Alba Iulia

LITERATURĂ ROMÂNĂ SI COMPARATĂ

MIHAI EMINESCU:

CICLUL SCHILLERIAN

Prof. univ. dr. CONSTANTIN CUBLESAN

Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia

This critical essay presents the numerous theoretical, philosophical and artistic connections between the Romanian national poet, Mihai Eminescu and one of the most famous representatives of German writers, Fr. Schiller. The young Eminescu found in Schiller’s literary work a model for his own creation, so that we can follow the way of depicting several interesting similar attitudes.

Spiritul romantic german era cultivat în scolile cernăutene de la începutul secolului al XIX-lea, cu multă ardoare, astfel încât elevul Mihail Eminovici, cu o predispozitie atât de marcată deja pentru natură si pentru manifestarea liberă a personalitătii sale, găseste aici mediul prielnic în formarea gustului literar, al idealurilor de viată si de cultură, fiind, în ciuda faptului că pentru matematică nu avea o atractie, câtusi de putin, satisfăcătoare exigentelor, un eminent (la vârsta sa) cunoscător al istoriei (nationale si universale), al literaturii, atrăgând atentia, pretuirea si dragostea chiar, a unor profesori de la disciplinele umaniste. Revolutionarul ardelean, Aron Pumnul, ce-si aflase în capitala Bucovinei spatiul de refugiu si de manifestare ardentă a constiintei acut nationale, pasoptiste, era firesc să si-l apropie pe exuberantul elev, căruia îi devine mentor si părinte spiritual, dar si un profesor german, exigent, ca Ernst Rudolf Neubauer, îi acordă calificative maxime, impresionat de cunostintele de mitologie ale elevului si de interesul acestuia pentru toate faptele de cultură si literatură. „Aprinzându-i”, acest Neubauer, dragostea pentru poetii romantici, „Eminescu stia să recite pe derost, cu multă simtire, bucăti întregi din Fr. Schiller, poetul favorit al profesorului”¹. El este de-acum un pasionat cititor, atât în biblioteca de limbă română, găzduită în casa lui Aron Pumnul, cât si în cea germană a liceului², Schiller fiind constant „o lectură de tinerete a lui Eminescu”³. De altfel, G. Bogdan-Duică atrăgea atentia, nu întâmplător, asupra faptului că încă de copil, din casa părintească, Eminescu a fost „un bilingv, vorbind româneste si nemteste”, la „scolile din Cernăuti” având „alăturea literatura în forme seducătoare”⁴, citindu-i si aprofundându-i, în original, probabil, pe E.A. Hoffmann, Goethe, Keller, Burger, Heine s.a.⁵, sigur însă pe Fr. Schilller căci, după mărturiile celor ce l-au întâlnit în adolescentă, atentia lui Eminescu, în ceea ce priveste poezia germană, s-a îndreptat mai întâi asupra lui Schiller – afirmă D. Murărasu –, i-a cunoscut versurile de celebrare a antichitătii, dar si pe cele care, în Ieremiada, puneau în contact prezentul cu trecutul”⁶. Ceea ce-l va fi frapat pe adolescentul de atunci, în scrierile poetului german, a fost lirica lui de idei, asa cum apare în Die Gotter Griechenlands (Zeii Eladei), 1788; Die Kunstler (Artistii), 1789; Der Spaziergang (Plimbarea), 1795; Die Worte des Glaubens (Cuvintele credintei), 1795; Votivtafeln (Tablele votive), 1795 s.a., în care implicatia meditatiei filosofice e relevantă, ca mărturisire a omului cucerit de realitatea spiritului, a „omului care se simte creator al unui adevărat ideal pornit din interioritatea lui entuziată. În acest proces creator, inima si ratiunea, simtirea si spiritul se unesc între ele”⁷. Se adaugă si acea fire constient reflexivă a eului liric schillerian, exprimarea sententioasă, ce impune un anume patos retoric, mai ales pe tema suferintei si a purificării, poetul pledând pentru „libertatea omului fată de sine însusi”, ce rezultă din „demnitatea lui pe care trebuie s-o cucerească în lupta împotriva fatalitătii constrângerii”, totul exprimat în „tensiuni dramatice potentate: între vointă si simtire duioasă, energie si sentiment, luptă si idilă, patos si dialectică, fantezie si intelect, pesimism si teodicee”⁸. Pe Eminescu îl apropia de Schiller „idealismul sentimental” al acestuia, tine să precizeze Ilarie Chendi, într-un demers analitic al influentei lui Lenau asupra poetului român.⁹ Filonul acestei poezii îl va fi determinat, desigur, pe Eminescu să ambitioneze, încă din acei ani, să traducă în întregime poeziile lui Schiller¹⁰, un prim pas fiind trimiterea (probabil din Blaj) la revista „Familia”, a poeziei Speranta, o adaptare în fapt a poeziei Hoffnung de Schiller, ce si apare, în 1866, pe prima pagină a numărului 29 din 11/23 septembrie¹¹. G. Călinescu nu respinge posibilitatea ca tânărul poet (era a cincea poezie tipărită în revista condusă de Iosif Vulcan, în 1866) să se fi influentat din Schiller, dar e categoric atunci când afirmă că „nu poate fi vorba însă de un izvor, ci de o temă care circula într-o vreme. Secolul XVII, mai cu seamă spre sfârsit, cultiva o poezie didactică, dezvoltând abstractiuni anuntate în titlu”. Criticul identifică tema, continuându-si ideea, la Herder, în Das Lied der Hoffnung, adăugând imediat: „ceea ce nu înseamnă că Eminescu a pornit de la Herder¹², pentru că poezia de tipul acesta avea răspândire”, mai făcând o trimitere si la An die Hoffnung a lui Burger.

Articulatia în vers românesc a meditatiei cu implicatii de ordin filosofic, ce „prelucrează categorial, cu anticipatie de cel putin un deceniu creatia eminesciană majoră de poezie gnomică”¹³, asa cum apărea în poezia trimisă de Eminescu – indiferent dacă el ar fi specificat sursa de inspiratie sau faptul că prezenta o traducere ori o prelucrare după poezia cu titlul similar de Fr. Schiller (Poate că în epocă, creatia aceasta a poetului german era atât de cunoscută încât nu se impunea indicarea ei în mod expres, desi, Elie Dăianu, de pildă, un intelectual ardelean de bună calitate în epocă, e drept, după o jumătate de secol, nu pare să fi cunoscut poezia schilleriană, considerând, în memorialul său din 1914, că poezia Speranta „cuprinde reflexiuni religioase asupra sperantei; reflexiuni care par provocate de o lectură a vreunei cărti teologice ori de ascultarea vreunei predici”¹⁴) – se detasa net de productiile lirice tipărite la acea dată în „Familia”, la drept vorbind în toată presa românească din Imperiul Austro-ungar, încât ea impunea, chiar si fată de primele două poezii ale aceluiasi (De-as avea… si O călărire în zori) – un talent exceptional, ce arăta o grabnică maturizare, acordându-i-se prima pagină a revistei¹⁵.

Poezia e, fără îndoială, didactică, tezistă întru totul¹⁶, dar pătrunsă de un fior liric emotional si de un substrat ideatic de natură a trezi în cititorul român din Transilvania (si nu doar) o puternică mobilizare, o credintă în împlinirea unui deziderat national de secole, animat de suflul sperantei într-un deznodământ fericit: „Tristete, durere si lacrimi (...) pier, cum de boare pier norii”. E un refren acesta, un leit-motiv inexistent în opera schilleriană¹⁷, cu care Eminescu începe si sfârseste poezia sa: „Cum mângâie dulce, alină usor/ Speranta pe toti muritorii!”

E aici speranta călătorului „prin munti”, „prin umbra pădurii cei dese”, dar si prin timp, fireste, alergând „purtat ca de vânt” către lumina „ce-o vede lucind”, de care apoi, călăuzit „din noaptea pădurii de iese”. E un limbaj metaforic, poate uzat într-o literatură mai bogată, dar atât de viu si de impunător resimtit de o natiune oropsită prin istorii dramatice – „izbiti de talazuri, furtune” - tinută în viată doar de această credintă/sperantă ce-i face pe cei multi si sărmani, să se gândească „la timpuri mai bune”, să uite „de-a mortii dureri”, urmându-si martirii, „virtuosii”, ce „murind nu disper,/ Speranta-a lor frunte-nsenină“.

Tânărul Eminescu, animat de idealuri nationale înalte, a aflat în versurile schilleriene o tenmă ce pentru românii transilvăneni era de acută actualitate. Si dacă acceptăm (toate detaliile ne îndreptătesc în aceasta) că a fost realizată la Blaj, în contextul unei atmosfere nationaliste, în cel mai bun si nobil înteles al cuvântului, aflându-se pe Câmpul Libertătii unde scânteia revolutiei de la 1848 a aprins în inimile oamenilor vâlvătaia ridicării pentru o eliberare sperată, ca o “mângâiere dulce”, care ar fi trebuit să risipească “tistetă, durere si lacrimi”, vom întelege alegerea făcută pentru o transpunere în româneste. Poezia poate fi citită, si trebuie citită, ca un prim manifest al atitudinii patriotice – exprimată acum prin mijloace poetice – căreia gazetarul Eminescu, de mai târziu, îi va fi credincios o viată întreagă. În Speranta, observă lapidar si Miron Blaga (într-un comentariu la poeziile din „Familia”, în prima sa etapă a colaborării), poetul se exprimă “convertind meditatia abstractă în simbol (asumarea viitorului prin luptă), poezia se înscrie în cadrele unui optimism vizionar”¹⁸. Tocmai de aceea, Speranta e o prelucrare ce dezvoltă, amplifică subtextual, în actualitate, particularizând sugestiv o idee, o temă comună altfel, si mult repetată în discursuri lirice moralizatoare, didactice, pe alte orizonturi literare. Cel ce va putea trece peste tratarea rutinieră a acestei teme – desigur, poezia lui Schiller este, în alt context literar si istoric, o piesă de certă altitudine lirică, tocmai de aceea e si capabilă a stârni replici -, va descoperi în substratul ei deja fiorul de esentă militantă al poeziei eminesciene de mai târziu. În Speranta, Mihai Eminescu intuia, la acea dată, un rai, în care “cei virtuosi vor fi primiti de cortegiile ingerilor si împodobiti cu cununi de flori”, ca pe A. Pumnul, cum îl vedea în elegia ce i-o închinase, idealism ce cu timpul va “începe să piardă din strălucirea lui”¹⁹.

Discursul liric eminescian dezvoltă tema, ilustrând-o prin ipostaze specifice ale trăirii sperantei în situatii umane acut tensionate, pentru a exulta grav sentimentul încrederii într-un destin mai bun posibil. Asa, condamnatul ce zace în temnită: “La cel ce în carcere plânge amar/ Si blestemă cerul si soartea,/ La neagra-i durere îi pune hotar,/ Făcând să-i apară în negru talar/ A lumii paranimfă - moartea”, sau mama, ce-si vede copilul în grea suferintă fizică, bolind: „Si maicii ce strânge pruncutu-i la sân,/ Privirea de lacrime plină,/ Văzând cum geniile mortii se-nclin/ Pe fruntea-i copilă spasmuri de chin,/ Speranta durerea i-alină.// Căci vede surâsu-i de gratie plin/ Si uită pericolul mare,/ L-apleacă mai dulce la sânu-i de crin/ Si fata-i umbreste cu păr ebenin,/ La pieptu-i îl strânge mai tare”, ori, marinarii izbiti de tempesta furtunii: „Asa marinarii, pe mare îmblând,/ Izbiti de talazuri, furtune,/ Izbiti de orcanul ghetos si urlând,/ Speranta îi face de uită de vânt,/ Si speră la timpuri mai bune” etc.

Poezia are o gesticulatie amplă si un înflăcărat spirit romantic, cu metafore menite a înfiora („orcanul ghetos si urlând”) dar si a sentimentaliza trăirea unor clipe de gingasă afectiune („L-apleacă mai dulce la sânu-i de crin/ Si fata-i umbreste cu păr ebenin”), înscriindu-se astfel într-o exaltare tipică a liricii dezvoltate în cadrul curentului. Tezismul schillerian cade aici pe un sol fertil, stimulând sentimente de trăire febrilă si ardentă dăruire pasională într-un exaltat spirit adolescentin, animat de idealuri înalt umanitare: „Cum mângâie dulce, alină usor/ Speranta pe toti muritori/ Tristete, durere si lacrimi, amor/ Azilul îsi află în sânu-i de dor/ Si pier, cum de boare pier norii”.

Fără îndoială, Cristian Livescu are dreptate când pledează pentru o lectură de subtext a tuturor poeziilor (naive, sunt unii de părere, fără a gresi prea mult) publicate în „Familia”, căutând a le deslusi, ca în cazul Sperantei, substratul metaforic, filosofic (pe care Maiorescu nu a vrut să-l accepte, neincluzând nici una din aceste piese în volumul de Poesii ce l-a editat), comentând cu subtil rafinament: „La origine un element notoriu al amvergurii comparative, motivul tălăzuirii se impune timpuriu în poezia lui Eminescu, sugerând aproape de fiecare dată, o energie dezlăntuită, violentă, clocotitoare, stârnită de asprimea furtunii. Prima mentiune de acest fel, însotită de un sentiment al surghiunului reflexiv dar si al vivacitătii combinatorii, o întâlnim încă în poemul Speranta, din setul de texte al anului 1866”²⁰. Criticul sesizează angajamentul poetic dar îl tratează în nota unei viziuni metaforizante: „Constiinta noptii, la Eminescu, este a închiderii, a dezlegării de aparente si restrângerii într-o realitate sufletească durabilă. Orice loc închis divulgă un eufemism al negativitătii cosmice si acest procedeu magic îl vom găsi la originea extazurilor eminesciene. După cum iesirea nu înseamnă neaparat recuperarea zilei, a luminii naturale, ci ajungerea la < lumina > unei alte cunoasteri, pătrunderea în sfera inaccesibilului. Scenariul unei asemenea aventuri apofatice îl întâlnim încă în poemul Speranta, unde < călătorul >, căutătorul de absolut sau de adevăr, îndemnând sufletul spre puritate, spre itinerariul initierii, rătăceste prin < noaptea pădurii > cu ardoarea de a atinge < slaba lumină ce-o vede lucind >. Capătul celălalt al noptii nu apartine certitudinii diurne; el confirmă o sperantă nouă, complexă, fiintei, expuse integrării la concretul misterios al lumii”²¹. E, vezi bine, un alt unghi de interpretare, pe care îl stimulează, în ordine conceptualizată simbolic, poezia lui Eminescu, a cărei îndepărtare ideatică de textul schillerian, stimulator printr-o tratare liberă, este cu atât mai evidentă, ea fiind posibilă tocmai datorită cunoasterii sensului de profunditate meditativă a originalului. Este si temeiul pentru care Const.C.Giurescu, în Geneza poeziei „Speranta” a lui Eminescu, nu vorbeste despre o traducere adevărată, ci consideră poezia lui Schiller ca pe ”una din influentele primite”²², stăruind mai ales asupra deosebirilor dintre cele două texte:”…versul e dactil în ambele poezii. În ce priveste tratarea, în afară de ideea generală a mângâierii pe care o dă în diferitele împrejurări ale vietii, speranta, nu constatăm o asemănare, necum o identitate între cele două texte. În timp ce Schiller arată în mod general si pe scurt cum speranta însoteste întreaga viată a omului, dela nastere până la moarte, si puterea acestei simtiri a sufletului, Eminescu dezvoltă si ilustrează ideea de mângâiere care e proprie sperantei prin c­âteva cazuri concrete: omul închis în carceră, copilul pe moarte al mamei, marinarul pe timp de furtună, sfârsitul celor virtuosi”, pentru a trage concluzia că „Eminescu a pornit, ca si în alte poezii ale sale, de la textul german, împrumutând de la acesta titlul, metrul si ideea fundamentală. Tratarea ideii îi apartine însă exclusiv”. Iar N. Iorga, înclina spre receptarea ei ca o prelucrare, spunând că ideea “e strămutată în cu totul altă sentimentalitate si cu vibrări absolut altele”, apreciiind realizarea poetică, „precisiunea fărără călcări de logică si sovăiri de pas”²³.

Speranta e o meditatie, în care „gândul se miscă – apreciază L.I.Curuci, vorbind în general despre această specie lirică, la Eminescu – impetuos, dar într-o singură directie – spre strofa finală, care, de obicei, poartă un caracter generalizator. < Speranta > pare a fi prima meditatie scrisă în această cheie. Este de metru amfibrahic (Am 4), are 9 strofe – cvintine. Gândul poetului se dezvoltă treptat, fără opriri. Toti speră: călătorul, întemnitatul, maica cu copilul bolnav, marinarii, virtuosii. Cuvântul < Speranta > este prezent în 6 din 9 strofe (în strofa 8 – de două ori)”. Referitor la faptul că poezia începe si se sfârseste cu aceeasi strofă, exegetul adaugă: „Este aplicat aici procedeul inelului compozitional – cercul se închide. Acest procedeu îl vom întâlni în mai multe meditatii eminesciene, dar în poezii lirice obisnuite si în genere în elegii, l-am atestat de mai putine ori”²⁴.

Stilistic si ideatic, Speranta, chiar dacă e raportată la modelul schillerian, de care, oricum, nu poate fi disjunctă, prezintă suficiente argumente artistice în favoarea unei libertăti creatoare ce va deveni la Eminescu un mod de apropiere, de asumare a unor teme si motive din autori străini, pe care si le va încorpora propriei viziuni, până la pierderea, adesea, a identitătii originale a acestora, astfel încât „traducerile lui Eminescu (…) poartă amprenta scrisului său si unele reprezintă creatii originale prin mesaj si context social-politic”²⁵. De Schiller îl va apropia, chiar dacă la ora aceea doar instinctual, si acel avânt general, din lirica tuturor poapoarelor, pe care îl stârnise romantismul, caracterizat printr-o „înlăturare a zăgazurilor rationalismului” si o deplină eliberare a emotivitătii profunde. Schiller, ca si Goethe, Byron, Keats, Lermontov, Mickiewicz si multi altii, dintre care unii îi erau de-acum destul de bine familiarizati lui Eminescu, deopotrivă cu el, trebuiesc priviti ca „glasuri adânci ale emotivitătii ca expresie muzicală a esentei umane”.²⁶

Cu prilejul împlinirii a 175 de ani de la nasterea lui Fr. Schiller, Ion Ghergel publică un studiu privind prezenta lui Schiller în literatura română, de unde aflăm că Hoffnung (Speranta) a cunoscut în limba noastră mai multe tălmăciri, începând cu aceeea a lui N. Tincu-Velia, din „Foaie pentru minte inimă si literatură”, 1845 (VIII, p. 92), despre care spune că prezintă „schimbări de ritmuri inexistente în model”, astăzi ne mai prezentând „decât valoare istorică”. Întrucât nu ne-am propus a urmării comparativ nivelul acestor traduceri, ne multumim să le mentionăm doar, cu aprecierile lui Ion Gherghel însusi. Astfel, traducerea lui S.G.Vârgolici din „Convorbiri literare”, Speranta (1873), este „o tălmăcire credincioasă. Versurile sunt însă slabe în urma ritmului nesigur”; traducerea lui Cons. Morariu, din volumul Poesii germane (Gherla, 1890) este una „credincioasă, dar lipsită de mlădiere”; tălmăcirii lui Gr. N. Lazu, din 1894, „îi lipseste claritatea; stilul greoi”; traducerea lui Millan Adrian, din Lumea ilustrată „se îndepărtează prea mult de text. Ritmul nesigur”; nici Speranta lui Vanghele Năumescu, din Universul literar (1907, nr. 32, p. 4) nu este izbutită , „păcatele de rimă îi scad valoarea”; remarcabilă, în comparatie cu acestea, este traducerea Mariei Cuntan, din Viata literară (1906)²⁷.

Că Eminescu intentiona la vârsta aceea a-l traduce pe Schiller în limba română (poate chiar integral – o ambitie ce-i depăsea, totusi, puterile –, în orice caz, opera acestuia o aprofunda continuu, rezonante din ea aflându-se destule, nu numai în lirica din acea perioadă de începuturi; modelul schillerian va sta la baza încercării de a traduce – liber – Cartea a doua din Eneida, iar pentru unele scene din Mira se observă destul de clar sistemul de articulatie dramatică din Don Carlos sau Kabale unde Liebe /Intrigă si iubire ²⁸), ne-o dovedeste existenta, în proximitatea timpului, a unei alte traduceri, Resignatiune. Datând din aprilie 1867²⁹, adică la ceva mai mult de o jumătate de an de la traducerea si publicarea poeziei Speranta (în septembrie 1866, în „Familia”). Tânărul era pasionat de lecturile din marele poet german si toti biografii lui se referă la faptul că în geamantanul cu cărti, pe care îl purta cu sine, în peregrinările prin tară³⁰, singur ori însotind trupe teatrale, volumele în germană ale lui Schiller se aflau la loc de cinste, el citind mereu si recitând adesea strofe si poeme întregi, pe care le învătase pe derost. „Geamantanul plin cu cărti – scrie G. Călinescu –, citirea cu glas tare a lui Schiller, într-o sură, nu sunt legende, pentru că de acum înainte, oriunde îl întâlnim pe Eminescu, îl vedem cu mormane de cărti, iar pe Schiller îl cultiva în chip deosebit pe atunci”³¹. În 1867, Eminescu se afla cu trupa lui Iorgu Caragiale prin tară, cel care îl descoperise la Giurgiu³² „purtându-si prin grajduri lada sa de cărti si studiindu-l pe Schiller”³³, iar traducerea poemei nu este tocmai de bună calitate. „Slova, limba si versificatia – spune Ilarie Chendi – ne dovedesc că e o lucrare scolară, nereusită“, apreciind doar primele două strofe ca fiind “mai bine îngrijite”³⁴. „Si eu născui în sânul Arcadiei si mie/ Natura mi-a jurat/ La leagănu-mi de aur să-mi deie bucurie;/ Si eu născui în sânul Arcadiei, dar mie/ O scurtă primăvară dureri numai mi-a dat./ / O dată numai Maiul vietii înfloreste! –/ La mine-a desflorit;/ Si zeul lin al păcei – o, lume, mă jeleste! –/ Făclia mi-o apleacă, lumina-i asfinteste/ Si iasma-i a fugit”.

D. Vatamaniuc, în demersul său, comparând traducerea cu altele făcute ulterior, e de părere că „desi ea apartine epocii neuniversitare a activitătii sale literare, se situează la alt nivel decât cel al succesorilor săi”³⁵, chiar si numai pentru faptul că o traduce integral, fată de Maria Cuntan, bunăoară, care din 18 strofe ale originalului, a tradus doar 15, realizând, de fapt, o versiune condensată³⁶. Dar, si asa, această traducere se dovedeste a fi, la rândul său, una destul de personală, realizată „cu multă libertate”, zice G. Călinescu³⁷, Eminescu găsind aici nu doar idei si sentimente ce-l animau în demersul său existential ci si lamentoul în care îsi identifica oarecum propriul destin – “tradusese din el, notează G. Călinescu, ceea ce se potrivea mai bine propriei sale soarte”³⁸: „De fericire-n lume nimica eu nu stiu” etc. De altfel, lirica lui Schiller oferea acel patos al ideilor si sentimentelor de care însusi se simtea animat, poetul german oferindu-i exemplul unei poezii în care „demnitatea omului” se afirma „în libertatea fată de sine însusi”, urmând „automodelarea în spiritul unui ideal estetic bazat pe armonia dintre trup si suflet, dintre ideal si viată, dintre fericirea senzuală si pacea sufletului”³⁹. Încă de pe atunci Eminescu se pătrunde, prin lecturile clasicilor, de ideile filosofiei germane. Si, nota cu aplomb C. Dobrogeanu-Gherea, pe această temă, „chiar dacă n-am cunoaste schita biografică a lui Caragiali, am putea spune cu sigurantă că spiritul adânc idealist si larg umanitar al lui Schiller, trebuia să-l îmbete”. Criticul marchează (în raport cu acesta) tocmai spiritul de independentă pe care si-l îngăduie poetul român, fată de surse si modele străine, subliniindu-i originalitatea cu care se implica în tălmăcirea oricărei opere literare. „Eminescu e prea personal, e o individualitate prea puternică, de aceea tot ce-a primit din afară a preferat cu desăvârsire si, manifestându-se în formă poetică, se manifesta ca o creatie proprie, Eminesteană”⁴⁰.

Resignatiune se încadrează, asadar, în acelasi univers de preocupări ideatice si sentimentale care l-au determinat si în alegerea, pentru început, a Sperantei. Ca atitudine afectivă, resemnarea se află în pandant cu speranta dar poate potenta în subsidiar aceleasi orgolii. E si motivul, probabil, pentru care poezia aceasta a fost selectată ca pas următor, de continuitate, în proiectul său de traducător, mult prea grandios si pentru care nu avea nici răbadrea si nici timpul necesar, fireste. Poezia pune câteva probleme de atitudine artistică ce-l fac pe Eminescu să găsească aici, nemărturisit, dar intentionalitatea se trădează, un soi de profesiune de credintă, de asumare a unui program ideatic, pe care Schiller îl negase, de altfel, referindu-se chiar la