Analele universităŢii din craiova

Semi-auxiliarele de modalitate

Structurile explicite de actualizare a IR /esenţial/ realizate cu un semi-auxiliar de modalitate, de tipul possum, debeo, oportet, necesse est, etc., sunt amintite în toate lucrările de sintaxă a limbii latine:

L’indicatif des verbes de pouvoir, de convenance et d’obligation (possum, debeo, oportet, decet, necesse est, etc.) désigne couramment une action qu’il serait possible, nécessaire ou convenable de faire, mais que l’on ne fait pas⁵⁶.

Verbele possum şi debeo au deja în latina clasică⁵⁷ statutul unor semi-auxiliare de modalitate: de la verbe pline din punct de vedere semantic – al căror semantism este: „a putea”, respectiv, „a datora” – se gramaticalizează în această perioadă, cel puţin, ca semi-auxiliare de modalitate, apărând frecvent însoţite de un infinitiv complement şi partajând acelaşi agent procesual. Possum şi debeo devin astfel purtătoare ale modalităţii ataşate în mod logic elementului subordonat, modalitatea vehiculată de aceste lexeme fiind intra-predicativă (spre deosebire, de exemplu, de oportet, în cazul căruia modalitatea este extra-predicativă).

Mult mai important în cazul acestor semi-auxiliare de modalitate este faptul că, în cele mai multe ocurenţe, în care actualizează o posibilitate epistemică, apar utilizate la indicativ (în special, perfect, dar şi imperfect sau, foarte rar⁵⁸, mai mult ca perfect), glosarea lor în română sau în franceză realizându-se cu o formă de condiţional:

(1) Non potuit pictor rectius describere eius formam (Pl., Asin., 402, apud GFL vb.: 1994, p. 408) = IR /esenţial/.

„Nici un pictor n-ar fi putut să-i facă mai bine portretul”

(2) Quid magis his poterat mirabile dici? (Lucr., 2, 1035, apud Ernout-Thomas: 1953, p. 248) = POT/posibil slab/.

„Ce s-ar putea spune mai frumos decât aceste lucruri?”

(3) Bonus vates poteras esse; nam quae sunt futura dicis (Pl., Mil., 911, apud Touratier: 1994, p. 131)

„Ai fi fost un bun profet; căci prezici ceea ce o să se întâmple”

(4) O regem me esse oportuit (Ter., Phorm., 70, apud Touratier: 1994, p. 131)

„O, ar fi trebuit să fiu un mare rege”

(5) erupit e senatu thriumphans gaudio, (…) omnino vivuum illinc exire non oportuerat (Cic., Mu., 51, apud Ernout-Thomas: 1953, p. 248)

„se năpusti afară din Senat săltând de bucurie, el care n-ar fi trebuit să iasă pe deplin viu de acolo”

Însă, spre deosebire de aceste limbi care accentuează, prin folosirea condiţionalului, non-realizarea procesului asertat, limba latină porneşte, în mod logic, de la existenţa efectivă a unei posibilităţi de realizare a procesului p, lăsând contextul să precizeze adevărul sau falsitatea acestei „aserţiuni” prealabile⁵⁹. În legătură cu ocurenţele acestor semi-auxiliare, Christian Touratier⁶⁰ observă că:

[…] un énoncé à l’indicatif désigne […] plutôt une action qu’il est possible, nécessaire ou convenable de faire, mais dont le contexte ou la situation énonciative rend évident qu’on ne la fait pas […]. On traduit alors généralement ces indicatifs en français par des conditionnels. Mais quand le verbe est au présent ou à l’imparfait, il serait parfaitement possible de ne pas expliciter plus qu’en latin, en laissant l’indicatif. Par contre, lorsque le verbe est au parfait, le conditionnel s’impose, parce que le français moderne n’a plus possibilité d’employer l’indicatif là où le français classique pouvait encore dire […]⁶¹.

În cadrul unui sistem ipotetic, în corelare cu o apodoză IR, aceste semi-auxiliare apar (în protază) utilizate fie la diferite timpuri trecute de la indicativ, fie chiar la conjunctiv. A. Ernout – F. Thomas⁶² consideră că acest comportament sintactic se datorează condiţionării sau non-condiţionării procesului asertat în regentă:

En rapport avec une proposition conditionnelle à l’irréel, l’indicatif subsiste, si le pouvoir ou l’obligation sont indépendants de la condition exprimée […]. Les verbes possum, debeo, oportet, etc., sont, au contraire, au subjonctif présent ou passé selon la syntaxe des propositions conditionnelles, si le pouvoir ou l’obligation dépendent de la condition⁶³.

Anna Orlandini⁶⁴ consideră însă că acest criteriu al non-condiţionării nu este determinant în cazul turnurilor în care semi-auxiliarele de modalitate utilizate la indicativ actualizează IR /esenţial/:

A notre avis, ni la notion de prédication nonfactuelle, ni celle de non-conditionnement ne suffisent à elles seules, à signaler la particularité de ces tournures; d’une part, la nonfactualité pourrait être aussi bien exprimée par le subjonctif; d’autre part, il existent des emplois conditionnés qui sont également à l’indicatif. Il nous semble plus éclairant de poser que, dans de tels énoncés, c’est le point prospectif signalant l’instant de focalisation qui est considéré comme absolu, il ne coïncide ni avec le moment d’énonciation, ni avec un point événementiel déictique dans le passé fixant le déroulement de la prédication⁶⁵.

Subliniem aşadar faptul că în astfel de ocurenţe este actualizat nu procesul sau evenimentul în sine, ci imaginea pe care subiectul vorbitor şi-o formează despre acesta. Este aşadar aceeaşi situaţie ca şi în cazul verbelor (expresiilor verbale) de tipul: puto, credo, arbitror, longum est, etc. – aflate la forma negativă –, care asertează în mod explicit credinţa (verba putandi) sau atitudinea propoziţională (de „de-responsabilizare”⁶⁶ a subiectului vorbitor faţă de enunţul său):