Projet scolaire comenius 1

PROJET linguistique COMENIUS 1.2.
LA REVUE DU PROJET :
« TRADITIONS et LEGENDES de PRINTEMPS »

Partenaires :

-ECOLE d’ARTS et METIERS ,Butea,Roumanie

-Liceo sciencifico statale »Ellio Vittorini »Gela,Italie C

e Ce produit a été réalise avec la soutien financier de la Commission Européenne

PROJET COMENIUS 1.2

“TRADITIONS ET LÉGENDES DE PRINTEMPS”

“TRADIŢII ŞI LEGENDE DE PRIMĂVARĂ”

PROIECT COMENIUS 1.2

PROGETTO COMENIUS 1.2

“TRADIZIONI E LEGGENDE DELLA PRIMAVERA”

Les tavolate de Saint Giuseppe

Auteur et translateur: EMMOLO GIUSEPPE,Liceo Sciencifico”Elio Vittorini” Gela

Comment Carnaval et Pâques, la fête de S. Giuseppe, qui coïncide avec l'équinoxe de printemps, coule ses racines dans un même complexe rituel qui accompagnait, en civilisations agraires primitives et puis gréco-romain, le cycle annuel de mort et renaissance de la nature. Le temps, conçu premier de l'avènement de Christ en forme circulaire comme une éternité, mais risqué, recommencer du début, il était scandé par les rythmes de la terre et le calendrier des travaux il marquait la vie de la communauté aussi. Dans le moment le plus difficile de l'an agricole, l'hiver dans lequel il se sentait en danger la même survivance, le groupe réaffirmait la certitude d'un nouveau début à travers une régression mythique dans le chaos originaire et rites de mort et régénération. L'abondance alimentaire, l'offre de nourriture, le repas sacré était coeur en et aujourd'hui il constitue encore partie essentielle des fêtes printanières qui parviennent jusqu'à les Pâques de Carnaval: propitiation et exorcisme contre la famine, la faim, la mort.

Central la fête de S. Giuseppe que, enracinée en toute la Sicile depuis le '600, on encore, je sois aussi avec incidence plus petite qui en passé, en beaucoup de centres de la Sicile spécialement - Nicosia, Aidone, Valguarnera Gèle - avec la réalisation de tavolate pleins grandioses de nourritures offerte aux pauvres qui représentent les "Saints": exorcisme rituel aussi ici contre le danger de la misère, l'insécurité et l'instabilité sociale. La dévotion chrétienne à S. Giuseppe et à la Sacrée Famille, parfois actualisée par représentations sacrées véritables, la "Fuite en Egypte" à l'Assoro, la Fête des soldats de "Hérode" au Pietraperzia, il se greffe de manière naturelle sur le substrat archaïque.

Le tavolata porte à l'accomplissement un vote personnel pour grâce reçu, mais sa réalisation est fruit d'une collaboration sociale ample et sa jouissance il concerne l'entier pays, en confirmant l'identité et en renforçant les liens. Un temps se déroulait un questua préliminaire de maison en maison et pour les campagnes, selon une coutume, maintenant presque du tout abandonné, commun aux autres fêtes religieuses et jusque à à l'ancien Carnaval décrit de Guastella et de Pitrè. À travers l'affirmation du droit-devoir de demander et de donner, elle affirmait, dans la pauvreté générale des communautés paysanes de l'arrière-pays sicilien, le droit de tous à la survivance, et il était donc instrument reconnu, valide à raviver liens essentiels de solidarité.

Dans la cantine il se retrouve la forme la plus ancienne et élémentaire d'autel: grands donne cantines sacrées des anciennes cultures du méditerranéen oriental à l'agape chrétienne, le repas communautaire des premiers chrétiens pour rappeler le dernier Dîner. À l'Enna ville le tavolata, aujourd'hui très rare, elle était décorée avec les parement sacrés des églises. Au Leonforte elle s'appelle propre "artaru". De grandeur variable, selon le numéro de Saints lequel elle est dédiée, adossée à un mur sur lequel l'image de S. Giuseppe campe ou de la Sacrée Famille, elle est construite, un temps avec du "trispiti" et tables du lit, aux étagères sur lequel, selon un ordre précis, ils trouvent place les nourritures prescrites. Les légumes spontanés - chardons épineux, finocchietto sauvage, asperges - qu'ils constituent le reste le plus archaïque d'une économie primitive de récolte et les omelettes végétales; les légumes, spécialement pois chiches et fèves, les primizie de chaque genre, que dans les rites classiques de début d'an offres venaient aux morts; fruits et spécialement oranges, à raison d'une pour chaque Saint; vin, et doux entre lequel les sfinci typiques, fruits confits à la moutarde et pignolata. Pâte avec la mie "atturrata" et surtout pain. Un temps fait en maison des femmes et naturellement levé avec le "criscenti", mais toujours badigeonné de claire d'oeuf et parsemé de "paparina", c'est le vrai protagoniste des tavolate, beaucoup qui parfois (Leonforte) Villarosa se font autels de pain seul. Différentes, mais inchangées dans le temps, ses formes: le "cuddura" avant tout, déjà connue et appel de la même façon des Grecs, symbole comme le serpent qui se mord la queue, du cercle du temps qui se renouvelle - une pour chaque saint, le plus grand et le plus belle pour Jésus; le "palmier" pour la Sainte Vierge; "a manu", "a varva", "u vastuni" de Saint Giuseppe avec la floraison du lis; le poisson, symbole paleo- chrétien de Jésus; "à" il espère de l'ostensorio; "u marteddu", "à l'escalier", "au tinaglia" qu'ils font allusion à l'imminent Crocefissione; "pupidduzza" et "panuzzi" qu'ils évoquent formes animales et végétales symbole de la régénération de la nature. Derrière tout ceci l'activité solidaire des femmes qui en groupes familiers et gagne l'amitié d'eux ils se soignent de la réalisation de l'autel. Du début - avec la préparation des nourritures, aujourd'hui en cuisant encore entre autre, dans les trois jours précédents la fête, les légumes sauvages en "quadaruna" énormes sur le feu devant la porte de maison - jusqu'à la la fin, avec l'accueil des groupes gais de visiteurs pendant la nuit entière de la veille, tous doivent asssaggiare et il ne se déclare pas merci, et le "service" du déjeuner de midi aux Saints. Le table appartient à la femme, il est elle "au patruna de l'artari". À elle le pain le plus significatif reste, "u vastuni" de S. Giuseppe. Ministre naturel d'un rite archaïque de renaissance, en tout ce que force cosmogonique, capable de produire et reproduire la vie, dépositaire de fécondité, fertilité et abondance. Au trousseau nuptial précieux des femmes les nappes blanches de la cantine appartiennent; avec leurs voiles de mariée, huissiers habilement ensemble de mains féminines, il se fait au Leonforte "u celu", la partie la plus scénographique qu'il couronne l'autel comme une cuvette aérienne d'abside ou un arabeggiante, fois vaporeuse au nid d'abeille. Aux femmes la préparation des plats appartient avec le "lavùri", le grain germé à l'obscurité et placé aux deux angles au bout de le tavolata qui, comme dans le rite grec-siculo des "jardins d'Adonis", il fait allusion à l'événement du Dieu qui meurt et il renaît comme la végétation.Dans la correspondance réciproque entre les grandes fêtes du cycle printanier, Éros et Tanatos, vie et mort se déversent donc, éternellement l'un dans l'autre. "U lavùri" se retrouve dans les cérémonies du jeudi saint, avec le pain, le vin et les oranges, et à la lavande des pieds qui utilisait aux Saints, premier du déjeuner rituel. Au dernier Dîner le maximum numéro de saints appartient pour un autel: treize, au Villarosa ils sont treize "virgineddi". Au moins trois autels comme trois sépulcres le jeudi saint, "il firrìano" à S. Giuseppe.

Mesele de Sfântul Iosif

Autor: EMMOLO GIUSEPPE,Liceo Sciencifico”Elio Vittorini” Gela

Asemenea Carnavalului şi Paştelui, sărbătoarea Sfântului Iosif, care coincide cu echinocţiul de primăvară, îşi are rădăcinile în acelaşi complex ritual care însoţea, în civilizaţiile agrare primitive şi apoi greco-romane, ciclul anual al morţii şi renaşterii naturii. Timpul, conceput înainte de venirea lui Cristos în formă circulară, ca o eternă, dar riscantă reîncepere, era marcat de ritmurile pământului iar calendarul lucrărilor marca şi viaţa comunităţii. În momentul cel mai dificil al anului agricol- iarna, în care se simţea în pericol însăşi supravieţuirea- grupul reafirma certitudinea unui nou început, printr-o regresie mitică în haosul originar şi riturile morţii şi regenerării. Abundenţa alimentară, oferta de hrană, masa sfântă, era centrul de greutate şi constituie încă şi astăzi o parte esenţială a festivităţilor de primăvară care de la Carnaval se întind până la Paşte: jertfă de binecuvântare şi exorcism împotriva lipsei de alimente, a foamei şi a morţii. Centrală, sărbătoarea Sfântului Iosif, rînrădăcinată în întreaga Sicilie încă din secolul al şaptsprezecelea, se celebrează încă, chiar dacă cu o incidenţă mai mică decât în trecut, în multe centre ale Siciliei, în special -Nicosia, Aidone, Valguarnera, Gela – prin mese îmbelşugate pline de feluri variate de mâncare oferite săracilor, care reprezintă “Sfinţii”: exorcism ritual şi aici împotriva mizeriei, insecurităţii şi instabilităţii sociale. Devoţiunea creştină a Sfântului Iosif şi a Familiei Sfinte, actualizată în reprezentările sfinte (“Fuga în Egipt” şi Assoro, “Sfânta soldaţilor lui Irod” la Pietraperzia), se adaptează în mod natural pe substratul arhaic.Ospăţul duce la îndeplinirea unui gol personal prin harul primit, dar realizarea acestuia este rodul unei ample colaborări sociale în care este implicată întreaga comunitate locală, confirmându-şi identitatea şi resudându-şi legăturile. Cândva avea loc o chetă preliminară din casă în casă, conform unui obicei la care acum s-a renunţat aproape în totalitate, comun altor sărbători religioase şi chiar Carnavalului din vechime, descris de Guastella şi de Pitrè. Prin afirmarea dreptului-datoriei de a cere şi a da, aceasta afirma, în sărăcia generală a comunităţilor rurale de pe teritoriul sicilian, dreptul tuturor la supravieţuire, şi era astfel un instrument recunoscut, care poate să reînvie angajamente esenţiale de solidaritate. În ospăţ se regăseşte forma cea mai veche şi elementară de altar: de la marile mese sacre ale vechilor culturi le Mediteranei orientale la agapa creştină, masa comunitară a primilor creştini în amintirea Cinei Celei de pe Urmă. În oraşul Enna masa, astăzi foarte rar, era împodobită cu podoabele sfinte ale bisericilor. La Leonforte ea se numeşte tocmai “artaru”. De mărime variabilă, în funcţie de numărul Sfinţilor cărora le este dedicată, în faţa unui perete pe care domneşte imaginea Sfântului Iosif sau a Sfintei Familii, este construită (cândva cu “trispiti” (bârne) şi blaturi de scânduri) pe terase unde, conform unei ordine precise, sunt aşezate anumite alimente. Legumele naturale – scaieţi, mărar sălbatic, asparagus – care constituie rămăşiţa cea mai arhaică a unei economii primitive de recoltă, omletele vegetale; legumele, mai ales năutul şi bobii, trufandalele de orice fel, care în riturile clasice de început de an erau oferite morţilor; fructele, şi în special portocalele, câte una pentru fiecare Sfânt; vinul, şi prăjiturile, printre care tipicele sfinci, muştarul şi prăjitura cu seminţe de pin. Pasta cu miez “atturrata” şi mai ales pâinea. Cândva făcută în casă, de femei şi crescută natural, cu “criscenti”, dar întotdeaună unsă cu albuş de ou şi presărată cu “paparina”, aceasta este adevărata protagonistă a ospeţelor, astfel că deseori (Leonforte, Villarosa) se pregătesc altare doar cu pâine. Diferite, dar neschimbate în timp, formele acesteia: “cuddura” mai cu seamă, deja cunoscută şi numită în acelaşi fel de greci, simbol, asemenea şarpelui care îşi muşcă propria coadă, al cercului de timp care se înnoieşte – câte una pentru fiecare sfânt, cea mai mare şi cea mai frumoasă pentru Isus; “palmierul” pentru Sfânta Fecioară; “a manu”, “a varva”, “u vastuni” pentru Sfântul Iosif, cu floarea de crin; peştele, simbolul paleocreştin pentru Isus; “în formă de diamant” al chivotului; “u marteddu”, “în scară”, “în foarfece” care fac aluzie la Răstingnirea iminentă; “pupidduzza” şi “panuzzi” care evocă forme animale şi vegetale, simbol al regenerării naturii. Această activitate presupune solidaritatea femeilor, care în grupuri familiale şi amicale se îngrijesc de realizarea altarului. De la început – prin pregătirea meselor, cocând încă şi astăzi, în cele trei zile precedente sărbătorii, legumele sălbatice în enormele “quadaruna” la focul din faţa uşii casei – până la sfârşit, până la primirea grupurilor vesele de vizitatori pe parcursul întregii nopţi de veghe (toţi trebuie să guste, şi nu se spune mulţumesc), şi “servirea” prânzului pentru Sfinţi, ospăţul aparţine femeii, ea este “a patruna di l’artari” (stăpâna altarului). Ei îi rămâne pâinea cea mai plină de semnificaţie, “u vastuni” a Sfântului Iosif, fiind ministrul natural al unui rit arhaic al renaşterii, şi forţă cosmogonică, capabilă de a produce şi reproduce viaţa, depozitară a fecundităţii, fertilităţii, şi abundenţei. Din preţiosul trusou nupţial al femeilor, fac parte feţele de masă albe ale ospăţului; din voalurile lor de mireasă, aranjate cu pricepere de mâini femeieşti, la Leonforte se fac “u celu”, partea cea mai scenografică a coroanei altarului, ca o firidă aeriană de absidă sau o boltă bogată, vaporoasă, în stup de albină. Femeilor le revine pregătirea felurilor de mâncare cu “lavùri”, grâul germinat la întuneric şi aşezar în două colţuri în capătul mesei care, conform ritului greco-sicilian al “grădinilor lui Adonis”, face aluzie la legenda zeului care moare şi renaşte în vegetaţie.
Corespunzător marilor sărbători ale ciclului primăverii, Eros şi Tanatos, adică, viaţa şi moartea se revarsă etern una în cealaltă. “U lavùri” se regăseşte în ceremonia din joia sfântă, împreună cu pâinea, vinul şi portocalele, şi în spălarea picioarelor care se folosea la Apostoli, înainte de prânzul ritual. Ultimei Cine îi aparţine numărul mare de sfinţi pentru un altar: treisprezece (la Villarosa sunt treisprezece “virgineddi”). Cel puţin trei altare, asemenea celor trei morminte din joia sfântă, sunt dedicate Sfântului Iosif

Le tavolate di San Giuseppe
Auteur: EMMOLO GIUSEPPE,Liceo Sciencifico”Elio Vittorini” Gela

Come Carnevale e Pasqua, la festa di S. Giuseppe, che coincide con l’equinozio di primavera, affonda le sue radici in uno stesso complesso rituale che accompagnava, in civiltà agrarie primitive e poi greco-romane, il ciclo annuale di morte e rinascita della natura. Il tempo, concepito prima dell’avvento di Cristo in forma circolare come un eterno, ma rischioso, ricominciare dal principio, era scandito dai ritmi della terra e il calendario dei lavori segnava anche la vita della comunità. Nel momento più difficile dell’anno agricolo, l’inverno, in cui si sentiva in pericolo la stessa sopravvivenza, il gruppo riaffermava la certezza di un nuovo inizio attraverso una regressione mitica nel caos originario e riti di morte e rigenerazione. L’abbondanza alimentare, l’offerta di cibo, il pasto sacro, ne era fulcro e costituisce ancora oggi parte essenziale delle festività primaverili che da Carnevale giungono fino a Pasqua: propiziazione ed esorcismo contro la carestia, la fame, la morte.

Centrale la festa di S. Giuseppe che, radicata in tutta la Sicilia fin dal ‘600, si celebra ancora, sia pure con minore incidenza che in passato, in molti centri della Sicilia specialmente -Nicosia, Aidone, Valguarnera, Gela – con la realizzazione di grandiose tavolate colme di cibi offerti ai poveri che rappresentano i “Santi”: esorcismo rituale anche qui contro il pericolo della miseria, l’insicurezza e l’instabilità sociale. La devozione cristiana a S. Giuseppe e alla Sacra Famiglia, attualizzata talora da vere e proprie rappresentazioni sacre (la “Fuga in Egitto” ad Assoro, la “Sagra dei soldati di Erode” a Pietraperzia), si innesta in maniera naturale sull’arcaico substrato.
La tavolata porta a compimento un voto personale per grazia ricevuta, ma la sua realizzazione è frutto di una collaborazione sociale ampia e la sua fruizione riguarda l’intero paese, confermandone l’identità e rinsaldandone i legami. Un tempo si svolgeva una questua preliminare di casa in casa e per le campagne, secondo un’usanza, ormai quasi del tutto abbandonata, comune ad altre feste religiose e persino all’antico Carnevale descritto da Guastella e da Pitrè. Attraverso l’affermazione del diritto-dovere di chiedere e di dare, essa affermava, nella generale povertà delle comunità contadine dell’entroterra siciliano, il diritto di tutti alla sopravvivenza, ed era perciò strumento riconosciuto, valido a ravvivare vincoli essenziali di solidarietà.
Nella mensa si ritrova la forma più antica ed elementare di altare: dalle grandi mense sacre delle antiche culture del mediterraneo orientale all’agape cristiana, il pasto comunitario dei primi cristiani per ricordare l’Ultima Cena. A Enna città la tavolata, oggi rarissima, veniva addobbata coi paramenti sacri delle chiese. A Leonforte essa si chiama proprio “artaru”. Di grandezza variabile, a seconda del numero di Santi cui è dedicata, addossata a una parete su cui campeggia l’immagine di S. Giuseppe o della Sacra Famiglia, è costruita (un tempo con “trispiti” e tavole del letto) a ripiani su cui, secondo un ordine preciso, trovano posto i cibi prescritti. Le verdure spontanee – cardi spinosi, finocchietto selvatico, asparagi – che costituiscono il residuo più arcaico di una economia primitiva di raccolta, e le frittate vegetali; i legumi, specialmente ceci e fave, le primizie di ogni genere, che nei riti classici di inizio d’anno venivano offerte ai defunti; frutta e specialmente arance, in ragione di una per ogni Santo; vino, e dolci tra cui le tipiche sfinci, mostarda e pignolata. Pasta con la mollica “atturrata” e soprattutto pane. Un tempo fatto in casa dalle donne e lievitato naturalmente col “criscenti”, ma sempre spennellato di chiara d’uovo e cosparso di “paparina”, esso è il vero protagonista delle tavolate, tanto che a volte (Leonforte, Villarosa) si fanno altari di solo pane. Varie, ma immutate nel tempo, le sue forme: la “cuddura” innanzitutto, già conosciuta e chiamata allo stesso modo dai greci, simbolo, come il serpente che si morde la coda, del cerchio del tempo che si rinnova – una per ogni santo, la più grande e la più bella per Gesù; la “palma” per la Madonna; “a manu”, “a varva”, “u vastuni” di San Giuseppe con la fioritura del giglio; il pesce, simbolo paleocristiano di Gesù; “a spera” dell’ostensorio; “u marteddu”, “a scala”, “a tinaglia” che alludono all’imminente Crocefissione; “pupidduzza” e “panuzzi” che evocano forme animali e vegetali, simbolo della rigenerazione della natura.
Dietro a tutto questo l’attività solidale delle donne, che in gruppi familiari e amicali si curano della realizzazione dell’altare. Dall’inizio – con la preparazione dei cibi, cuocendo tra l’altro ancora oggi, nei tre giorni precedenti la festa, le verdure selvatiche in enormi “quadaruna” sul fuoco davanti alla porta di casa – fino alla fine, con l’accoglienza delle allegre comitive di visitatori durante l’intera notte della vigilia (tutti devono asssaggiare e non si dice grazie), e il “servizio” del pranzo di mezzogiorno ai Santi. La tavolata appartiene alla donna, è lei “a patruna di l’artari”. A lei rimane il pane più significativo, “u vastuni” di S. Giuseppe. Ministro naturale di un rito arcaico di rinascita, in quanto forza cosmogonica, capace di produrre e riprodurre la vita, depositaria di fecondità, fertilità e abbondanza. Al prezioso corredo nuziale delle donne appartengono le tovaglie bianche della mensa; coi loro veli da sposa, messi abilmente insieme da mani femminili, si fa a Leonforte “u celu”, la parte più scenografica che corona l’altare, come un aereo catino d’abside o un’arabeggiante, vaporosa volta a nido d’ape. Alle donne spetta la preparazione dei piatti col “lavùri”, il grano germogliato al buio e collocato ai due angoli in fondo alla tavolata che, come nel rito greco-siculo dei “giardini di Adone”, allude alla vicenda del Dio che muore e rinasce come la vegetazione.
Nella rispondenza reciproca tra le grandi feste del ciclo primaverile, Eros e Tanatos, dunque, vita e morte si riversano eternamente l’una nell’altra. “U lavùri” si ritrova nelle cerimonie del giovedì santo, assieme al pane, il vino e le arance, e alla lavanda dei piedi che si usava ai Santi, prima del pranzo rituale. All’Ultima Cena appartiene il numero massimo di santi per un altare: tredici (a Villarosa sono tredici “virgineddi”). Almeno tre altari, come tre sepolcri il giovedì santo, “si firrìano” a S. Giuseppe.