Alexandr Soljenitin

Un evadat convins mai este şi acela care respinge reproşurile moleşitoare ale filistinilor din lagăr: din pricina celor care evadează, ceilalaţi o vor duce mai rău! Vor înăspri regimul disciplinar! Zece controale pe zi! Zămârcă lungă! Care respinge nu doar şoaptele celorlalţi deţinuţi despre smerenie („şi în lagăr se poate trăi, mai ales cu pachete”), dar prnă şi cele despre proteste ori despre greva foamei, fiindcă asta uu-i luptă, ci autoamăgire. Dintre toate mijloacele de luptă, el nu vede decât unul singur, nu crede decât într-unul singur, nu se dedică decât unuia singur – evadarea!

Pur şi simplu nu poate altfel! Aşa este el creat Precum pasărea nu poate să renunţe la migraţia sezonieră, tot astfel evadatul convins nu poate să nu fugă.

În răstimpul dintre două evadări eşuate, pe Gheorghi Tenno îl întrebau deţinuţii paşnici ai lagărului: „De ce n-ai astâmpăr şi nu poţi sta locului? De ce fugi mereu? Ce poţi găsi afară, mai ales acum?” „Cum ce? Se mira Tenno. Libertate! Să stai o zi şi o noapte în taiga fără lanţuri – asta-i libertate!”

Astfel de oameni ca el, ca Vorobiov, GULAG-ul şi Organele n-au cunoscut în epoca lor de mijloc – epoca mieluşeilor. Asemnea deţinuţi n-au existat la începutul epocii sovietice, iar pe urmă – numai după război.

Aşa este Tenno. În fiecare lagăr nou (şi el a fost deseori transferat), la început, era abătut, trist, până când ticluia un nou plan de evadare. Când planul se închega, Tenno se lumina tot, şi pe buzele lui apărea un surâs triumfător.

Şi când, îşi aminteşte el, a început revizuirea generală a dosarelor şi reabilitările, s-a pierdut cu firea: simţea că speranţa în reabilitare îi submina voinţa de evadare.

*

Viaţa lui dificilă, complicată, nu ar încăpea în această carte. Insă fibra de fugar a avut-o din naştere. Copil fiind, a fugit din internatul din Briansk „în America”, adică într-o barcă pe râul Desna; de la Casa de copii din Piatigorsk, iama, doar în lenjerie de corp, s-a căţărat peste poarta de fier şi a fugit la bunica, însă iată ce este interesant: în viaţa lui, linia marinei se împleteşte cu linia circului. A absolvit o şcoală de navigaţie, a fost marinar pe un spărgător de gheaţă, şef de echipaj pe un trauler, navigator în flota comercială. Apoi a absolvit Institutul militar de limbi străine. Războiul l-a făcut în Flota de Nord, ca ofiţer de transmisiuni pe escortoare engleze, a călătorit în Islanda şi în Anglia, însă tot din copilărie s-a ocupat cu acrobaţia, a apărut în spectacole de circ în perioada NEP-ului şi mai târziu, în intervalele dintre călătoriile pe mare; a fost antrenor de haltere; s-a produs cu numere de „mnemotehnică”, de „memorare” a numeroase cifre şi cuvinte, de „ghicire” a gândurilor la distanţă. Circul şi viaţa porturilor l-au adus cât de cât în contact cu lumea hoţilor şi bandiţilor: prinsese ceva din limbajul lor, din spiritul lor de aventură, din dârzenia şi temeritatea lor. Stând apoi împreună cu ei prin diferite aresturi disciplinare, de fiecare dată mai preia câte una, câte alta de la ei. Totul prinde bine unui fugar convins.

Întreaga experienţă a omului se cristalizează în om, aşa ne formăm noi.

În anul 1948 a fost pe neaşteptate demobilizat. Acesta era un semnal venit din lumea cealaltă (ştie limbi străine, a navigat pe un vas englezesc, iar pe deasupra mai e şi estonian, ce-i drept – din Petersburg), dar toţi nutrim speranţe de mai bine. În ajunul Crăciunului din acel an, la Riga, unde Crăciunul este simţit ca o mare sărbătoare, a fost arestat şi dus într-un subsol de pe strada Amatu, alături de Conservator. Intrând în prima sa celulă, nu s-a abţinut şi, nu se ştie de ce, s-a apucat să-i explice unui gardian nepăsător şi taciturn:

„Exact la ora aceasta eu şi soţia aveam bilete la Contele de Monte Cristo. El a luptat pentru libertate, nici eu n-o să mă resemnez.” însă era prea devreme să înceapă lupta. Căci întotdeauna suntem stăpâniţi de ideea că totul este o eroare, închisoarea? Pentru ce? Cu neputinţă! Îşi vor da seama! O să se clarifice totul! Înainte de a-l transfera la Moscova, a fost liniştit şi i s-au dat asigurări (asta se face pentru siguranţa transportului), şeful serviciului de contrainformaţii, colonelul Morşcinin, a venit personal să-l conducă la gară, i-a strâns mâna şi i-a urat: „Drum bun!” Cu escorta specială erau patru şi călătoreau într-un compartiment separat de clasa întâi. Maiorul şi locotenentul-major, după ce au discutat cât de vesel vor petrece la Moscova Anul Nou (poate pentru astfel de deplasări sunt născocite escortele speciale?), s-au culcat pe cuşetele de sus şi se pare că au adormit. Pe cealaltă cuşetă de jos se întinsese plutonierul. Se mişca ori de câte ori cel arestat deschidea ochii, în plafon ardea un beculeţ albastru. Sub capul lui Tenno se afla cel dintâi şi cel din urmă pachet de la soţie: o buclă din parai ei şi un baton de ciocolată. El stătea întins şi se gândea. Vagonul ţăcănea plăcut. Suntem liberi să acordăm acestui ţăcănit orice sens dorim, să-l umplem cu orice prezicere vrem. Tenno îl umplea cu speranţa: „îşi vor da seama. O să se clarifice totul!” Din acest motiv nu s-a gândit serios să fugă. Încerca să vadă cum ar fi posibil aşa ceva. (Pe urmă îşi va aminti de multe ori această noapte şi nu va face decât să scrâşnească din dinţi de necaz. Niciodată nu va mai fi atât de uşor să fugă, niciodată libertatea nu va mai fi atât de aproape!) în timpul nopţii, Tenno a ieşit de două ori la toaletă pe coridorul pustiu, însoţit de plutonier. Pistolul acestuia atârna de o curea lungă, cum se obişnuieşte la marinari. S-a înghesuit împreună cu arestatul în toaletă. Ca practicant de judo şi lupte, pentru Tenno ar fi fost o nimica toată să-l imobilizeze aici, să-i ia pistolul, să-i ordone să tacă şi să coboare liniştit la următoarea oprire.

A doua oară, plutonierul s-a temut să mai intre în acel loc strimt şi a rămas la uşă. Uşa însă era închisă, putea să rămână acolo cât timp voia. Putea să spargă geamul şi să sară pe terasament. Era noapte! Trenul nu mergea repede, era în 1948, făcea opriri dese. Este adevărat că era iama, Tenno uu avea palton, iar în buzunar – doar cinci ruble, dar încă nu-i luaseră ceasul.

Luxul escortei speciale a luat sfârşit în Moscova, la gară. Au aşteptat până ce au coborât toţi pasagerii, şi în vagon a urcat un plutonier cu epoleţi albaştri, care ieşise dintr-o dubă: „Unde este?”

Primirea la închisoare, privarea de somn, boxele, mereu boxe. Solicitarea plină de naivitate de a fi chemat cât mai repede la anchetator. Gardianul ia spus căscând: „O să ai destul timp, o să te saturi”.

Iată-l şi pe anchetator. „Hai, povesteşte despre activitatea ta criminală”. „Eu nu sunt vinovat de nimic!” „Numai papa Pius nu e vinovat de nimic”.

În celulă – numai cloşca. Acesta îşi dă de gol intenţiile prost mascate: dar ce a fost în realitate? Câteva interogatorii şi totul devine limpede; nu-şi vor da seama de nimic, nu vor clarifica nimic, nu-l vor elibera. Prin urmare, trebuie să evadeze!

Faima universală a puşcăriei Lefortovo nu-l descurajează pe Tenno. Poate este precum un novice pe front, care, netrecând încă prin nimic, nu se teme de nimic? Planul evadării i-l sugerează anchetatorul – Anatoli Levşin. L-l sugerează prin faptul că este tot mai plin de răutate şi de ură.

Şi oamenii, şi popoarele au criteriile lor de măsură. Câte milioane n-au îndurat bătaia între aceste ziduri fără măcar să numească aşa ceva tortură. Pentru Tenno însă ideea că poate fi bătut nevinovat este insuportabilă. Asta-i batjocură, şi atunci mai bine să mori. Şi când Levşin, după ameninţări verbale, se apropie pentru prima oară şi ridică mâna să lovească, Tenno sare într-o parte şi-i răspunde, tremurând de furie: „Ia seama, eu tot o să mor! Dar să ştii că un ochi sau doi îţi scot numaidecât! Mă pricep!”

Şi anchetatorul se retrage. Nu-i convine să schimbe ochiul lui cel bun pe viaţa prăpădită a unui arestat Acum îl chinuieşte pe Tenno cu carcerele ca să-l epuizeze. Pe urmă înscenează că femeia care urlă de durere în cabinetul vecin este soţia lui Tenno, şi dacă el nu mărturiseşte, ea va fi chinuită şi mai mult.

Din nou el n-a luat seama peste cine a dat. Precum lovitura cu pumnul, la fel şi interogatoriul soţiei Tenno nu-l putea îndura. Deţinutului îi era din ce în ce mai clar că va trebui să-l ucidă pe acest anchetator. Asta se lega cu planul de evadare! Maiorul Levşin purta şi el uniformă de marinar, era şi el de statură înaltă, şi tot blond. Pentru portarul de la intrarea în clădirea secţiei de anchetă, Tenno putea foarte uşor să treacă drept Levşin. E drept că acesta avea o faţă plină, cu pielea netedă, iar Tenno slăbise. (Deţinutului nu-i este uşor să se vadă în oglindă. Chiar dacă de la interogatoriu te ceri la toaletă, acolo oglinda este acoperită cu o perdea neagră. Doar dacă ai noroc să dai la o parte perdeaua dintr-o mişcare: o, ce istovit şi ce palid! Te apucă mila de tine însuţi!) în vremea asta l-au luat din celulă pe turnătorul inutil. Tenno studiază patul acestuia. Bara metalică transversală, în locul unde era fixată de piciorul patului, era ruginită, rugina erodase o parte din grosime, nitul se ţinea prost. Lungimea barei era de vreo şaptezeci de centimetri. Cum s-o rupi?

Mai întâi trebuie… Să deprinzi numărătoarea ritmică a secundelor. Pe urmă să socoteşti la fiecare gardian care este intervalul ce se scurge între două uitături prin vizor. Este un interval de la patruzeci şi cinci de secunde la şaizeci de secunde.

Într-un astfel de interval, te opinteşti o dată, şi bara pârâie la capătul ruginit. Celălalt capăt este întreg, este mai dificil să-l rupi. Trebuie să te urci pe el cu amândouă picioarele, însă va cădea cu zgomot pe pardoseală. Prin urmare, într-un interval trebuie să izbuteşti: să pui perna pe pardoseala de ciment, să te urci cu picioarele, să rupi bara, să pui perna la loc, iar bara s-o ascunzi, deocamdată în patul tău. Şi tot timpul să numeri secundele.

S-a rupt. Gata!

Asta însă nu-i o soluţie: vor intra, vor găsi bara, vei pieri la carceră. Douăzeci de zile de carceră înseamnă pierdere de forţe nu numai pentru evadare, dar nu te vei mai putea apăra nici de anchetator. A, da: să descoşi cusătura saltelei. Din saltea să scoţi puţină vată. Cu vata să înveleşti capetele barei şi să o fixezi la locul dinainte. Să numeri secundele. Gata, e la loc!

Nici asta însă nu ţine multă vreme. O dată la zece zile este zi de baie şi în vremea asta se face percheziţie în celulă. Şi stricăciunea ar putea fi descoperită, înseamnă că trebuie acţionat mai repede. Cum să duci bara la interogatoriu?… La ieşirea din clădirea închisorii nu te percheziţionează. Te pipăie doar la întoarcerea de la interogatoriu, şi atunci doar coapsele şi pieptul -părţile cu buzunarele. Caută lame, se tem de sinucideri.

Tenno, sub tunica de marinar, poartă flanela tradiţională, care încălzeşte trupul şi sufletul. „Departe, pe mare, nu-s clipe amare!” A cerut gardianului un ac (din când în când gardianul îţi dă pentru o vreme un ac), chipurile să coase nişte nasturi făcuţi din pâine. S-a descheiat la tunică şi la pantaloni, a scos marginea flanelei şi pe dinăuntru a cusut un tiv, care a ieşit ca un buzunar mic (pentru capătul de jos al barei), încă dinainte rupsese un şnur de la izmene. Acum, prefăcându-se că prinde nasturele la tunică, a cusut acest şnur în dosul flanelei, la piept – acesta va fi ca un laţ, care orientează bara.

Acum flanela se îmbracă de-a-ndoaselea, cu gura la spate, şi zi de zi încep antrenamentele. Varga metalică este fixată la spate, sub flanelă: este trecută prin laţul de sus şi sprijinită în buzunăraşul de jos. Capătul de sus al vergii ajunge la nivelul gâtului, sub gulerul tunicii, lată în ce consta antrenamentul: îu intevalul dintre două uitături ale gardianului prin vizor să ducă mâna la ceafă, să apuce capătul barei, să-şi îndoaie trunchiul spre spate, să se îndrepte cu o aplecare înainte precum coarda unui arc, scoţând concomitent bara şi cu o mişcare bruscă să-l lovească pe anchetator în cap. Şi din nou totul la loc! Privire prin vizor. Deţinutul frunzăreşte o carte.

Mişcarea devenea din ce în ce mai rapidă, bara şuiera prin aer. Chiar dacă lovitura nu va fi mortală, anchetatorul se va prăbuşi fără cunoştinţă. Dacă aţi arestat şi soţia – nu mi-e milă de voi, de niciunul!

Se mai pregătesc două ghemotoace mici de vată, tot din saltea. Ele pot fi introduse în gură, după dinţi, ca să te împlinească la faţă.

Fireşte, în ziua aceea trebuie să fii bărbierit, şi doar o dată pe săptămână vin să te radă cu un brici neascuţit. Care va să zică, alegerea zilei este importantă.

Dar cum să obţii roşcata din obraji? Să-ţi mânjeşti uşor obrajii cu sânge. Cu sâugele lui.

Uu fugar care se pregăteşte de evadare nu poate să privească şi să asculte „pur şi simplu” ca ceilalaţi oameni. El trebuie să privească şi să asculte fără să scape din vedere scopul său – evadarea. Şi să nu treacă pe lângă nici un amănunt fără să-i dea o interpretare. Fie că este dus la interogatoriu, la plimbare, la toaletă – picioarele lui numără paşii, picioarele lui numără treptele (nu va fi nevoie de toate astea, totuşi numără); trunchiul său notează cotiturile; ochii capului său aplecat la comandă examinează pardoseala: din ce e făcută, dacă e întreagă, ei se rotesc până la limitele accesibile ale circumferinţelor şi cercetează toate uşile, cele duble şi cele simple, ce clanţe şi ce încuietori au, în ce parte se deschid; capul apreciază destinaţia fiecărei uşi; Urechile ascultă şi compară: acest sunet se aude şi din celula mea, iată dar ce înseamnă!

Celebra clădire în formă de „K” de la închisoarea Lefortovo, cu deschidere spre toate etajele, galerii metalice şi agent de circulaţie cu fanioane. Trecerea spre clădirea secţiei de anchetă. Interogatoriile se desfăşoară în cabinete diferite – cu atât mai bine! Asta îţi dă posibilitatea să studiezi amplasarea tuturor coridoarelor şi uşilor pavilionului de anchetă. Oare cum ajung aici anchetatorii din exterior? Pe lângă această uşă cu ferestruică pătrată. Verificarea principală a legitimaţiilor nu se face, fireşte, aici, ci la postul de gardă de afară, dar sunt notaţi sau observaţi şi aici cumva Atenţie, iată unul care coboară şi îi spune altuia de sus: „Aşadar, eu am plecat la minister!” Perfect, această frază îi prinde bine unuia care evadează.

Cum ajung mai departe la postul de gardă – va trebui să ghiceşti, să porneşti corect, fără ezitări. Există probabil o cărăruie bătătorită prin zăpadă. Ori asfaltul trebuie să fie mai închis la culoare şi mai murdar. Şi cum trec pe la postul de gardă? Prezintă legitimaţia? Sau când intră, o lasă la portar, iar acum îşi spun numele şi o primesc înapoi? Sau îi cunosc pe toţi după figură, şi va fi o greşeală să-ţi spui numele, trebuie doar să întinzi mâna?

Poţi afla multe răspunsuri, dacă nu vei adânci întrebările absurde ale anchetatorului, ci îl urmăreşti temeinic. Ca să-şi ascută creionul, el scoate o lamă de ras din nu ştiu ce legitimaţie din buzunarul de la piept Dintr-o dată apar întrebările:

— Ăsta nu-i permis de intrare. Permisul o fi la postul de gardă? „ – carnetul semăna foarte bine cu permisul de şofer. Deci, vine cu automobilul? Înseamnă că are cheia la el? Îşi parchează oare maşina în faţa porţii de la intrare? Va trebui aici, fără să iasă din cabinet, să citească numărul pe talonul tehnic, ca să nu se încurce afară.

Nu au garderobă. Mantaua marinărească şi căciula şi le agaţă aici, în cabinet Cu atât mai bine.

Nu trebuie uitat nimic, nu trebuie scăpat din vedere nici un lucru important, şi să te încadrezi în patru-cinci minute. Când el va zăcea doborât la pământ:

1. Să dezbrace tunica şi să îmbrace tunica anchetatorului, mai nouă şi cu epoleţi;

2. Să scoată şireturile de la ghetele lui şi să le pună la ale sale, care îi scăpau din picioare – asta va lua cam mult timp;

3. Să pună lama lui de ras într-un loc special, dinainte pregătit, în tocul de la gheată (dacă îl vor prinde şi îl vor arunca în prima celulă – să-şi taie venele);

4. Să-i cerceteze actele, să ia pe cele necesare; ’.-

5. Să memoreze numărul automobilului şi să găsească cheia;

6. În servieta groasă a anchetatorului să-şi vâre propriul dosar penal şi s-o ia cu sine;

7. Să-i ia ceasul;

8. Să-şi înroşească obrajii cu sânge;

9. Corpul să-l târască în spatele biroului de scris sau după perdea, pentru ca persoanele care vor intra să creadă că a ieşit şi să nu pornească urmărirea;

10. Să răsucească vata în ghemotoace şi s-o plaseze sub obraji;

11. Să îmbrace mantaua şi să-şi pună căciula anchetatorului;

12. Să taie firele de la comutator. Dacă la scurtă vreme o să intre cineva, găseşte întuneric, răsuceşte comutatorul şi o să creadă că s-a ars becul şi, probabil, anchetatorul s-a dus în alt cabinet Şi chiar dacă vor schimba becul, n-or să-şi dea prea repede seama despre ce este vorba.

Uite aşa s-au strâns douăsprezece operaţii, cea de a treisprezecea fiind însăşi evadarea… Toate astea trebuie puse în aplicare la un interogatoriu de noapte. Va fi mai rău dacă se va dovedi că acel carnet nu este permis de conducere. Atunci, înseamnă că el vine şi pleacă de fiecare dată cu autobuzul anchetatorilor (sunt transportaţi special, căci este pe timp de noapte!), şi celorlalţi anchetatori li se va părea ciudat că Levşin n-a aşteptat să se facă patru-cinci dimineaţa şi a plecat în plină noapte pe jos.

Încă un lucru: trecând pe lângă ferestruica pătrată, să-şi ducă batista la faţă, ca şi când şi-ar sufla nasul; şi concomitent să se uite la ceas; şi, pentru liniştirea santinelei, să strige în sus: „Perov! – (prietenul lui). Eu am plecat la minister! Vorbim mâine!”

Fireşte, sunt foarte puţine şanse, deocamdată doar trei-cinci la sută. Nici o speranţă, nici un element cunoscut în privinţa postului de gardă exterior. Dar nu poţi să mori aici ca un rob! Să slăbeşti într-atât, încât să te laşi călcat în picioare! Dar lama de ras va fi în tocul ghetei!

Şi la unul dintre interogatoriile nocturne îndată după bărbierit, Tenno a venit cu bara de fier ascunsă la spate. Anchetatorul conducea interogatoriul, înjura, ameninţa, iar Tenno se uita la el şi se mira: oare cum de nu simte ca ceasmlle-i sunt numărate?

Era ora unsprezece seara, Tenno conta că va fi ţinut până la două din noapte. Pe la această oră anchetatorii, uneori, încep să plece, araujându-şi „o noapte scurtă”.

Trebuie ales momentul potrivit: fie când anchetatorul îi aduce filele proce-sului-verbal la semnat, cum face întotdeauna, să se prefacă brusc că se simte rău, să împrăştie filele pe jos, să-l facă să se aplece pentru o clipă şi… Sau, fără nici un proces-verbal – să se ridice şi, clătinâudu-se, să-i spună că se simte rău şi să-i ceară apă. Acela îi aduce o cănită emailată (paharul şi-l ţine pentru el), Tenno bea şi o scapă pe jos, în acel moment va duce mâna dreaptă la ceafă, de parcă i se învârte capul, asta va părea ceva firesc. Anchetatorul se va apleca negreşit să vadă ce-i cu cănită căzută şi…

Inima îi bătea să-i spargă pieptul. Era ajunul unei sărbători. Sau ajunul execuţiei.

Însă totul a luat o altă întorsătură. Pe la douăsprezece noaptea, în cabinet a intrat zorit un alt anchetator şi a început să-i şoptească lui Levşin ceva la ureche. Levşin a început să se grăbească, a apăsat pe buton, chemând gardianul să vină după deţinut.

Şi astfel s-a sfârşit totul… Tenno s-a întors în celulă, a pus bara la locul ei.

Altă dată, anchetatorul l-a chemat nebărbierit (nu avea nici un sens să ia bara).

A urmat un interogatoriu de zi. Şi totul s-a desfăşurat într-un mod ciudat: anchetatorul n-a răcnit, l-a descurajat cu prezicerea că va primi între cinci şi şapte ani, n-are de ce să dispere. Şi parcă nu mai avea atâta ură ca să-i crape capul. Ura lui Tenno nu era statornică.

Punctul culminant trecuse, l se părea că există prea puţine şanse, cu aşa ceva nu te poţi juca.

Starea de spirit a unui viitor evadat este, poate, chiar mai capricioasă decât a unui artist.

Şi toată această pregătire îndelungată s-a dus pe apa sâmbetei…

Dar un fugar trebuie să fie pregătit şi pentru o astfel de eventualitate. El lovise de peste o sută de ori cu bara prin aer, omorâse peste o sută de anchetatori. De zece ori trăise propria evadare în cele mai mici amănunte: în cabinetul anchetatorului, lângă ferestruica pătrată, înainte de postul de gardă, după postul de gardă! – Această evadare îl vlăguise, şi s-a dovedit că el nici n-o începuse!

Curând i s-a schimbat anchetatorul, a fost transferat la Lubianka. Aici Tenno n-a mai pus la cale nici o evadare (cursul anchetei i s-a părut mai încurajator şi parcă îi lipsea tăria de a evada), însă el observa fără contenire şi elabora planuri de antrenament.

Să evadezi de la Lubianka? Da’, în general, oare e cu putinţă aşa ceva?… Însă, dacă stai să te gândeşti bine, poate este mai uşor decât de la Lefortovo. Curând începi să te descurci printre aceste coridoare lungi-lungi pe care te duc la interogatoriu. Uneori, pe câte un coridor, întâlneşti săgeţi: „Spre intrarea principală nr. 2”, „Spre intrarea principală nr. 3”. (Te apucă regretul că ai fost atât de nepăsător când erai liber şi n-ai făcut înconjurul Lubiankăi dinainte şi n-ai văzut unde se aflau intrările principale.) însă ceea ce face ca lucrurile să fie mai simple este faptul că aici nu e teritoriul închisorii, ci ministerul, unde există o mulţime de anchetatori şi alţi funcţionari, pe care santinelele nu-i cunosc după figură. Şi, prin urmare, intrarea şi ieşirea se face numai pe bază de permis, iar permisul se află în buzunarul anchetatorului. Iar dacă anchetatorul nu este cunoscut după figură, atunci nici nu este important să semeni cu el leit, ci doar cât de cât. Noul anchetator nu are uniformă de marinar, ci una kaki. Care va să zică, ar trebui să te îmbraci în uniforma lui. Nu-i mare pagubă că n-ai bară metalică, important e să ai tărie, să fii hotărât. În cabinetul anchetatorului există multe alte obiecte, cum ar fi, de pildă, un prespapier de marmură. Şi apoi, nici nu-i obligatoriu să-l ucizi – să-l buimăceşti pentru vreo zece minute şi este de ajuns că să poţi pleca!

Însă raţiunea şi nişte speranţe vagi în mila nu ştiu cui fac ca voinţa lui Tenno să fie tulburată. Doar la Butârki această povară dispare: prin peticul de hârtie al OSO este înştiinţat că a primit douăzeci şi cinci de ani de lagăr! El semnează şi simte că i s-a luat o piatră de pe inimă, surâsul i-a înflorit pe buze şi cât de uşor îl poartă picioarele în celula celor condamnaţi la douăzeci şi cinci de ani. Acest verdict îl eliberează de umilinţă, de compromisuri, de supunere, de slugărnicie, de cei cinci-şapte ani prăpădiţi care îi fuseseră Promişi: douăzeci şi cinci de ani, mama cui v-a făcut? Deci nu am ce aştepta de la voi, deci – să fugim!

Ori moartea. Dar oare moartea este mai rea decât un sfert de secol de robie. Simpla tunsoare la zero după judecată – o simplă tunsoare – pe cine deranja ea?

— Tenno a trăit-o ca pe o insultă, ca pe un scuipat în plină faţă.

Acum trebuie să găsească aliaţi. Şi să studieze istoria altor evadări, în această lume, Tenno este un novice. Oare n-a evadat nimeni, niciodată?

De câte ori am trecut toţi, în urma gardianului, prin aceşti pereţi despărţitori de fier care taie coridoarele de la Butârki, dar oare mulţi dintre noi au observat ceea ce Tenno vede dintr-o ochire: că uşile acestor despărţituri au încuietori duble, însă gardianul descuie doar una, şi despărţitura se deschide. Iar cea de a doua încuietoare înseamnă că, deocamdată, nu funcţionează: trei drugi care pot ieşi din perete ca să intre în uşa de fier.

În celulă, fiecare se ocupă ba cu una, ba cu alta, Tenno însă caută povestiri despre evadări şi pe participanţii la aceste evadări. S-a găsit chiar unul care a avut de-a face cu aceşti trei drugi de fier: Manuel Garcia Totul se în-tâinplase cu câteva luni mai înainte. Deţinuţii dintr-o celulă au ieşit să meargă la budă, l-au înhăţat pe gardian (el era, în pofida regulamentului, singur, doar de ani de zile nu se întâmplase nimic, se obişnuiseră cu supuşenia), l-au dezbrăcat, l-au legat, l-au lăsat la toaletă, iar un deţinut a îmbrăcat uniforma lui. Băieţii au luat cheile şi au dat fuga să deschidă toate celulele de pe coridor (pe acest coridor se aflau şi condamnaţi la moarte, asta cădea nu se poate mai bine!) Au început să răsune strigăte, urlete de bucurie, chemări să meargă să slobozească şi alte coridoare şi să pună stăpânire pe întreaga închisoare. Au uitat de prudenţă! În loc să se pregătească în linişte de evadare, şi pe coridor să-l lase numai pe cel îmbrăcat în gardian, au năvălit cu toţii afară făcând mare larmă. Auzind zgomotul, prin vizorul peretelui despărţitor (pereţii sunt instalaţi în ambele direcţii) s-a uitat gardianul din coridorul vecin şi a apăsat pe butonul de alarmă. La această alarmă, de la postul central de pază se blochează şi al doilea rând de încuietori de la pereţii despărţitori, şi gardienii nu au în legăturile lor cheile respective. Coridorul rebel a fost izolat. Au fost aduşi mulţi gardieni; aşezaţi pe două rânduri i-au pus pe răzvrătiţi să treacă printre ei, unul câte unul, lovindu-i care mai de care; au aflat cine au fost instigatorii şi i-au ridicat. Aveau câte douăzeci şi cinci. Li s-au mai adăugat încă pe atâta? Au fost împuşcaţi?