Alexandr Soljenitin

Iată care-i problema, iată în ce constă foiţa lor: zvonul n-ar fi trecut dincolo de zonă. Şi chiar dacă ar fi trecut, n-ar fi ajuns prea departe, estompat, neconfirmat de ziare, adulmecat de turnători, cu alte cuvinte – tot nimic. Nu s-ar fi stâmit nici un fel de indignare publică. Atunci de ce să se teamă? De ce să-şi plece urechea la protestele noastre? Vreţi să vă otrăviţi? Otrăviţi-vă!

Zădărnicia grevelor foamei a fost prezentată suficient în Partea întâi.

Şi evadările! Istoria ne-a păstrat câteva povestiri despre nişte evadări serioase din temniţele ţariste. Să notăm că toate aceste evadări erau conduse şi înfăptuite din exterior, din libertate, de către alţi revoluţionari, din acelaşi partid cu evadaţii, şi cu ajutorul, pentru amănunte, al multor simpatizanţi. Ca şi îu cazul evadării propriu-zise, şi în etapele ulterioare: tăinuirea şi transportarea evadaţilor, participau multe persoane. („Aha! Exclamă Istoricul-Marxist,

*Apropo, câteva amănunte care nu sunt lipsite de importanţă (E. N. Kovalskaia, Ocna femeilor, Biblioteca de istorie a revoluţiei, Gosizdat, 1920, pp. 8-9; G. R. Osmolovski, Tragedia de pe Kara, Moscova, 1920). Segheda l-a lovit şi l-a scuipat pe ofiţer fără absolut nici un motiv, doar din pricina „atmosferei chimico-nervoase” care domnea printre ocnaşi. După aceasta, ofiţerul de jandarmi (Masiukov) l-a rugat pe un ocnaş politic (Osmolovski) să întreprindă o anchetă în caşul lui. Şeful închisorii (Bobrovski), înainte de moarte, s-a căir, cerând ocnaşilor să-l ierte. (Eh, să fi avut şi noi astfel de temniceri scrupuloşi!) crezând că m-a prins. Pentru că populaţia era pentru revoluţionari, şi viitorul era al lor! „ Dar poate. – Obiectez eu modest – şi pentru că acesta era un joc amuzant, fără urmări judiciare? Să fluturi batista la fereastră, să-l laşi pe fugar să înnopteze în dormitorul tău, să-l machiezi? Pentru aşa ceva nu erai judecat. Când a fugit din exil Piotr Lavrov^9; guvernatorul din Vologda (Hominski) a eliberat soţiei lui o adeverinţă de călătorie, ca să-şi ajungă din urmă iubitul… Şi pentru a-şi confecţiona acte de identitate erau exilaţi la propriul domiciliu. Oamenii nu se temeau – dumneavoastră, din experienţă, ştiţi ce înseamnă asta? Apropo, cum s-a întâmplat că pe dumneavoastră nu v-au luat! „ Ştiţi, asta era o loterie…”*)

De altfel, există şi mărturii de alt gen. În şcoală, toată lumea era obligată să citească Marna de Gorki şi poate că cineva mai ţine minte episodul despre obiceiurile închisorii din Nijni-Novgorod: revolverele gardienilor ruginiseră, băteau cu ele cuie în perete, nu era nici o dificultate să reazemi o scară de zidul închisorii şi să pleci liniştit în lumea liberă. Iată ce scrie un înalt funcţionar de poliţie, Rataev: „Surghiunul exista doar pe hârtie. Închisoarea nu exista defel. Cu regimul disciplinar de atunci, cel care ajungea la închisoare îşi continua fără oprelişti activitatea dinainte. Comitetul revoluţionar din Kiev, care se afla în formaţie completă la închisoarea din Kiev, conducea greva din oraş şi redacta apeluri” *.

Nu am acum posibilitatea să strâug date despre cum erau păzite locurile cele mai importante ale ocnei ţariste, dar despre astfel de evadări disperate, cu şanse una la o sută de mii, cum erau cele din ocna noastră, eu n-am auzit. De bună seamă că ocnaşii nu simţeau nevoia să rişte: nu erau ameninţaţi de moartea prematură prin epuizare la munci grele, nu erau ameninţaţi că li se va mări pedeapsa fără să aibă vreo vină; cea de a doua jumătate a anilor de pedeapsă trebuiau să-i execute în surghiun, şi amânau pentru atunci evadarea.

Din surghiunul ţarist se pare că doar leneşii nu fugeau. De bună seamă că vizele la poliţie erau rare, supravegherea slabă, nici un post de control pe drum; nici o obligaţie, cât de cât poliţistă, de a te prezenta zilnic la locul de muncă; banii nu lipseau (sau puteau fi trimişi), locurile de surghiun nu erau

*Revista „Bâloe”, Nr. 2/24, 1917, scrisoarea lui L. A. Rataev adresată lui N. P. Zuev. Mai departe se referă la întreaga situaţie din Rusia, din libertate: „Nicăieri (în afară de cele două capitale) nu exista o reţea de agenţi secreţi ori” iscoade „angajate dintre civili, în ultimă instanţă urmărirea se realiza de către subofiţeri de jandarmi, care, deghizându-se în haine civile, uitau uneori să-şi scoată pintenii. În astfel de condiţii, revoluţionarul nu avea decât să-şi mute câmpul de activitate în afara capitalei, pentru ca. (acţiunile lui) să rămână pentru departamentul poliţiei o taină de nepătruns, în felul acesta au fost create autentice cuiburi revoluţionare şi răsadniţe de propagandişti şi agitatori.”

Cititorii noştri vor sesiza uşor cât de diferit este totul de epoca sovietică. Egor Sazonov, deghizat în birjar, a stat o zi întreagă, cu bomba sub acoperişul birjei, Kngă poarta Departamentului de poliţie. (!), aşteptând să-l ucidă pe ministrul Plehve-5, şi nimeni nu i-a dat nici o atenţie, nimeni nu l-a întrebat nimic! Kaliaev3- şi mai neîndemânatic şi încordat, a aşteptat o zi întreagă lângă casa lui Plehve de pe Fontanka, încredinţat că va fi arestat, dar nu s-a atins nimeni de el! O, vremuri de pe când trăia Krîlov! În felul acesta – să tot faci revoluţie… -

Foarte departe de fluvii şi de marile drumuri; şi, repetăm, nimic nu-i ameninţa pe cei care îl ajutau pe evadat, şi chiar evadatul însuşi nu era ameninţat, în caz că era prins, nici că va fi împuşcat ori bătut, nici că va primi douăzeci de ani muncă silnică, precum la noi. Cel prins, de obicei, era readus la vechiul loc, rămânându-i aceeaşi pedeapsă. Şi atât. Un joc fără pierderi. Plecarea lui Fastenko în străinătate (Partea întâi, cap. 5) este tipică pentru astfel de întreprinderi. Poate, însă, şi mai tipică este evadarea din ţinutul Turuhanskului a anarhistului A. P. Ulanovski. În cursul evadării, la Kiev, i-a fost de ajuns să intre într-o sală de lectură studenţească şi să ceară Ce este progresul de Mihailovski53, că studenţii l-au hrănit, i-au oferit culcuş şi bani pentru bilet Iar ca să fugă în străinătate ce credeţi că a făcut? Pur şi simplu a urcat pasarela unui vapor străin – căci acolo nu se afla nici o patrulă a MVD-ului! – Şi s-a aciuat lângă sala maşinilor. Dar şi mai ciudat este faptul că în 1914, în timpul războiului, s-a întors de bunăvoie în Rusia – în exilul din Turuhansk! Spion străin? Să fie împuşcat? Spune, canalie, cine te-a recrutat? Nu. Sentinţa judecătorului de pace: pentru absenţa de trei ani, petrecuţi în străinătate – ori trei ruble amendă, ori o/ide arest! Trei ruble erau bani mulţi, şi Ulanovski a preferat o zi de închisoare.

Helphand-Parvus, autorul nimicitorului Manifest financiar (decembrie 1905), conducătorul efectiv al Sovietului de Deputaţi ai Muncitorilor din Petersburg în 1905… A fost sfâşiat în patru? Nu, condamnat la 3 (trei) ani de surghiun în ţinutul Turuhansk, şi putea să evadeze încă din Krasnoiarsk (deţinuţii erau învoiţi în oraş „să-şi facă rezerve de alimente”, Lev Deici54 nu s-a mai întors, dar Parvus a mai zăbovit). A străbătut dramul până la Eniseisk şi doar acolo l-a îmbătat pe unicul soldat din escortă şi – dus a fost A trebuit să străbată, la întoarcere, o bucată de drum pe Enisei, deghizat în haine de ţăran: nu putea să sufere tovărăşia ţăranilor, murdăria şi puricii. Pe urmă a trăit la Petersburg, de unde a plecat în străinătate.

Însă evadările noastre, îucepând cu cele din Solovki, într-o barcă şubredă peste mare, sau într-o cală plină cu buşteni, şi sfârşind cu salturile sinucigaşe, disperate, nebune, din lagărele stalinismului târziu (cărora, în continuare, le vor fi dedicate câteva capitole. – Aşadar, evadările noastre erau tentativele unor giganţi, ale unor giganţi sortiţi pieirii. Atâta cutezanţă, atâta ingeniozitate, atâta voinţă nu s-au cheltuit niciodată pentru evadările din anii prerevoluţio-uari, dar acele evadări izbândeau cu uşurinţă, ale noastre aproape niciodată.

— Pentru că evadările voastre, prin esenţa lor de clasă, erau reacţionare.

Oare să fie reacţionară dorinţa omului de a nu mai fi rob şi animal…?

N-au reuşit pentru că succesul unei evadări în stadiile finale depinde de starea de spirit a populaţiei. Iar populaţia noastră se temea să ajute ori chiar îi vindea pe fugari – din interes ori din convingeri ideologice.

Poftim, aceasta-i opinia publică!… 55… -, în ceea ce priveşte revoltele deţinuţilor, aşa, de vreo trei, cinci, opt mii de oameni, istoria revoluţiilor noastre nu pare să fi cunoscut vreuna. Noi, însă, am cunoscut.

Dar, datorită aceluiaşi blestem, cele mai mari eforturi şi sacrificii duceau la cele mai neînsemnate rezultate.

Fiindcă societatea nu era pregătită. Pentru că fără opinia publică, revolta, chiar într-un lagăr uriaş, nu are nici o posibilitate de dezvoltare.

Astfel încât la întrebarea: „De ce aţi tolerat?” a sosit vremea să răspundem: noi nu am tolerat! Veţi citi şi veţi vedea că n-am tolerat câtuşi de puţin. În Lagărele speciale am înălţat stindardul politicilor şi am devenit politici!

Capitolul 5

POEZIA sub LESPEDE, ADEVĂRUL sub BOLOVAN LA ÎNCEPUTUL VIEŢII mele de lagăr am dorit din tot sufletul. Să scap de muncile comune, dar n-am izbutit. Sosind la Ekibastuz în cel de al şaselea an de detenţie, dimpotrivă, mi-am propus numaidecât să-mi purific mintea de feluritele supoziţii, conexiuni şi combinaţii în legătură cu lagărul, care nu-i îngăduiau să se ocupe cu nimic altceva mai profund. Astfel n-am tărăgănat prea mult existenţa temporară de muncitor necalificat, cum, vrâud-nevrând, fac oamenii cu carte, aşteptând mereu o şansa şi trecerea în categoria oplo-şiţilor, în posturi privilegiate, dar aici, la ocnă, m-am hotărât să învăţ o meserie manuală.

În brigada lui Baraniuk am avut ocazia (eu şi Oleg Ivanov) să deprindem o astfel de meserie – meseria de zidar. La una din cotiturile destinului meu am fost un timp şi muncitor turnător.

La început – teamă şi ezitări: oare fac bine? Voi rezista? Fiinţe cerebrale şi neadaptate, nouă şi la o cantitate de muncă egală ne este mai greu decât tovarăşilor de brigadă, însă tocmai din acea. Zi câhd în mod conştient m-am lăsat la fund şi l-am simţit zdravăn sub picioare. – Acel fund comun, tare, de cremene – au început anii cei mai importanţi ai vieţii mele, care au imprimat caracterului meu trăsăturile definitive. Astăzi, oricum m-ar purta viaţa – în sus ori în jos – eu rămân fidel concepţiilor şi deprinderilor căpătate acolo.

Aveam nevoie ca mintea să-mi fie purificată de nelinişti, pentru că de doi ani scriam un poem. Acest poem mă recompensa nespus de mult, ajutându-mă să nu observ ce făceau cu trapul meu. Uneori în mijlocul coloanei abătute, în strigătele soldaţilor din escortă, simţeam cum mă năpădesc avalanşe de versuri şi imagini, care parcă mă purtau deasupra coloanei, prin văzduh. – Mai repede, acolo pe şantier, undeva, îutr-un colţ, să scriu, în astfel de clipe eram şi liber, şi fericit*.

Dar cum să scrii îutr-un Lagăr special? Korolenko povesteşte că el scria şi în puşcărie, însă ce rânduieli domneau acolo? Scria cu creionul (de ce nu i-l vor fi confiscat, desfăcâudu-i cusăturile hainelor?), pe care îl ascundea în

*Totul depinde de măsura cu care masori! [aţă. S-a scris despre Vasili Kurocikin1 că nouă ani clin viaţă, după interzicerea revistei, lskra’au fost pentru el „ani de adevărată agonie”: a rămas fora organul său de presă! Iar noi, care nici nu îndrăznim să visam la un organ al nostru de presă, nu putem pricepe nici în ruptul capului: avea o cameră, linişte, masă. Cerneală, hârtie, şi nu-l percheziţiona nimeni, şi nimeni nu-i confisca ce a scris. – Atunci de unde până unde agonie?

Părul cârlionţat (de ce nu-l tundeau la zero?), scria în zgomot (să zică mulţumesc că avea unde să se aşeze şi să-şi întindă picioarele). Şi mai era avantajat că putea să păstreze manuscrisele şi să le trimită în lumea liberă (vedeţi? Asta nu poate înţelege deloc un contemporan de-al nostru!).

La noi nu poţi să scrii aşa, nici chiar în lagăre. (Chiar şi inventarul de nume pentru un viitor roman era foarte periculos: listele cu membrii organizaţiei? Eu îmi notam doar rădăcinile lor în formă de substantive sau trans-formându-le în adjective.) Memoria – ea este unica tainiţă unde poţi să ţii cele scrise, unde poţi să le treci prin şiruri de percheziţii şi să le porţi prin călătorii în convoaie. La început nu prea credeam în posibilităţile memoriei şi, astfel, m-am decis să scriu în versuri. Asta însemna, de bună seamă, să violezi genul. Mai târziu am descoperit că şi proza poate fi destul de bine înregistrată în admcimile secrete a ceea ce noi purtăm în cap. Eliberată de poverile unor cunoştinţe deşarte, netrebuincioase, memoria deţinutului impresionează prin volumul său şi poate să se extindă necontenit. Credem prea puţin în memoria noastră!

Dar înainte de a memora ceva, vrei să-l scrii, să-l aşterni pe hârtie. În lagăr poţi să ai creion şi hârtie albă, dar nu poţi să ai ceva scris (doar dacă nu este un poem despre Stalin*). Şi dacă nu te „aranjezi” la infirmerie sau ca lingău la KVC, dimineaţa şi seara trebuie să suporţi percheziţia de la postul de gardă. Hotărâsem să scriu fragmente mici, câte douăsprezece-douăzeci de rânduri, după ce le-am finisat – să le memorez, şi să le ard. Îmi stabilisem ca principiu să nu mă încred în simpla rupere a hârtiei în bucăţele.

În puşcărie, compunerea şi cizelarea versurilor trebuia făcută îţi minte. Pe urmă luam beţe de chibrituri, le aranjam în portţigaret pe două rânduri – zece pentru unităţi şi zece pentru ze*ci, şi, rostind versurile în gând, după fiecare rând – mutam un chibrit la o parte. Câiid mutam zece unităţi, mutam apoi şi un chibrit de la zeci. (Dar şi această treabă trebuia s-o faci cu băgare de seamă: această mutare nevinovată de chibrituri, dacă mai era însoţită şi de mişcarea buzelor sau de o expresie deosebită a feţei, ar fi putut atrage atenţia turnătorilor. Mă căzneam să-mi deplasez chibriturile cu o expresie distrată.) Fiecare al cincizecilea vers şi al o sutălea le memoram în mod special, cu de control. O dată pe lună repetam tot ce am scris. Dacă în timpul acestei operaţii pe locul cincizeci sau o sută nu ieşea versul special, repetam iarăşi şi iarăşi până ce prindeam versurile care îmi scăpau.

La închisoarea de tranzit din Kuibâşev am văzut cum catolicii (lituanienii) îşi confecţionau mătănii. Le făceau din pâine înmuiată în apă şi apoi frământată, după care le vopseau (în negru – cu cauciuc ars, în alb – cu pastă de dinţi, în roşu – cu streptocid roşu), le înşirau în stare umedă pe fire de aţă răsucită şi dată prin săpun, apoi le puneau la fereastră să se usuce. M-am

*Un caz de asemenea gen de „creaţie” descrie Diakov: Dinitrievski şi Cel’verikov expun şefilor subiectul unui roman şi primesc aprobare. Agentul operativ {operul) are grijă să nu fie trimişi la munci comune. Apoi sunt scoşi, în taină, din zonă („ca să nu-i sfâşie banderoviştii”), acolo ei continuă. Şi acesta este un caz de poezie sub lespede. Dar unde este acest roman?

Alăturat lor şi le-am spus că vreau şi eu să mă rog cu ajutorai mătăniilor, dar credinţa mea cere să am în şirag o sută de mărgeluţe (mai târziu mi-am dat seama că erau de ajuns douăzeci, ba e chiar mai comod, şi mi-am făcut singur din dopuri), fiecare a zecea trebuia să nu fie biluţă, ci un cubuleţ, apoi a cincizecea şi a o suta, trebuiau să se deosebească la pipăit. Lituanienii erau uimiţi de zelul meu religios (cei mai evlavioşi dintre ei nu aveau mai mult de patruzeci de mărgele), dar m-au ajutat cu skiceră simpatie să-mi confecţionez astfel de mătănii, pe cea de a o suta făcâud-o în formă de inimioară de culoare roşu-închis. De acest dar minunat nu m-am despărţit pe urmă niciodată, le număram şi le pipăiam în mănuşa mea de iarnă, largă, cu un singur deget: la apelul de plecare, în timp ce ne deplasam dintr-un loc într-altul, întotdeauna când aşteptam, stând în picioare, şi nici gerul nu mă împiedica.

Şi prin percheziţii le treceam tot cu mănuşa vătuită, căci nu se simţeau la pipăit. De câteva ori le-au descoperit supraveghetorii, dar şi-au dat seama că sunt pentru rugăciune şi mi le-au înapoiat. Până la sfârşitul sorocului (când mi se strânseseră douăsprezece mii de versuri), apoi în exil, acest colier m-a ajutat să scriu şt să memorez.

Nici asta însă nu este un lucru atât de simplu. Pe măsură ce creste cantitatea scrisă, în fiecare lună creşte, la fel, şi numărul de zile pe care ţi le consumă repetiţiile, însă aceste repetiţii sunt dăunătoare prin faptul că tot ce ai scris îţi devine prea familiar şi nu mai poţi deosebi ce este bun, viguros, de ceea ce e slab. Prima variantă, aprobată de tine în grabă, ca să arzi cât mai repede textul, rămâne unica. Nu poţi să-ţi permiţi luxul să o laşi la o parte pentru câteva luni, să o uiţi, apoi să o revezi cu ochi proaspăt şi critic. Din pricina asta nu poţi să scrii cu adevărat bine.

Cu peticile de hârtie nearse nu puteai să tărăgănezi. De trei ori am fost prins cu ele şi am scăpat numai datorită faptului că, niciodată, cele mai periculoase cuvinte nu le scriam pe hârtie, ci le înlocuiam cu liniuţe. Odată, stăteam întins pe iarbă, la o parte de ceilalţi, foarte aproape de gardul de sânnă ce împrejmuia zona (ca să am linişte), şi scriam, ascunzând peticul de hârtie într-o cărţulie. Supraveghetorul şef, Tătarul, s-a furişat din spate pe nesimţite şi a reuşit să remarce că nu citesc, ci scriu.

— Dă-o-ncoace! Mi-a cerat el hârtiuţa.

Am îngheţat. M-am sculat şi i-am dat hârtia. Pe ea scria: Tot ce-a fost al nostru se va reîntregi, Ni se vor înapoia toate drepturile. Ţin minte că cinci zile-n şir, am mers Pe jos, din Osterode-n Brodnica, 2 Minaţi de/escorta/k/azahilor/şi t/ătarilor/.

Daca „escortă” şi „tătari” ar fi fost scrise întregi, Tătarul m-ar fi târât la oper, la agentul operativ, unde aş fi fost sfâşiat în bucăţi. Dar liniuţele erau mute: Mânaţi de – cşi t-

Fiecare om are un mod propriu de a gândi. Eu eram îngrijorat pentru poem, iar el credea că eu schiţam planul zonei împrejmuite şi pregătesc o evadare. Totuşi a citit şi ceea ce a găsit, încreţindu-şi fruntea. „Mânaţi de” parcă îi spunea ceva. Însă ceea ce a determinat creierul lui să lucreze cu toată intensitatea a fost „cinci zile-n şir”. Eu nici nu mă gândisem în ce asociaţie vor fi receptate: cinci iile – păi asta era o locuţiune standard, aşa se dădea ordinul pentru carceră.

— Pentru cine cinci zile? Despre cine-i asta? A început să mă descoasă posomorit Cu greu l-am convins (cu denumirile Osterode şi Brodnica) că eu rememorez poezia cuiva de pe front, dar nu pot să-mi amintesc toate cuvintele.

— Păi de ce să-ţi aminteşti? Nu-i voie să-ţi aminteşti! M-a avertizat el morocănos. Dacă te mai culci vreodată aici – băgă de sea-amă…!

Acum când povesteşti, ţi se pare o întâmplare lipsită de importanţă. Atunci însă, pentru un rob neînsemnat ca mine, asta constituia un eveniment: am pierdut favoarea de a mă culca pe iarbă, departe de zgomot, şi dacă Tătarul mă mai prindea şi altă dată cu niscai versuri, puteau prea bine să-mi deschidă o anchetă şi să întărească supravegherea.;.

Şi să mă las de scris nu mai puteam…!

Altă dată mi-am schimbat regula şi am scris, la lucra, şaizeci de rânduri dintr-o piesă (Ospăţul învingătorilor), dar foaia asta n-am ascuns-o cum trebuie la intrarea în lagăr. E drept că şi aici multe cuvinte erau înlocuite cu liiiiuţe. Supraveghetorul, uu flăcău cam naiv, cu nasul borcănat, îşi privea cu uimire prada:

— Scrisoare? A întrebat el. –, ;

(O scrisoare dusă la locul de muncă nu mirosea decât a carceră. Căci această „scrisoare” ar fi devenit foarte bizară, dacă ar fi fost predată agentului operativ!)

— Asta-i pentru spectacolul de amatori, am zis eu cu tupeu, îmi reamintesc o piesă. O să fie jucată la serbare, să veniţi s-o vedeţi.

S-a uitat flăcăul ce s-a uitat la hârtia aceea apoi s-a uitat la mine şi a zis:

— Om în toată firea, dar prost de dă în gropi!

Şi a rupt hârtiuţa mea în două, în patra, în opt. M-am speriat că o va arunca jos. – Bucăţelele erau încă destul de mari, aici, lingă postul de gardă, putea da peste ele comandantul, fireşte, mai vigilent, ba chiar şeful regimului disciplinar Macehovski, care, la câţiva paşi mai încolo, supraveghea percheziţia, însă, pesemne, primiseră ordin să nu facă murdărie în faţa postului de gardă, ca să nu trebuiască să măture ei, şi supraveghetorul mi-a pus bucăţelele de hârtie în palmă, ca îutr-o urnă. Am trecut de poartă şi m-am grăbit să le anine în sobă.

A treia oară încă nu arsesem o bucată măricică dintr-un poem, dar, lucrând la construcţia BUR-ului, nu m-am putut abţine şi am scris Zidarul. Atunci nu ieşeam în afara zonei şi, prin urmare, nu ne percheziţionau personal în fiecare zi. Zidarul împlinise trei zile, eu am ieşit afară, în noapte, chiar înainte de verificare, să-l repet pentru ultima dată şi apoi să-l ard numaidecât. Căutam linişte şi singurătate, deci aproape de marginea zonei, şi am uitat definitiv că Mă aflam nu departe de locul unde, nu demult, Tenno trecuse pe sub sânnă. Supraveghetorul probabil, stătea la pândă, că m-a apucat pe neaşteptate de guler şi, prin întuneric, m-a dus în clădirea BUR-ului. Folosindu-mă de întuneric, am mototolit Zidarul cu prudenţă, în buzunar, şi l-am aruncat în spate, la nimereală. Bătea vântul, şi supraveghetorul n-a auzit fâşâitul hârtiei când am mototolit-o.

Însă uitasem cu totul că mai aveam o bucată de hârtie. În BUR m-au percheziţionat şi, spre norocul meu, au găsit un fragment de pe front (Nopţile prusiene), aproape deloc compromiţător.

Şeful gărzii, un sergent-major cu bună ştiinţă de carte, a citit. ’. R

— Ce-i asta?

— Tvardovski! Am răspuns eu ferm. Vasili Tiorkin^.

(Astfel s-a intersectat drumul meu, pentru prima oară, cu drumul lui Tvardovski!)

— Tvardo-ovski! A făcut sergentul cu respect. Dar ce faci cu el?

— Păi, cum cărţi nu există… Mi l-am adus aminte, citesc din când în când. Mi-au confiscat arma – o jumătate de lamă de ras, dar poemul mi l-au înapoiat; după asta mi-ar fi dat drumul şi aş fi tras o fugă să-mi caut Zidarul. Dar în vremea asta controlul se terminase, nu mai era voie să umbli prin zonă, şi supraveghetorul m-a condus chiar el la baracă şi m-a încuiat acolo.

Am dormit prost în noaptea aceea. Afară se dezlănţuise un vânt de uragan. Oare încotro putea să-mi rostogolească ghemotocul Zidarului meu? În pofida tuturor liniuţelor sensul poeziei rămânea evident. Şi din text reieşea clar, că autorul face parte din brigada care construieşte BUR-ul. Iar printre ucrainienii occidentali nu era o problemă să dea peste mine.

Şi astfel truda mea de mai mulţi ani, săvârşită, dar mai mult concepută, se zbuciuma prin stepă – un cocoloş de hârtie neajutorat Şi am început să mă rog. Când suntem la ananghie, nu ne este ruşine de Dumnezeu. Ne ruşinăm de El doar când ne este bine.

Dimineaţa, după deşteptare, la ora cinci, biciuit de rafalele de vânt, m-am dus în locul acela. Vântul mătura până şi pietricele mărunte şi ţi le arunca în faţă. N-avea nici un rost să caut, era zadarnic! Din locul acela vântul bătea înspre baraca direcţiei, apoi înspre rejimka (unde, de asemenea, forfotesc adeseori supraveghetorii şi de jur-împrejur zac mormane de sârmă ghimpată), pe urmă dincolo de zonă, în uliţa aşezării muncitoreşti. Un ceas întreg înainte de revărsatul zorilor am colindat încovoiat, dar degeaba. Nu mai aveam nici o speranţă. Insă când s-au ivit zorile, am zărit ghemotocul alb la trei paşi de locul unde îl aruncasem! Vântul îl rostogolise într-o parte şi s-a înţepenit între nişte scânduri aruncate acolo.

Şi acum socotesc că asta a fost o minune.

Aşa scriam. Iarna – în camera de încălzit, primăvara şi vara pe schele, chiar pe zidul de piatră: în răstimpul care se scurgea de când isprăveam o targa de mortar şi până mi se aducea alta: aşezam hârtia pe cărămidă şi cu nu crâmpei de creion (ferindu-mă de vecini) notam rândurile zămislite în timp ce turnam mortarul din targa anterioară. Trăiam ca în vis, în sala de mese şedeam aplecat deasupra sfintei zămârci şi nu-i simţeam întotdeauna gustul,

Nu-i auzeam pe cei din jur, eram într-un necontenit du-te-vino printre versurile mele, potrivindu-le aşa cum potriveşti cărămizile într-un zid. Mă percheziţionau, mă numărau, mă mânau cu coloana prin stepă, dar eu aveam dinaintea ochilor o scenă din piesa mea, culoarea cortinelor, aranjamentul mobilierului, petele de lumină ale proiectoarelor şi toate mişcările şi gesturile actorilor.