Am fost medic

Lagărul de la Monovitz era situat la 12 km
de Auschwitz. Era pus în slujba societăţii I. G.
Farbenindustrie. Aici, în apropierea minelor de
cărbuni din Silezia, în 1942 societatea de mai
sus a început construcţia uneia dintre cele mai
mari uzine pentru fabricarea benzinei sintetice
şi a cauciucului sintetic. In luna mai 1944, I. G.
Farbenindustrie folosea ca muncitori patruzeci
de mii de deţinuţi. In acest lagăr lucrau cetăţeni
sovietici, polonezi smulşi din căminele lor, vreo
douăzeci de mii de deportaţi din Franţa, Ger-
mania, Olanda, Grecia, Ungaria – creştini,
evrei, bărbaţi, femei de-a valma –, precum şi
cam o mie de aviatori englezi.
Şantierul industrial era împrejmuit cu
sârmă ghimpată. La distanţă de câte treizeci
până la cincizeci de metri se aflau turnuri de
pază etajate. În fiecare stăteau de pază, lângă
puştile lor mitraliere, santinele SS. Pe teritoriul
lagărului circulau patrule înarmate până-n
dinţi. Deţinuţii erau cazaţi la depărtare de patru
361/435

---

până la doisprezece kilometri de locul de
muncă.
Sosirăm acolo şapte mii de oameni. Ne-am
aliniat pe imensul platou de apel al lagărului,
am fost luaţi în primire, apoi comandantul
lagărului începu a vorbi:
„N-aş vrea să vă formaţi o părere greşită
crezând că lagărul de la Monovitz este un lagăr
de protecţie (Schonungslager). Monovitz este un
lagăr de concentrare unde trebuie să munciţi din
răsputeri. Altfel veţi crăpa cu toţii îngropaţi sub
beton”.
Zilnic soseau sute de vagoane cu ciment,
cărămidă, fierărie. Descărcarea era întotdeauna
sarcina cea mai urgentă. O executau deţinuţii
într-un ritm inuman. Cea mai ucigătoare muncă
era descărcarea din vagoane şi transportul cu
mâna, pe spate sau pe umeri, la o distanţă de
câteva sute de metri a acestor materiale de con-
strucţie foarte grele. Deţinuţii făceau toate
transporturile în pas alergător. În mâini duceau
o stivă de şase cărămizi; pe spinare sau pe
362/435

---

umeri un sac cu cincizeci de kilograme de ci-
ment, iar doi oameni cărau pe umeri un tub de
fier lung de patru metri şi cu diametrul de opt
centimetri sau un cablu gros, lung de un metru,
ceea ce în total însemna o povară de o sută de
kilograme. Mulţi se prăbuşeau leşinaţi din cauza
muncii istovitoare pe care o prestau nemâncaţi
şi mulţi mureau în urma unor crize cardiace:
sfârşitul binefăcător şi rapid al tuturor
suferinţelor.
Ultimul omagiu adus morţilor consta pur
şi simplu în azvârlirea lor în şanţurile săpate
pentru cabluri. Apoi se arunca pământ peste ei,
se aşeza cablul şi la urmă se turna betonul. De
la începerea construcţiilor, în timp de doi ani,
şi-au găsit moartea aici aproape o sută de mii
de deportaţi.
Dacă ploua, în locul cimentului pentru ali-
mentarea betonierelor căram cu vagonetele
nisip.
O dată, pe o ploaie torenţială, încărcăm
nisipul cu lopeţile. Cu multă prudenţă dădeam
363/435

---

drumul vagonetelor pe şinele de pe panta înclin-
ată. Şase oameni ţineau vagonetul pe loc. Dar