Aldous Huxley

O reacţie individuală la o ipoteză publică poate constitui o experienţă particulară de mare intensitate. De pildă, în trecut, se înregistrau, în mod comun, crize de deprimare şi sinucideri disperate în rândul persoanelor slabe de înger, care luau prea în serios sanctificatele noţiuni ale osândei veşnice pentru păcătoşii care încălcaseră legile promulgate de mentalitatea locală. Disperarea ca reacţie subiectivă la ipoteza publică a iadului, poate ceda locul consolării ca reacţie subiectivă la ipoteza publică a izbăvirii. In mod analog, reacţiile subiective la ipotezele publice ale geologiei lyelliene şi biologiei darwiniste au luat la unii indivizi forma unei plăcute senzaţii, absolut particulare, de eliberare din cătuşele străvechilor superstiţii, iar la alţii s-au manifestat printr-un deprimant simţ de frustrare, prin experienţa inco-municabilă a totalei singurătăţi într-un univers ostil.

Reacţiile subiective la ipotezele enunţate de ştiinţa ·* modernă cu privire la natura umană pot lua forma deprimării individuale, bucuriei individuale, indiferenţei individuale — în funcţie de temperament şi de educaţie. Ceea ce trebuie însă reţinut este faptul că oricât ar fi ele de uşor deductibile şi public raţionale, ipotezele ştiinţifice asupra omului în multiplul său amfibianism pot lesne stârni, într-o minte cultivată, experienţe unice de bucurie sau tristeţe, de speranţă în viitor sau de nostalgică melancolie.

În trecut, scriitorilor li s-a părut foarte uşor să încorporeze în poemele, piesele, sau povestirile lor ipotezele uman dramatice şi pitoreşti ale teologiei şi metafizicii. Gândiţi-vă, de pildă, la subiectul etern valabil al intemperiilor climatului sufletesc, cu prefacerile subite ale tonalităţii simţirii, ale concepţiei asupra lumii, ale judecăţilor de valoare. Cât de simplu i se părea lui George Herbert să lege aceste experienţe personale de doctrinele publice ale Bisericii! „Cine ar fi crezut că inima mea ofilită şi închircită şi-ar putea redobândi prospeţimea!”1 întreabă el. Dar de fapt, şi-a redobândit prospeţimea, aşa încât „acum, la bătrâneţe, înmuguresc din nou; După atî-tea morţi, eu trăiesc şi scriu.”

O, Stăpâne Preamărite, asta ţi-e puterea,

Faci omul să se pârjolească în chinuri de Infern

Şi într-o clipă iară spre Rai ţi-l poartă vrerea.

1 Citat din poemul The Temple de George Herbert (1593—1633).

Sau „O, Doamne, cât de bogate, de proaspete sunt vizitele tale!” Cuvintele sunt luate dintr-b poezie de Henry Vaughan:

Ramurile-mi pustiite se-ncovoiau de durere

Mânjite cu colb şi noroi…

Dar dintr-o dat' privirea Ta radiind o mângâiere

A prefăcut pustiul în flori şi muguri noi

Ce răspândesc miresme şi-arome de plăcere *.

În aceste două foarte frumoase poeme, experienţele personale se armonizează cu concepţia publică despre lume a unei filosofii religioase care încă privea intervenţia supranaturală ca o explicaţie suficientă pentru trăirile psihologice neobişnuite.

Pentru omul de litere al secolului XX, această ispititoare cale a minimei rezistenţe e barată. Singurele ipoteze, privind versatilitatea stărilor sufleteşti, care pot fi încorporate într-un poem contemporan sunt cele confirmate de ştiinţa contemporană. Şi noi trăim experienţe personale de neîmpărtăşit, în care infernul alternează cu paradisul, iar dimineţile însorite de mai se eclipsează, de la un moment la altul, în miezuri de noapte de decembrie, în forul nostru interior, aceste schimbări ne apar ca înfăptuite de mâna unui Dumnezeu sau a unui diavol ce-ar sălăşlui în noi. Dar la nivelul public al deducţiei raţionale, avem toate motivele să le socotim drept rezultante ale prefacerilor care au loc în organism. Am învăţat că există o endocrinologie a bunei dispoziţii şi a deprimării, o chimie a viziunilor interioare mistice, şi, legată de sistemul nervos autonom, o meteorologie” şi chiar, după profesorul Piccardi 2, o astrofizica a stărilor sufleteşti versatile.

1 Citat din poemul Silex Scintillans de Henry Vaushan (1622—1695).

2 Auguste Piccardi (1884—1962), fizician belgian, colaborator al lui Einstein.

Ipotezele ştiinţei moderne se referă la o realitate mult mai subtilă şi mult mai complexă decât acea lume abstractă, verbală, a noţiunilor teologice şi metafizice. Şi, cu toate că este o determinantă a naturii umane şi a comportamentului uman, această realitate e non-umană, esenţialmente nedramatică, lipsită total de atributele evidente ale pitorescului. Din această cauză va fi dificil să încorporezi ipotezele ştiinţei în opere de artă armonioase, impresionante şi convingătoare — evident, mult mai dificil decât era pentru înaintaşii noştri să încorporeze noţiunile unor obsesii demonice, sau cea a unui Dumnezeu Atotputernic, care se joacă arbitrar cu sufletele creaturilor sale. Dar, pentru un artist dotat, o dificultate nu înseamnă niciodată o pâedică de nebiruit; ci numai o provocare la o luptă intelectuală, un stimulent pentru noi realizări. Armele conceptuale şi lingvistice cu care trebuie purtată a-ceastă luptă specială nu au fost încă inventate. Nu ştim, şi până când nu se va ivi un artist mare care să ne înveţe ce trebuie să facem, nu vom şti cum pot fi purificate poetic cuvintele încâlcite ale tribului nostru şi cele prea precise ale manualelor, astfel încât să poată armoniza experienţele noastre personale şi de neîmpărtăşit, cu ipotezele ştiinţifice în termenii cărora îşi găsesc explicaţia. Dar mai devreme sau mai târziu mijloacele necesare vor fi descoperite, armele potrivite vor fi făurite, mult aşteptatul pionier al geniului se va ivi, şi, absolut întâmplător, ca şi cum ar fi lucrul cel mai firesc din lume, ne va indica şi drumul ce trebuie urmat. Care anume va fi acest drum, nu putem prevedea. Criticul care ar fi putut prevesti ce va face Shakespeare din dramă, ar fi trebuie să fie un alt Shakespeare. In care caz, inutil să mai spunem, nu şi-ar fi pierdut timpul vorbind despre noua literatură, ci ar fi înfăptuit-o.

Calea cea mai potrivită pentru a studia omenirea este Omul şi, alături de om, studiul cel mai potrivit pentru omenire este Natura — acea Natură din care Omul e o parte proeminentă şi cu care, dacă speră să se conserve ca specie, dacă aspiră să realizeze ce-i mai bun din potenţialul său individual şi colectiv, trebuie să înveţe să trăiască în armonie.

Ce alte materii prime pentru crearea unor noi opere de artă poate să mai adauge ştiinţa la această uriaşă temă?

Să începem cu ecologia şi cu aplicaţiile sale practice în tehnicile conservării, reproducerii resurselor naturale, controlului bolilor, cultivării filoanelor de rezistenţă, hibridizării, şi a tuturor celorlalte mijloace prin care omul încearcă să menţină sau, dacă nu există, să creeze o relaţie satisfăcătoare cu mediul înconjurător. Aceste mijloace, faptele acumulate precum şi teoriile ştiinţifice pe care acestea se bazează prezintă un interes nu numai intrinsec; ci au o semnificaţie profundă pentru implicaţiile lor etice şi filosofice. In lumina a ceea ce cunoaştem despre raporturile dintre făpturile vii, între ele şi cu mediul înconjurător anorganic — şi a ceea ce cunoaştem, pe pielea noastră, despre problemele suprapopulaţiei, agriculturii dezastruos organizate, despăduritului fără rost, păşunatului destructiv, precum şi a poluării apelor, poluării aerului, sterilizării sau ruinării solului productiv — a devenit limpede ca lumina zilei că Legea de Aur a ecologiei se aplică nu numai la relaţiile dintre indivizi sau colectivităţi umane, ci şi la relaţiile acestora cu alte fiinţe vii şi cu planeta pe care călătorim în spaţiu şi în timp.

„Ce ţie nu-ţi place altuia nu face.” Vrem să fim bine trataţi de Natură? Atunci trebuie ca şi noi să tratăm bine Natura. Inumanitatea omului faţă de om a fost întotdeauna condamnată; şi, unele religii condamnă şi inumanitatea omului faţă de natură. Nu religiile care-l consideră pe Dumnezeu o entitate total distinctă, o Făptură aparte de lumea creată. Acestea iartă implicit inumanitatea omului faţă de natură. Animalele, spune cucernicul teolog catolic, sunt lipsite de suflet, aşadar te poţi folosi de ele ca de nişte obiecte neînsufleţite.

Implicaţiile etice şi filosofice ale ştiinţei moderne sunt mai curând budiste decât creştine, mai curând totemice decât pitagoreice sau platonice. Pentru un ecolog, inumanitatea omului faţă de natură merită o condamnare tot atât de severă ca şi inumanitatea omului faţă de om. E ticălos şi profund stupid nu numai să tratezi animalele de parc-ar fi obiecte, dar e ticălos şi stupid să tratezi şi obiectele de parc-ar fi simple obiecte. Ele trebuie considerate ca părţi componente ale unui întreg planetar viu, în mijlocul căruia indivizii umani şi colectivităţile umane sunt nişte ţesuturi şi organisme de un fel special — uneori, vai, oribil contaminate, ciuruite de o malignitate în floare.

Pentru vechii greci, hubris, acea violentă şi infatuată aroganţă ce caracterizează atât de odios omenirea civilizată, era considerată ca un păcat tot atât de mare când era îndreptată împotriva naturii, ca şi atunci când era îndreptată împotriva semenilor oameni. Justeţea esenţială a intuiţiilor lor etice, în această privinţă, e confirmată de descoperirile ştiinţei contemporane. Ca şi simţul lor pentru cumpătare în toate domeniile, repulsia lor faţă de extreme şi de unilateralitate.

Astăzi ştim că natura e un sistem de balanţe dinamice, şi când o stare de echilibru a fost răsturnată, se iveşte întotdeauna tendinţa de a se stabili un nou echilibru între forţele angrenate. Idealul legii de aur a ecologiei îşi are rădăcinile în ordinea naturii, între unele categorii de fapte observate şi unele categorii de valori afective pot fi detectate anumite punţi. Existenţa unor asemenea punţi e de extremă importanţă pentru omul de litere al cărui cel mai potrivit studiu este Omul, şi, alături de Om, Natura. Pe acest teren de legătură între două universuri, socotite prin tradiţie ca absolut disparate, artistul va putea să descopere materia primă pentru un nou gen de literatură a Naturii.

Ştiinţa construieşte uneori noi punţi de legătură între universuri de discuţie şi experienţă considerate până atunci ca separate şi eterogene. Dar tot ştiinţa dărâmă punţi vechi şi deschide prăpăstii între universuri care, prin tradiţie, fuseseră considerate legate.

După cum am văzut, Blake şi Keats îl detestau pe Isaac Newton pentru că tăiase vechile legături dintre stele şi ostile cereşti, dintre curcubeu şi Iris, şi chiar dintre curcubeu şi Arca lui Noe, dintre curcubeu şi Iehova — a tăiat legăturile şi, în felul acesta, a depoetizat lumea omului, şi i-a răpit semnificaţia. Dar în secolul ştiinţei lumea nu mai poate fi privită ca un mănunchi de simboluri ce reprezintă noţiuni „de dincolo”. Alles Vergaengliche ist NICHT ein Gleichnis. I

Lumea este intrinsec poetică, şi semnificaţia ei constă în ea însăşi. Sensul ei este uriaşul mister al propriei sale existenţe, şi al faptului că suntem con-'.! Ştienţi de această existenţă. Versurile lui Words-J]. _ î| 1 Tot ce-i vremelnic NU e alegorie (germ.). Parafrazat după Goethe: Tot ce-i vremelnic e numai alegorie (Faust)] § worth „. Ceva infiltrat mult mai adânc/Care sălăşluieşte în lumina asfinţitului. Şi în cugetul omului” 1 alcătuiesc o temelie mai adânc împlântată şi mai trainică pentru zidirea unei vieţi şi a unei arte susţinătoare de viaţă, decât poate oferi orice mitologie tradiţională.

Dar miturile există încă, şi încă-şi mai exercită atracţia asupra unei părţi din spiritul uman — o parte, ce-i drept, mai nestatornică, mult mai puţin „adânc infiltrată” decât acel mare Ceva fără de nume din poemul lui Wordsworth, totuşi importantă din punct de vedere psihologic.

Scriitorul contemporan, atunci când se pregăteşte să scrie despre Natură, se găseşte faţă-n faţă cu o problemă fascinantă — problema armonizării, în contextul unei singure opere de artă, a vechilor, îndrăgitelor materii prime înmânate lui de făuritorii de mituri de altădată, cu noile descoperiri şi ipoteze cu care-l asaltează ştiinţa zilelor sale.

Să analizăm această problemă în termenii unui caz particular. In această a doua jumătate a secolului XX în ce fel trebuie să trateze, un scriitor de limbă engleză, privighetorile? Primul lucru care trebuie remarcat este că, în Anglia, stropirea gardurilor vii cu substanţe chimice menite să distrugă buruienile a stârpit cea mai mare parte din populaţia de felurite omizi, ceea ce are drept rezultate faptul că privighetorile mâncătoare de omizi (ca şi cucul mâncă-tor de omizi, precum şi acele ex-omizi, care-s fluturii) au devenit rarităţi într-o ţară în care odinioară constituiau una dintre materiile prime poetice cel mai larg răspândite.

1 Citat din poemul Lines Composed a Few Miles Above Tintern Abbey (Versuri compuse la câteva mile deasupra Abaţiei Tintern).

Iată un subiect pentru un eseu amplu ramificat, pentru un poem, liric şi reflexiv în acelaşi timp, pentru un lung capitol într-un roman proustian.

Mulţumită ştiinţei, avem azi substanţe chimice care stârpesc buruienile din gardurile vii. Substanţele sunt folosite, buruienile conştiincios stârpite — şi, odată cu ele, baza biologică a unei îndelungi tradiţii de simţăminte şi expresii poetice.

Oamenii trebuie să acţioneze, dar nu trebuie să uite niciodată că sunt incapabili să prevadă consecinţele mai îndepărtate ale acţiunilor lor. Fără buruj ieni, nu-s omizi. Fără omizi, nici Filomela cu dul-: cele-i viers, nici lamentaţii sau farmecul ferestrelor} vrăjite.

În lumea noastră totul are un preţ, nimeni nu capătă nimic fără să dea ceva în schimb; plăteşti pentru fiecare grăunte de pe orice fel de ogor, fie plată pe loc, fie într-o serie de rate fără de sfârşit.

Substanţele chimice nu sunt singura contribuţie a ştiinţei la problema literară a privighetorii. Datorită celor ce studiază păsările şi comportamentul animalelor, cunoaştem astăzi mult mai multe despre cântecul privighetorii decât ştiau cei din trecut. Nemuritoarea pasăre (precară nemurire, după cum ne-au demonstrat recentele experienţe cu substanţele distrugătoare de buruieni) continuă să-şi cânte — acolo unde se găsesc încă omizi din belşug — vechiul, imemorialul cântec dureros:

Ascult în întuneric

Când al tău suflet preschimbat e-n harpă

Cu negrăit extaz! 1 1 Citat din „Odă la o privighetoare” de J. Keats. (trad. J de Aurel Covaci).

Sub clar de lună ascult în timp ce:

Talazuri de cânt inundă frunzişul Iarăşi — auzi | Eterna pasiune Eterna suferinţă! *

Şi, în timp ce ascultăm, mituri străvechi se perindă prin faţa ochilor minţii:

Şi nu desluşeşti tu oare,

Aici, în iarba englezească scăldată-n clar de lună,

Palatul cel crunt din pustiul trac?

Şi nu descifrezi

Cu-obrajii în flăcări şi ochii secaţi

Vălul cel străveziu, şi Sora ta mută înlănţuită-n păcat?

Sau, de la poveştile de groază, crimă, scandal sexual şi miraculoase intervenţii extra-terestre ale vechilor greci, atenţia poetului care ascultă lunecă spre altă tradiţie îndrăgită. Şi iată ce aude acum:

O cale şi-a tăiat acelaşi viers în sufletul lui Ruth, râvnindu-şi casa

Plângând printre străinele bucate2

Un veac după Keats, şi o jumătate de veac după Matthew Arnold, domnul T. S. Eliot a folosit aceeaşi tradiţională materie primă a simţirii poetice englezeşti şi a expresiei poetice. Şi el a scris despre Philomela de lângă barbarul rege: 1 Citat din „Philomela” de Matthew Arnold. 2 Citat din „Odă la o privighetoare” de J. Keats. (trad. de Aurel Covaci).

Privighetoarea mai umplea acolo

Cu glasul ei neprihănit pustiul

Şi mai jelea — de lume urmărită — „Tri, tri” — cântând urechilor murdare.1

Şi cât de înrădăcinat, de înnăscut murdare sunt aceste urechi! Urechile lui Sweeney, urechile doamnei Porter, urechile lui Rachel nee Rabinovici. Dar, în acest timp, privighetorile,

Privighetorile îşi deapănă cântul

Pe lingă mânăstirea Sacre Coeur,

Şi au cântat şi în pădurea sângeroasă

Când Agamemnon răcnea în suferinţă,

Şi au cernut triluri lichide

Ce-au maculat linţoliul ţeapăn de umilinţă.2

Iată-ne îndărăt printre străvechile poveşti de crimă, scandal sexual şi intervenţii supranaturale. În literatura legată de privighetori a domnului Eliot, singurele noutăţi sunt murdăria urechilor care ascultă şi vecinătatea mânăstirii Sacre Coeur. In rest, Agamemnon şi regele din Daulis; Sweeney şi Preafericita Marguerite-Marie Alacoque, sordidul modern, barbaria antică şi religiozitatea barocă — iată suprastructura mitologică, consonantele culturale şi subtonurile satirice cu care cântecul păsării nemuritoare pătrunde până la un mare poet contemporan. Când citeşti „Ţara pustie” şi „Sweeney printre privighetori”, n-ai bănui pentru nimic în lume că domnul Eliot e contemporan cu Eliot Howard şi Konrad Lorenz. Când vorbeşte despre Filomelă, o face la fel ca Arnold şi Keats — considerând-o o creatură cu 1 Citat din poemul „Ţara pustie” de T. S. Eliot (trad. de Aurel Covaci).

2 Citat din poemul Sweeney printre privighetori de T. S. Eliot.

Simţăminte umane, care-şi cântă viersul într-un cadru de referinţă cultural. Prin o mie nouă sute douăzeci, când domnul Eliot scria aceste poeme, motivele pentru care cântă păsările erau bine cunoscute. Howard şi colegii săi entomologi descoperiseră ce înseamnă trilurile Filomelei şi ce finalitate au.

Omul e măsura tuturor lucrurilor. Cât de adevărat — pentru noi! Dar pentru privighetori, măsura universului privighetorilor sunt privighetorile; pentru tigri, măsura lumii tigrilor sunt tigrii. Faptul că entologii au fost capabili să recunoască acest adevăr şi să acţioneze pe baza lui reprezintă un triumf al metodei ştiinţifice.

Filomelă, după cum rezultă, nu e Filomelă ci masculul ei. Şi când cântă privighetoarea-mascul, n-o face din durere, nici din pasiune, nici în extaz, ci pur şi simplu cu scopul de a proclama celorlalte privighetori-mascul că şi-a stabilit un teritoriu şi că e gata să-l apere împotriva oricăror intruşi. Şi ce-l face să cânte noaptea? Pasiunea pentru lună, o atracţie baudelaireană pentru întuneric? Nicidecum. Cântecul care se aude la răstimpuri, noaptea, se datorează faptului că, asemenea tuturor celorlalţi membri din specia sa, privighetoarea are un sistem digestiv care-o face să simtă nevoia de hrană la fiecare patru-cinci ore din cele douăzeci şi patru. Dispunând de omizi, în aceste intervale de hrănire, îşi previne rivalii (Tri, tri, tri), să nu se atingă cumva de proprietatea sa privată. Când puii au ieşit din ouă şi patriotismul teritorial încetează a mai fi necesar, în trupul privighetorii-mascul intervine o prefacere glandulară care pune capăt cântatului.

Eterna pasiune, eterna suferinţă, glasul inviolabil şi trilurile de extaz lasă locul tăcerii, spartă uneori doar de un cârâit răguşit.

Pentru omul de litere al secolului XX, această informaţie nouă în legătură cu o arhitradiţională materie primă a poeziei, constituie o potenţială materie primă poetică în sine. A o ignora cu totul, înseamnă a comite un act de laşitate literară. Noile descoperiri în legătură cu privighetorile constituie o provocare de la care ar fi meschin să dai înapoi. Şi încă ce provocare! Cuvintele tribului şi cele ale manualelor ar trebui purificate într-un limbaj cu sensuri multiple, menit să exprime simultan adevărul despre privighetori, aşa cum există ele în lumea lor de omizi, glande endocrine şi posesiuni teritoriale, precum şi adevărul despre reacţiile făpturilor umane care ascultă cântecul privighetorii.

Este un adevăr de o stranie complexitate acesta legat de făpturile care pot gândi la pasărea nemuritoare în termeni strict ornitologici şi care, în acelaşi timp (în ciuda ornitologiei, în ciuda murdăriei indelebile a urechilor lor), sunt copleşite de frumuseţea vrăjită când: Piere imnul tău de jale, /Prin pajişti, peste râu. *” Este un adevăr despre făpturile care ştiu foarte bine că tot ce-i trecător nu e un simbol a altceva, şi că mintea lor este cea căreia îi place să se întoarcă mereu şi mereu la Filomela şi la oribilele poveşti cu omoruri şi contraomoruri, incesturi şi crime răzbunătoare. Este, în sfârşit, un adevăr despre făpturile în minţile cărora există, infiltrat mult mai adânc decât orice ipoteză ştiinţifică şi chiar decât orice mit arhetipal, acel „Ceva care sălăşluieşte pretutindeni”, acea esenţială existen-ţialitate a lumii — imanentă şi transcendentă în acelaşi timp ·— acel „aici, înăuntru” care e cea mai profundă şi mai inefabilă dintr^ experienţele particulare şi, totodată, acel „dincolo, în afară”, ca aspect spiritual al universului material, ca o penetrare în spiritul cosmic al organizaţiei unei infinităţi de organizaţii, în perpetuă dispariţe şi în perpetuă reînnoire.

1 Citat din „Odă la o privighetoare” de J. Keats. 248

Gândirea e imatură, subiectul inimaginabil de subtil. Cuvintele sunt puţine şi nu pot fi aranjate decât în anume moduri fixe, convenţionale; contrapunctul faptelor unice este de o infinită amploare, şi succesiunea lor de o indefinită lungime.

Ca limbajul purificat al ştiinţei, sau chiar cel mult mai purificat al literaturii să ajungă vreodată pe măsura lumii date şi a experienţei noastre date, este, prin însăşi natura lucrurilor, imposibil.

Acceptând, cu bucurie, acest fapt, să păşim înainte împreună, oameni de litere şi oameni de ştiinţă, mai departe şi tot mai departe pe tărâmurile mereu mai vaste ale necunoscutului.

(Din volumul Literatură şi ştiinţă)

PASCAL

1. ORDINELE

Distanţa infinită care separă trupul de spirit e un simbol al distanţei infinit mai infinite dintre spirit şi caritate; deoarece caritatea este de esenţă supranaturală.

Toate organismele, firmamentul, stelele, pământul cu împărăţiile sale nu valorează cât cel mai firav dintre spirite: pentru că spiritul cunoaşte toate aceste lucruri şi se cunoaşte şi pe sine; în timp ce trupul nu cunoaşte nimic.

Dar toate trupurile laolaltă, toate spiritele laolaltă şi tot ceea ce ele produc, nu valorează cât cel mai firav impuls de caritate. Caritatea aparţine unui ordin infinit superior.

Amestecaţi toate trupurile din lume într-unui singur şi nu veţi izbuti să extrageţi din tot acest amestec cel mai firav gând. Asemenea lucru e cu neputinţă, întrucât ţine de alt ordin. Tot astfel, din amestecul tuturor trupurilor şi spiritelor din lume nu veţi putea extrage un impuls de adevărată caritate; şi acest lucru e cu neputinţă, întrucât caritatea aparţine unui alt ordin, unui ordin supranatural.

Ar fi foarte lesne să criticăm toate aceste afirmaţii. De la bun început e limpede că Pascal n-are nici un drept să afirme că e cu neputinţă ca organismele să gândească. Prin aceasta el nu face decât să-şi promoveze ignoranţa şi prejudecăţile metafizice la rangul de lege universală. De bună seamă, ar fi fost mult mai puţin dogmatic dacă ar fi văzut plantele intens emoţionale de la Institutul Bose, sau cărbunele care respiră al lui Warburg. Ce-i drept, nu-i vina lui că a trăit înainte ca aceste experienţe să fi fost efectuate. Dar e vina lui că nu a sesizat obiecţiile pur filosofice ce pot fi ridicate la analiza pe care o face el realităţii. Ideea ordinelor de existenţă e profundă şi fructuoasă, cu condiţia însă ca să-ţi alegi ordinele astfel încât ele să corespundă cu realitatea observată. Dar ordinele doctrinei creştin-pasca-liene nu corespund. Trupul, spiritul şi caritatea nu sunt realităţi în sine, ci abstracţii din realitate. Soluţiile continuităţii, atât de evidente în experienţa umană, nu derivă din trup, spirit şi caritate, ci din diferitele stări ale realităţii totale, din care aceste entităţi ipotetice au fost abstrase în chip arbitrar. Realitatea, aşa cum o cunoaştem noi, apare întotdeauna ca o îmbinare a celor trei elemente în care Pascal o divide. Şi asta în pofida idealismului. Căci, chiar dacă am acorda credit total idealismului subiectiv — şi acesta este poate unicul dintre sistemele metafizice care rezistă la logică — tot n-am izbuti să diminuăm importanţa materiei. Să zicem că spi-ritul creează materia; acest lucru nu înseamnă însă că spiritul poate nega existenţa propriei sale creaţii. Deprinderea de a vedea şi a atinge obiectele materiale este una dintre cele de care spiritul nostru nu se poate dezbăra. Să presupunem că materia este iluzorie; în cazul acesta e o iluzie cronică. Fie că ne place sau nu, materia este mereu prezentă. Tot astfel, spre folosul materialiştilor, este şi spiritul. Şi tot prezente, cu intermitenţe, sunt şi stările psihologice care au fost considerate, pe drept sau pe nedrept, ca fiind ipostaze ale contactului cu o lume spirituală mai înaltă. De dragul clasificării, desigur că putem împărţi realitatea totală şi integrală în materie, spirit şi, în fine, caritate, graţie, supranatural, Dumnezeu, sau orice alt nume doriţi să acordaţi celui de-al treilea dintre ordinele lui Pascal. Dar trebuie să ne ferim a crede în existenţa reală a acestor abstracţiuni convenţioii I