Almanah anticipaţia 1986

Nici măcar nu-mi amintesc cum am ajuns la sanatoriu. Am bătut ia uşa albă a doctorului Veselinov şi am intrat fără să mai aştept încuviinţarea. Ca deobicei, doctorul stătea pe locul său obişnuit” cu radiografiile în mâna, şi pe figura sa se citea o nemăsurată surprindere.

— S-a petrecut ceva incredibil! Spuse el cu un glas pe care abia l-am recunoscut.

Simţii cum o enormă uşurare îmi inundă venele, asemenea unei transfuzii de sânge.

— Aşa? Dar ce anume?

— Prietenul dumneavoastră s-a însănătoşit?

— Cum aşa, s-a însănătoşit? Mă minunai eu ipocnt.

— Ei bine, pur „simplu să însănătoşit! Priviţi radiografiile: de parcă n-ar fi suferit vreodată de ceva. Am impresia că plămânii săi sunt complet refăcuţi.

Nu am privit radiografiile, ar fi lost inutil.

— Este imposibil, am zis eu. Pesemne aţi încurcat filmele…

— Cum imposibil, o dată ce e fapt? Răspunse el iritat. Astea ssnt al doilea set de radiografii, totul a fost executai sub supravegherea mea.

Am considerat că este mai înţelept să tac. El mă privea cu acelaşi aer de surprindere, clipind prosteşte din pleoapele pârlite.

— Chiar mâine voi face o comunicare ştiinţifică.

— Z*se el cu aprindere. Colegii mei vor rămâne ţuţ!

— Nu o să faceţi nici o comunicare, zâmbii eu.

— De ce? Tresări ei.

— Pentru că nu ar fi ştiinţific, răspunsei eu. Pur şi simplu, dumneavoastră aţi comunica un fapt pe care nu îl veţi putea demonstra.

El se încrunta, însă tăcu.

— Şi, în al doilea rând, ceea ce este mai important, chiar dacă veţi comunica acest fapt, fiţi sigur, nimeni nu o să vă creadă.

— Cum aşa. Nu o să mă creadă? Zise el arţăgos. Dar astea sunt radiografii.

— Prostii, radiografii. Dumneavoastră aţi văzut pe puţin douăzeci de fotografii ale „farfuriilor zburătoare”, dar credeţi în ele?

O reîncepu să clipească nedumerit:

— Ei, da, însă. pe de altă parte, eu am un om însănătoşit.

— Fiţi sigur că nici asta nu are să vă ajute.

— Dumneavoastră nu credeţi? Întrebă el tăios.

— Se înţelege că vă cred. Însă ceilalţi n-au să vă creadă. Doar dumneavoastră sunteţi om de ştiinţă, oare nu Înţelegeţi că aşa ceva nu se poate întâmpla? Toţi colegii dumneavoastră vor gândi că sunteţi sau nebun sau escroc. În acest caz cea de a doua variantă este mai uşor de crezut şi, în acelaşi timp, mai neplăcuta.

Abia acum încetă să mai clipească, narând pe deplin înmărmurit. L-am observat pe furiş cum tace şi reflectează, cum mintea sa rece şi clară lucrează în plin sub ţeasta protectoare.

— Ştiţi că aveţi întrutotul dreptate, zise el cu uşurare. Sigur, în fapt, nu există nici o dovadă.

— Unde este el acum?

7Cine? Întrebă el absent.

— Prietenul meu.

— Păi, sa sculat, se nţelege. Puţin mai înainte se plimba prin parc.

Doar câţiva paşi mă despărţeau de fereastra deschisă. L-am descoperit imediat; atâtea în picioare la marginea uneia dintre tufele decorative şi ţinea în mână ceva albicios, asemănător cu un ou de pasăre. Îl privea absorbit şi, din când în când, scormonea ceva cu unghia.

— Ce faci acolo? Strigai eu din terestră.

El trcăsâri şi se întoarse. Figura sa nu mai aducea cu aceea pe care o văzusem cu câteva zile în urmă.

— Nimic, răspunse el tulburat.

— Ce ţii în mâini?

— Un melc.

— Imediat să-l pui la locul său, zisei eu supărat. Ai auzit?

— De ce?

— Fiindcă ţvo spun eu!

— Hai, mai repede!

Fără să mai comenteze se întoarse şi, atent, se apueă să aşeze cu grijă meleul pe o ramură a tufei. Însă, când luă mâna, meleul se rostogoli şi căzu pe pământ. Se aplecă, să-l ridice.

Traducere ION ILIE IOSIF.

CRISTIAN TUDOR POPESCU.

BALADA CAVALERULUI PROGRAMATOR.

A fost odată un cavaler programator. Când şi-a terminat ucenicia era tânăr şi ferice şi credea că avioanele sunt comestibile ca tot ce zboară. La plecarea spre centrul de calcul din nordul Imperiului unde fusese repartizat, tatăl său, bătrânul programator Radiscus, i-a dăruit ca să-l apere de rele un vechi tratat de matematică cu coperţi de piele roşii şi roase, în care semnul plus era un Crist pe cruce, înmulţirea două săbii încrucişate, integrala un şarpe înfrunzit ridicat pe coadă, radicalul un albatros cu o aripă mai lungă, iar derivata parţială era reprezentată printr-un foetus chircit în poziţia tipică intrauterină. I-a dat, de asemenea, pixul sau fermecat, tiesit cu microprocesoare, adus de el în tinereţe de pe alte meleaguri, care avea însuşirea de a se încălzi şi a deveni luminiscent când începeai să scrii prostii. Dacă scriai spre exemplu sân x 5, riscai o arsură zdravănă. Bani nu i-a dat: l-a umplut, în schimb, de poveţe, care mai de care mai isteţe, acestea fiind mult mai viabile, fiabile şi mentenabile decât nişte nenorociţi de bani.

„Fiule, ţine minte, dacă un program merge de la prima rulare e cazul să intri la bănuieli; se întâmplă să dai chix cu o problemă de Soft, nu te pierde cu firea, insinuează pe loc că tu eşti de fapt Hardist prin vocaţie; dacă dai greş şi cu Hardul le spui că ai avut copilărie grea. Ai grijă, când vrei să te apuci de treabă serios, e bine să începi cu o pauză. Dacă nu eşti în stare să remediezi un defect minor încearcă să provoci unul major, atunci vor fi chemaţi specialiştii şi nu se mai pune problema. Şi mai ales, nu uita, computerul face, din nenorocire, numai ceea ce îi spui tu să facă.”

Astfel blindat, tânărul nostru plecă spre alte zări. Străbătu munţi şi câmpii, nenumărate oraşe şi-n jurul lui era un constant sfârşit de primăvară; când îl vedeau, fluturii dansau, miliţienii zâmbeau, fetele de director plângeau. Gestionari de viţă veche îl poftiră la masa lor, nişte vulturi pleşuvi vrură să-l ia cu ei în zbor şi pe unde trecea mulţimea striga în cor: „Trece un cavaler programator.”

Dar tânărul nostru nu se oprea niciodată, stăpânit de un singur gând: să ajungă mai repede la centrul de calcul şi să scrie programe cu grămada, mari şi pline de numeroase subrutine.

Într-o bună zi ajunse. Nu. Era un simplu centru de calcul, era unul dintre cele cinci sau şase palate numerice ale Imperiului. Pe frontispiciu strălucea mândră stema aurie, cu cifra trei, scrisă în binar. I s-a făcut o primire triumfală; tot personalul era strâns' în ogradă, adjuncţii agitau sfioşi şi îmbujoraţi câte o floare, iar directorul, în timp ce-i îmbrăţişa în ovaţiile generale, i-a şoptit lăsându-şi fruntea pe umărul lui şi oftând delicat: „Cât te-am aşteptat.”

Chiar şi Marele Dregător – învestit cu acest titlu pentru că era suficient să intre în sală cu trusa de scule şi sistemul, oricât de gravă ar fi fost defecţiunea, se autodregea instantaneu – îl bătu pe umăr şi-i dărui un mic şi cochet multimetru.

El le-a mulţumit tuturor şi a rugat politicos să i se spună ce se lucrează pe aici şi ce-ar avea el de făcut. L-au dus în sala calculatoarelor. Aici, s-a produs acel fenomen care amplifică întotdeauna tulburător aura de respect din jurul unui cavaler programator. Zgomotul egal şi continuu s-a înteţit brusc, contrastul pe terminale a crescut, toate beculeţele şi afişajele au început să clipească în serii ordonate, iar imprimatele să ţăcăne înviorate.

„Ce se produce aici?”, a întrebat cavalerul. „Noi, aici, a răspuns directorul cu mândrie, producem grafice, grafice de toate culorile şi formele la orice scară, şi! A cerere, în două, trei şi chiar patru dimensiuni. Şi tabele producem, tabele sinoptice, histograme, planşe color, organigrame. Produsele noastre împodobesc pereţii tuturor aşezămintelor importante ale Imperiului.” „Şi ce algoritmi de prelucrare a datelor folosiţi?”, a mai întrebat cavalerul programator. „Algoritmii sunt de pe tărâmul celălalt, i-a adus un cavaler după o călătorie lungă şi plină de peripeţii, aşa că nimeni nu ştie prea bine cum funcţionează. Noi ne ocupăm cu estetica redării. Când graficul are variaţii prea abrupte le mai netezim, creşterile domoale le mai asprim, valorile prea mari şi discordante din tabele le mai micşorăm, cele prea mici le majorăm.” „Şi datele brute?” „Datele de intrare nu sunt chiar brute, sunt preprocesate la un centru de calcul subordonat de unde le primim pe benzi.”

Un an trecu ca o clipă. Cavalerul nostru, muncind sârguincios, ajunse în scurt timp un maestru în arta producerii de grafice şi tabele care să placă ochiului Un singur lucru îl mâhnea profund: nu înţelegea prea bine care este sensul fizic al mărimilor de pe abcisă şi ordonată, şi, în cele din urmă, care este legătura cu realitatea a acestor reprezentări.

Într-o noapte cavalerul, după ce se frărnintase mult timp, căzu într-un somn greu şi agitat. Dimineaţa îşi făcu bocceaua şi se duse la director să-l întrebe încotro se află centrul de unde se primesc datele.

„Spre Sud, peste 4 munţi şi 4 vai, dar ce vrei să faci, doar nu vrei să ne părăseşti?”

— Ba da, dar mă voi întoarce repede.

Vai, nu face asta, nimeni nu s-a întors vreodată de acolo, spuse îndurerat directorul, ştiind însă că e inutil, hotărârife unui cavaler programator sunt întotdeauna de nestrămutat.

— De ce? Spuse acesta. E destul de aproape, şi plecă o dată cu primele raze ale soarelui.

Drumul fu greu, dar cavalerul era tânăr şi plin de elan, aşa că-l străbătu în numai un an. Centrul subordonat se dovedi a-şi merita numele. Era mai mic şi mai vechi, directorul amabil dar mai morocănos, calculatoarele cu o generaţie mai jos. În scurt timp cavalerul înţelese că şi acest centru primea datele de la un altul, aflat peste 16 munţi şi 16 văi spre Sud. Se odihni puţin, apoi porni la drum fără să stea mult pe gânduri.

Etapa a fost lungă şi grea, iar cavalerul obosise oarecum, aşa iha o parcurse în câţiva ani. Găsi un centru şi mai vechi, directorul fu cam nepoliticos, calculatoarele, o generaţie şi mai jos. De aici porni spre Sud, mereu spre Sud, peste 32 de munţi şi 32 de văi. Din cauza oboselii care-i pătrunsese în creier şi în oase, mersul deveni chinuitor. Făcea nenumărate popasuri. Când distanţa dintre două centre succesive deveni de 256 de munţi şi 256 de văi, ajunsese în era tuburilor electronice.

Dar şi de aici a fost trimis mai departe, mereu mai departe spre Sud, şi ajungând pe creasta celui de al 512-lea munte zări, atunci când nu mai putea face un pas, o clădire singuratică semănând cu un hangar. Oboseala şi resemnarea îi dispărură pe loc şi porni grăbit spre ea. Pe când se apropia, pe Hngă el trecu cu o viteză ameţitoare o arătare stranie, care întrezărită prin norul de praf părea a fi un om pe bicicletă cu doi desagi imenşi şi galbeni, în state. În pragul uşii avu o ezitare. Îi venea să se întoarcă şi să lase totul baltă. Dar era mult, mult prea târziu, aşa că bătu şi intră.

Priveliştea dinăuntru îl năuci, în lumina egală şi rece a unor tuburi de neon, care nu se zăreau nicăieri, zeci, poate sute de oameni, bărbat: şi femei, stăteau la mese aşezate ordonat, în şiruri paralele. Fiecare avea în fată câte un abac pe care mută bilele sau câte o maşină mecanică de calculat la care râşnea. Scriau ceva pe nişte bucăţi de hârtie şi alţi oameni treceau printre rânduri cu saci mari şi galbeni în care adunau aceste hârtii.

Ţăcănitul enorm, care alcătuia zgomotul de fond, îl ameţi pe cavaler. Privind, şirurile acelea ordonate care păreau să se prelungească la infinit, deşi din afară clădirea nu părea prea mare, îl năpădi brusc o greaţă violentă. „Doamne, îşi spuse, aici e cu adevărat capătul liniei”.

Se năpusti afară cu ultimele puteri şi căzu în iarba udă, respirând lacom aerul curat al muntelui. Zăcu apoi o vreme întins cu – ochii la cer, până când apărură stelele. Pe urmă se ridică greoi şi porni. Străbătea din nou munţi şi câmpii, nenumărate oraşe şi în jurul lui era un constant sfârşit de toamnă. Oamenii îl priveau cu milă sau cu indiferenţă pe bătrânul istovit care-şi târa paşii înapoi spre Nord, mereu spre Nord. Puterile îi slăbeau din zi în zi, dar îl purtau înainte absenţa durerii şi spaima că nu va ajunge. Când zări în depărtare strălucitoarea stemă binară 011, era sfârşit. Totuşi se gândi cu bucurie că îşi va revedea vechii colegi. Directorul cel sentimental murise însă de mult şi morţi erau toţi cei pe care-i cunoscuse. Acolo unde fusese câmpie era acum cetate şi unde fusese cetate creşteau bălăriile şi păşteau vaci.

Îl lăsară din milă să intre în palatul numeric. Calculatoarele aveau un aspect straniu, nefamiliar lui, dispăruseră imprimatele, cartelele, ba chiar şi terminalele şi totul era străin şi de neînţeles.

Pentru că era bătrân şi nu avea unde să se ducă i au dat totuşi o slujbă: l-au pus să lipească etichete pe un morman de benzi magnetice care zăceau abandonate la subsol, nimeni nu mai ştia de când.

ROBERT SHECKLEY.

CEEA CE SUNTEM.

Există un regulament privind comportarea echipajului unei astronave în timpul Primului Contact, dar nu este un regulament stabilit în disperare de cauză şi aplicat în consecinţă. Cine poate oare să prevadă rezultatul unei acţiuni oarecare asupra mentalităţii unui popor necunoscut?

Aceste gânduri destul de sumbre îl preocupau pe Jan Marteen în clipa în care pătrundea în atmosfera luî Durell IV. Era un om de statură înaltă, în floarea vârstei, cu părul blond închis şi cu faţa rotundă şi preocupată. Ajunsese de multă vreme la concluzia că o regulă oarecare valorează mai mult decât lipsa oricărei reguli. Urma deci cu scrupulozitate regulile mai sus pomenite, dar trăia cu sentimentul mereu prezent al nesiguranţei şi slăbiciunii caracterului uman. De altfel, acestea erau calităţile ideale pe care le cerea sarcina Primului Contact.

Făcu ocolul planetei, destul de jos pentru a o putea observa, dar nu prea jos, ca să nu sperie eventualii locuitori. Observă indicii unei civilizaţii pastoral-primitive şi încercă să-şi amintească ce citise în volumul 4, „Tehnica Primului Contact” cu lumile zise „pastoral-primitive” editat de către Departamentul de Xenopsihologie. Apoi îşi coborî nava pe o câmpie stâncoasă, acoperită cu o iarbă rară, în apropierea unui sat de mărime mijlocie, totuşi nu prea aproape şi utilizând tehnica aterizării silenţioase.

— Bine lucrat! Comentă Croswell, adjunctul său, care era încă prea tânăr pentru a şti ce este nesiguranţa.

Chedka, lingvistul eborian, se abţinu de la orice comentariu. Ca de obicei, era cufundat într-un somn liniştit.

Marteen mormăi ceva şi merse în partea dinapoi a rachetei, pentru a se apuca de teste. Croswell îl înlocui la hubloul de observaţie.

După o jumătate de oră, Croswell semnală:

— Iată-i! Sunt vreo doisprezece: umanoizi, fără îndoială.

Un examen mai atent îi arătă că indigenii de pe Durell aveau pielea flască, de un alb livid şi că feţele le erau lipsite de orice expresie. Croswell ezită, apoi adăugă:

— Nu sunt prea frumoşi!

— Ce fac? Întrebă Marteen.

— Se mulţumesc să ne privească, spuse Croswell. Asistentul era un tânăr înalt şi slab, înzestrat cu o mustaţă uriaşă pe care o lăsase să-i crească în timpul călătoriei şi cu care îşi trecea timpul luş truind-o cu mândrie.

— Sunt doar la vreo douăzeci de metri, semnală el.

Prin hublou, Croswell putea privi afară. În schimb, nimeni dinaţară nu putea să se uite înăuntru. Departamentul de Xenopsihologie preconizase această măsură după eşecul unei astronave care dăduse greş în Primul Contact pe Carella III. Carellienii, Naruncând o privire în navă, văzuseră ceva care-i speriase atât de rău, încât fugiseră mâncând pământul. Departamentul nu aflase niciodată cauza acestei fugi precipitate, întrucât fusese imposibil să se stabilească un al doilea contact.

Oricum, asta nu avea să se mai întâmple.

— Ce fac?

— Unul din ei înaintează singur. Este, poate, şeful sau o victimă.

— Cum e îmbrăcat?

— Are o. un fel de. Vreţi să veniţi să vă uitaţi?

În faţa tabloului de control, Marteen făcuse un examen prealabil al lui Durell IV. Atmosfera era respirabilă, climă temperată, gravitaţia apropiată de cea a Pământului. Notase existenţa unor importante zăcăminte de minereuri radioactive şi de metale rare. Şi, lucru esenţial, nu găsise nici o urmă de microorganisme virulente, nici vapori ucigâton, care au pricinuit atâtea ravagii printre Primii Con tactori.

Astfel, Durell putea deveni un preţios aliat al Pământului, cu condiţia ca indigenii să se arate t* nevoitori. Iar contactorii pricepuţi. Marteen se apropie de hublou şi examină indigenii:

— Poartă haine în culori pastel: vom face la fel.

— Am notat, spuse Croswell.

— Nu au arme: vom ieşi, deci, neînarmaţi.

— Am înţeles.

— Poartă sandale, deci vom purta şi noi.

— La ordinele dumneavoastră.

— Văd că nu au păr pe faţă, urmă Marteen cu o uşoară urmă de surâs. Sunt dezolat, Ed, dar mus ţaţa dumitale.

— Nu! Mustaţa nu! Strigă Croswell, ascunzând-o cu mâna pentru a o apăra.

— Mă tem că da.

— Dar i-au trebuit şase luni ca să crească!

— O să porţi doliu. Ar trebui să înţelegi.

— Dar nu văd de ce, protestă Croswell indignat.

— Pentru că primele impresii sunt esenţiale. Când prima impresie a fost proastă, relaţiile ulterioare devin dificile, câteodată imposibile. Întrucât nu ştim nimic despre aceşti oamery, atitudinea cea mai simplă este conformismul. Încercăm să le semănăm. Purtăm culori care ar putea să le placă, sau cel puţin să nu-i şocheze, le copiem atitudinile, ne străduim să acţionăm după.

— Bine, bineî făcu Croswell. Oricum, îmi va creşte alta la întoarcere. Se priviră, apoi izbucniră! N râs. Era a treia mustaţă pe care Croswell o pierdea astfel.

Pe când Croswell se bărbierea, Marteen îl trezi pe lingvist. Chedka era un umanoid lemurian, originar de pe Ebora IV, una din rarele planete cu care Pământul întreţinea relaţii normale. Eborienii erau lingvişti înnăscuţi, graţie incredibilei lor facultăţi de asociere şi nu se înşelau niciodată. Odinioară ei exploraseră o mare parte a Galaxiei; ar fi putut să-şi întemeieze un mare imperiu, dacă n-ar fi fost împiedicaţi de necesitatea absolută de a dormi douăzeci de ore din douăzeci şi patru.

După ce se bărbieri, Croswell îmbrăcă un combinezon verde pal şi se încălţă cu sandale. Apoi intrară în compartimentul de dezinfectare microbiană. Marteen şopti o rugăciune, după care deschise uşa.

Un lung murmur se ridică din rândurile durelienilor, cu excepţia şefului – sau a victimei sacrificate – care rămase liniştit. Senjănau într-adevăr cu nişte oameni, deosebindu-se doar prin extraordinara paloare şi prin impasibilitatea trăsăturilor. Trăsături în care Marteen nu putea descifra nimic.

— Evitaţi orice strâmbătură, îi recomandă el lui Croswell.

Înaintară încet, până când ajunseră la numai zece paşi de cei care părea a fi şeful. Marteen declară cu o voce foarte joasă.

— Suntem prieteni. Venim în pace.

Chedka traduse şi asculta răspunsul, rostit cu o voce atât de coborâtă, încât era aproape de neînţeles.

— Şeful vă urează bun venit.

— Bine! Făcu Marteen.

Mai făcu câţiva paşi şi începu să vorbească, oprindu-se din când în când pentru a-i lăsa lui Chedka timp să traducă. Serios, cu cea mai mare convingere, el rosti Primul Discurs BB-32, pentru „pastoralii-primitivi, umanoizi şi aparent neagresivi”. Până şi Croswell, care nu se lăsa uşor impresionat, trebui să recunoască în sinea-i că era un discurs frumos. Marteen spuse că el şi tovarăşii săi erau nişte călători veniţi de departe şi că traversaseră Marele Neant pentru a. Intră în legături prieteneşti cu bravii locuitori de pe Durell IV. Le vorbi despre Pământul verde şi îndepărtat, atât de asemănător cu această planetă şi despre bravii şi simplii locuitori ai Pământului care întindeau o mână prietenească durelienilor. Le vorbi despre marele spirit de pace şi întrajutorare care domnea pe Pământ, despre prietenia universală şi despre mylte alte lucruri, toate foarte frumoase.

În cele din urmă tăcu. Se lăsă o tăcere grea.

— A înţeles tot? Îi şopti Marteen lui Chedka.

Eborianul făcu un semn afirmativ şi aşteptă râs punsul şefului. Marteen transpira în urma efortului depus; Croswell îşi tot pipăia buza de sus proaspăt rasă.

Şeful deschise gura, suspină, se răsuci pe călcâie şi se prăbuşi la pământ.

Lucrurile luau o turnură supărătoare, pe care nici o teorie sau regulament nu o prevăzuse'.

Şeful nu dădea semne că se va ridica; nu era vorba dec: de un ceremonial. Dimpotrivă, părea să respire greu, ca un om în comă.

În asemenea condiţii, echipa de contact nu avea alrceva de făcut decât să se întoarcă în rachetă şi să aştepte urmarea evenimentelor.

O jumătate de oră mai târziu, un indigen se apropie de navă şi începu să discute cu Chedka, supraveghindu i prudent pe Pământeni şi plecă de îndată ce termină.

— Ce-a spus? Întrebă Croswell.

— Şeful Moreri îşi cere scuze pentru leşin.

— Ah! Exclamă Marteen Poate că leşinul lui ne va ajuta, totuşi. Asta o să-l oblige să-şi repare „nepoliteţea”. Din moment ce e un incident Întâm plator, care nu poate să ne fie imputat.

— Ba da.

— Ba da, ce?

— E vina voastră, spuse eborianul, făcându-se colac pentru a adormi.

Marteen îl scutură pe micul lingvist pentru a-l trezi.

Ce a mai zis? În ce lei suntem vinovaţi de leşinul şefului?

Chedka deschise larg gura într-un căscat.

— Şeful era foarte stânjenit. A încercat să vă suporte respiraţia cât a putut, dar acest miros străin.

— Respiraţia mea? Întrebă Marteen. Respiraţia mea i-a provocat sincopa?

Chedka făcu un semn afirmativ, mormăi ceva, apoi adormi. Se lăsa seara şi pe nesimţite lungul crepuscul de pe Durell făcu loc nopţii. În pădure, focurile satului muriră unul câte unul. Doar pe navă luminile arseră până în zori. Când se ridică soarele, Chedka plecă în sat. Croswell îşi bău cafeaua meditând, în timp ce Marteen răscolea în trusa farmaceutică.

— Nu e decât un eşec provizoriu, spuse Croswell, care nu voia să şi piardă speranţa. Se mai întâmplă. Amintiţi-vă de Dingforobea VIÎ.

— Astfei de lucruri pot să ne împiedice să mai punem vreodată piciorul pe vreo planetă.

— Dar cum puteam ghici.

— Ar fi trebuit să prevăd! Spuse Marteen. Dacă până acum răsuflarea noastră nu a mai otrăvit pe nimeni, asta nu înseamnă că'. Ah, iat-o! Cu un gest triumfal ridică o fiolă în care se vedeau nişte mici comprimate roz.

— Sunt garantate împotriva mirosului gurii! L-ar neutraliza şi pe cel ai unei hiene. Luaţi două.

Croswell luă pilulele.

— Acum ce facem?

— Aşteptăm să. Ah! Ce-a zis?

Chedka intra freeându-şi ochfi.

— Şeful Moreri se scuza ca a leşinat.

— Ştim. Altceva?

— Ne invită să vizităm, satul Lannit, atunci când vom putea. Şeful considera că acest incident nu trebuie să dăuneze relaţiilor paşnice dintre două rase.

Marteen suspină uşurat.

Îşi drese vocea şi întrebă, ezitând:

— I-aţi vorbit de. hm! De înlăturarea mirosului gurilor noastre?

L am asigurat că acest neajuns va fi îndreptat, spuse Chedka. Totuşi pe mine nu m-a deranjat niciodată.

— Bine! Vom merge chiar acum în sat Poate că ar fi indicat să iei şi tu o pilulă.

— Răsuflarea mea nu are nimic neplăcut, spuse eborianul, sigur de sine.

Porniră spre sat.

Când ai de-a face cu o populaţie pastorala-primitivă, e bine să alegi gesturi simple, dar cât mai sim bolice, pentru că astfel te faci mai bine înţeles. Pu ţine cuvinte, multe gesturi! Aceasta e regulă în ce priveşte civilizaţiile pastoral-primitive.

Marteen, care se întreba ce simbol va putea fo losi, văzu de îndată că dispunerea locurilor îl va ajuta de minune. Indigenii aşteptau grupaţi în satul care se ridica lângă o poieniţă. Albia secată a unus pârâu, peste care era aruncat un mic pod de piatră, despărţea satul de pădure.

Marteen văzu cât de mult îl putea ajuta acest decor. Merse până la jumătatea podului şi se opri, zâmbindu-le prieteneşte durelienilor. Cum o parte din ei începură să tremure îşi aminti propriile hji recomandări în ce priveşte expresiile faciale, îşi compuse o figură impasibilă şi râmase nemişcat o bucată de vreme.