller si Eminescu, pe ideea că ambii duseseră “o existentă rătăcitoare si mizerabilă de boem” (Apud Corpusul receptării…, Secolul XX, vol.5, p. 251).

64 D. Murărărasu, Mihai Eminescu, Viata si opera. Editura Eminescu, Bucuresti, 1983, p. 403

65 În articolul O baladă de Schiller tradusă de Eminescu, I.A. Rădulescu-Pogoneanu face următorul comentariu: „Domnul Maiorescu a găsit de curând printre cărtile sale un volum care cuprinde traducerea baladei lui Schiller Der Handschuh (Mănusa) în mai multe limbi, între care si româneste”, arătând că traducerea era însotită de următoarea notă; „Original, durch den rumanischen Dichter M. Eminescu ad hoc angefertig <(originală, făcută ad-hoc de poetul român M. Eminescu) >”. Si, entuziasmat, adaugă: „avem astfel o mică lucrare a lui Eminescu necunoscută până acum”. Arătând că editorul germasn aduce multumiri pentru sarcinile prestate în realizarea volumului, atât domnului Miklosich, cunoscut slavist, „probabil pentru traducerea slovacă“, dar si lui Grisebach, consulul german din Bucuresti, trage numaidecât concluzia că acesta “se va fi adresat lui Eminescu” direct, „care a si făcut deândată traducerea”, cei doi cunoscându-se “din cercul d-lui Maiorescu si al Convorbirilor literare”, unde consului german „se împrietenise cu unii din scriitorii nostri”, „el însusi poet”, una din poeziile sale „din volumul Der neue Tannhauser fiind tradusă în româneste si a apărut în Convorbiri literare la 1 martie 1881” sub semnătura lui R. Torceanu, sub care consideră a se ascunde “altcineva, care a vrut să rămână neunoscut”. Apoi adaugă: „Pe Grisebach trebuie să-l fi apropiat de Eminescu îndeosebi, pe lângă cultura lor comună, admiratisa amândurora pentrtu Schopenhauer. Eduard Grisebach a făcut apoi cea mai bună editie a operelor lui Schopenhauer”. Pe cât de bine intentionat, articolul lui I.A. Rădulecu-Pogoneanu, la rândul său un apropiat al lui T. Maiorescu, este plin de inexactităti ce îl aruncă într-o postură de ignorant în materie, fapt imediat sanctionat de I. Scurtu, care într-o notă din Sămănătorul (20 iunie 1904) îi dă replica. După ce rezumă continutul articolului lui I.A.Rădulescu-Pogoneanu, I. Scurtu scrie: „Ni se mai spune în acea cronică literară că traducerea lui Eminescu ar fi o lucrare < necunoscută pân’acum >, întelegându-se că am avea de înregistrat o < descoperire >, datorită unei fericite întâmplări care a pus în mâna autorului notitei din Epoca volumul respectiv din Schalk-Bibliothek, păstrat printre cărtile d-lui Maiorescu, de la care avem desigur si pretioase comunicări dspre relatile dintre Eminescu si Ed. Grisebach. Regret că < descoperirea > Epocei nu se poate admite. Traducerea românească a baladei lui Schiller a apărut cu iscălitura lui Eminescu, încă în 1881 în revista < Amicul familiei > (Nr. 17-18): mai târziu tinându-se de cei ce nu-si pierd vremea cu răsfoirea oricărei reviste obscure, aceeasi traducere a fost reeditată într-una din cele mai răspândite biblioteci populare pe care le avem, în Saraga (M. Eminescu, Poezii, editia cea mai nouă, apărută acum vreo doi ani, pp. 185-186; este a patrusprezecea mie din această editie, de altminteri destul de rău îngrijită, a poeziilor lui Eminescu)”. Nici în privinta traducerii poeziei lui Grisenbach, apărută în Convorbiri literare. I. A. Rădulescu-Pogoneanu nu este mai bine informat căci în această revistă, în nr. 1, 1 aprilie 1881 este publicată o Erată în care se face următoarea precizare: „În tabla de materii, anul XIV, împărtită cu numărul din urmă, se arată că din eroare poezia < Din tineretă > de Grisebach ar fi tradusă de R. Torceanu, pe când este tradusă de T. M. (Titu Maiorescu, n.n., Ct. C.). Asemenea s-a uitat a se însemna literele T.M. pag. 483, vol. XIV, la sfârsitul poeziei citate”. Iată, asadar, cum noutătile oferite de I.A.Rădulescu-Pogoneanu se dovedesc eronate. În Comentariile la editia de Opere, M. Eminescu, vol. II, Perpessicius citează, pe acest subiect, din Însemnările zilnice, I, ale lui T. Maiorescu, p. 335: „Mă văd des cu Eduard Grisebach, consulul Prusiei în Bucuresti. Cunoscut prin el pe Alarcom, eu tradus după aceea < O bună pescuire > , si o poezie din < Noul Tannhauser > al lui Grisebacg, si Qartrinhas braziliane si afară de asta chiuituri tiroleze, îndemnat la aceasta de o seară petrecută la Iasi la al-de Netgruzii, la sfârsitul lui Maiu (Joi seara 29 Maiu st.v.)” (p. 362).

66 M. Eminescu, Opere, III, Poezii (3). Editie critică de D. Murărasu. Postfată de Eugen Simion. Editura “Grai si suflet – Cultura natională“, Bucuresti, 1995, p. 339-342

67 Tudor Vianu, Schiller. “Xenii”, “Tabule votive”, “Balade”. În Opere, 10. Studii de literatură universală si comparată. I. Editie de Gelu Ionescu si George Gană. Note de George Gană, Bucuresti, Editura Minerva, 1982, p. 725

68 Idem, p. 726

69 L.I.Curuci, Op. cit., p. 85

70 Pail Langfelder, Prefată la Schiller, Poezii. În româneste de I. Cassian-Mătăsaru. Cu o prefată si note de Paul Langfelder. Bucuresti, Editura Tineretului, 1958, p. 5-6. Colectia Cele mai frumoase poezii.

71 Sunt cunoscute traducerile din Mănusa, realizate de C. Morariu, publicsată în „Amicul familiei” (Gherla), an. X, nr. 1, 1-13 ianuarie 1886, p. 8-9; St.O.Iosif, în „Viata”, din 5 martie 1895 si I. Cassian Mătăsaru, în vol. cit., 1958, p.68-71

72 „Traducerea făcută de Eminescu, cu 14 ani înainte de prima încercare a lui St.O.Iosif, este în general exactă, desi marele poet român si-a luat libertăti în ceea ce priveste lungimea versurilor si asezarea lor strofică, în legătură cu care trebuie să observăm că nici în originalul german nu se respectă o schemă riguroasă. Iosif respectă mai strâns, desi nu în mod absolut, textul Schillerian”. – Ion Roman în St.O.Iosif, Opere alese.Vol.I-II. Editie îngrijită, studiu introductiv, note si bibliografie de Ion Roman. Editura Pentru Literatură, Bucuresti, 1962. Vol.II, p. 498

73 Cu spiritul său iscoditor, Serban Cioculescu întreprinde în eseul intitulat În jurul < Mănusii > lui Schiller (1983), o adevărată incursiune în labirintul bibliotecilor, pentru a descoperi câteva repere esentiale în circulatia motivului prin literaturile veacurilor trecute. Dintr-o scrisoare către Goethe, datată 18 iunie 1797, Schiller îi comunica corespondentului său că a fost „încurajat de o anecdotă“ din S. Foix, Essay sur Paris, în vederea scrierii unei balade (Mănusa). Serban Cioculescu îl identifică pe autor – Germain Francois Paullain de Saint-Foix (1698 – 1776), „care-si zicea < istoriograf al Ordinelor Regelui >”, autor al unei vaste lucrări Essais historique sur Paris (1754 – 1757). Dar nu aici, ci în vol.III al editiei de postume află o notă referitoare la numele străzii Rue de Lions, pre Saint-Paul, în Paris, în care se spune că acolo se afla clădirea si curtile în care erau tinuti închisi leii Regelui, pe care îi punea să se lupte, spre amuzamentul lui si al companiei. Într-o astfel de zi, o doamnă a lăsat să-i cadă mănusa în arenă, adresându-se apoi lui de Lorges pentru a-i cere s-o recupereze dintre fiare, ca semn al iubirii fierbinti ce i-o declara mereu. De Lorges coborî în arenă si aducându-i mănusa „o aruncă în nasul Doamnei, si apoi, cu toate avansurile si promisiunile pe care i le făcea, nu voi s-o mai vadă niciodată“. Serban Cioculescu nu se multumeste cu atât si vrea să stie cine-i relatase, „de unde luase istoricul Parisului” această întâmplare, pentru că el însusi o mai citise în Vietile doamnelor galante a „faimosului” Brantome (1540 ? – 1614), o versiune, mai maplă însă, în care se relata cum „o doamnă care era la curte”, iubita lui de Lorge, „unul dintre căpitanii pedestri ai timpului său, dintre cei mai viteji si semeti”, vroind să-l încerce pe acesta dacă era într-adevăr atât de curajos pe cât se spunea, asistând în anturajul Regelui Francisc I, la un spectacol al luptelor de fiare dezlăntuite, făcu să-i cadă în arena leilor, pe când acestia se aflau în cea mai mare înclestare, batista pe care ceru lui de Lorges să i-o aducă. Căpitanul nu pregetă, coboară si culege de jos batista pe care apoi o aruncă doamnei în obraz, căci „asemenea încercări nu sunt nici frumoase, nici cinstite, iar persoanele care uzează de ele sunt cu totul blamabile”. Dar, spune Serban Cioculescu, „nu eram satisfăcut cu acest rezultat”, pentru că aflase de o versiune „italiană a lui Bandello” (născut în 1485 si decedat în 1561). În novela XXXIX din Cartea III a acesteia află relatarea despre un Don Giovanni Emanuel care „intră din dragoste pentru o doamnă în curtea leilor si iese din-trânsa teafăr”. Bandello pretinde că auzise povestea „din gura unui signor Vicenzo”, la un ospăt „luculian”, si nu se întâmplase la curtea lui Francisc I, regele Frantei, ci în zilele lui Ferdinand al II-lea, catolicul (1452 – 1516), unificator al Spaniei, sotul Isabelei de Castilia. Eroul acestei „prime versiuni” este Giovani Emanuel, îndrăgostit de Leonora, domnisoară de onoare a reginei. Fiind el foarte viteaz, curajos si plin de calităti morale, dar „nu prea frumos”, ba chiar dizgratios fiziceste, domnisoara vrea să se elibereze de insistenta lui curte si-l supune la grele încercări, pe care le trece, pe toate, cu destoinicie. Atunci Leonora recurge la „proba mănusii”. Cavalerul o recuperează dintre lei si returnând-o „se înclină în fata Leonorei si sărută mănusa, întinzându-i-o. În acelasi timp, ridicând mâna, îi arse în obraz o strasnică palmă si-i zise: – Aceasta, doamnă, ti-am dat-o, ca nu cumva să mai pui în primejdie pe vreun cavaler dintre cei de o seamă cu mine”. Chiar dacă Serban Cioculescu mai pomeneste si de existenta unei variante scotiene, pe care însă n-a putut-o citi în direct, până la urmă se declară multumit totusi de incursiunea efectuată în „bibliografia temei”, chiar dacă nu poate stabili „o exactă înlăntuire cronologică a izvoarelor care au dus, prin Saint-Foix, la Schiller”. Cât despre traducerea lui Eminescu, afirmă că „numai rareori o traducere lasă impresia unei creatii originale”, întrucât „originalul afectează o metrică destul de variată, cu respectarea rimei si cu folosirea asonantei. La Eminescu, intervine uneori si versul alb”, dar „< comanda > a fost, totusi, executată constiincios, ca tot ce face Eminescu” (v. Serban Cioculescu, În jurul “Mănusii” lui Schiller. În Eminesciana, Editura Minerva, Bucuresti, 1985, p. 263 – 267).

74 În a sa Istoria Literaturii Române. În usul tinerimei române (Editia a 2-a, Tiparul si editura lui W. Krafft, Sibiu, 1892), Ioan Lăzăriciu vorbeste si despre alte traduceri din Schiller – „… traduceri din Schiller ( moartea lui Walenstein)”, p. 139 –, preluând informatia inexactă după Iosif Vulcan, informatie ce se va perpetua si în studiul lui Elie Cristea, din 1895, necontrolată - v. ed. cit., p. 175:”… el a făcut si traduceri, de pildă a tradus în versuri Moartea lui Wallenstein a lui Schiller. Aceasta, dintre operele lui Schiller, i-a plăcut cel mai mult” (!).