Analele universităŢii din craiova

4. Indicativ perfect

Definind perfectul latin ca o formă verbală prin care se exprimă un proces p, văzut din exterior, în ansamblul său şi care este pe deplin încheiat (intervalul de realizare având ambele limite închise), poate părea surprinzătoare prezenţa sa în rândul modalităţilor de exprimare a unui IR în prezent, /accidental/.

Cu toate acestea, există ocurenţe, într-adevăr extrem de rar întâlnite în texte (dar considerate a fi primele de acest tip din istoria limbii latine), în care utilizarea perfectului indicativ trebuie reţinută şi analizată, deoarece aceste contexte sunt similare cu cele decelate anterior în cazul imperfectului şi mai mult ca perfectului, contexte încărcate aşadar cu nuanţe modale şi/ sau susceptibile de exploatări perlocutorii:

1. 
   Pons Sublicius iter paene hostibus dedit, ni unus vir fuisset […] (Tit.-Liv., II, 10, 2, apud GFL vb.: 1994, p. 89)
   

„Podul de lemn de peste Tibru aprope le-ar fi deschis duşmanilor drumul [către Roma], dacă n-ar fi fost un singur bărbat […]”

2. 
   paene in foveam decidi,
   

Ni hic adesses (Pl., Pers., 594-595, apud Touratier: 1994, p. 131)

„Aproape aş fi căzut în capcană, dacă tu n-ai fi fost acolo”

În exemplele (1) şi (2) sau în paene dixi „aproape aş fi zis” (Cic., At., 5, 20, 6, apud Ernout-Thomas: 1953, p. 246) perfectul înlocuieşte un imperfect sau chiar un mai mult ca perfect indicativ similar, fără însă a modifica sensul enunţului, sau a-i aduce în plus o anumită nuanţă particulară. Desigur, aspectul [+ deschis], specific ocurenţelor imperfectului, de exemplu, în astfel de turnuri, este exprimat în manieră explicită de această dată, cu ajutorul unui modificator al conţinutului propoziţional⁴⁴, i.e., adverbul paene „aproape”, prezent în acelaşi segment contextual. Însă, utilizarea unui perfect indicativ în astfel de turnuri cu valoare IR nu contravine sensului general al enunţului, aptitudinea sa combinatorie cu un astfel de operator lexical nesubminând coerenţa discursivă tocmai datorită semelor sale caracteristice, de natură aspectuală:

[…] s’il est toujours possible de substituer le parfait actif aux formes aspectuellement marquées, c’est que ce temps exclut l’activité subjective de repérage par rapport à un point de vue. En recourant à lui, le locuteur ou le narrateur renonce à instaurer cette relation d’identification ou de translation entre le procès et le repère, qui caractérise la valeur aspectuelle d’un énoncé⁴⁵.

A. Ernout – F. Thomas⁴⁶ citează un exemplu din Metamorfozele (14, 85) lui Ovidiu, i.e., paene cremarat „aproape arsese (ar fi ars)”, în care adverbul paene apare construit chiar cu un indicativ mai mult ca perfect, şi, de asemeni, încă o ocurenţă a aceluiaşi lexem (la Caelius, apud Cic., Ad. Fam., 8, 41), însoţit, de această dată, de un conjunctiv mai mult ca perfect: paene … superasset „aproape l-ar fi întrecut”, turnură care va cunoaşte o mai mare utilizare în latina târzie. Aceste argumente demonstrează capacitatea intrinsecă a acestui operator modal de a plasa conţinutul propoziţional în sfera IR, exprimând totodată un proces neîncheiat /rămas într-o anumită etapă a dezvoltării sale.

De asemeni, începând din perioada latinei postclasice, apare utilizat în astfel de structuri un alt element adverbial apt să modifice un conţinut propoziţional p, în combinaţie cu un indicativ perfect pasiv, i. e., prope (cu acelaşi semantism ca şi paene), conferind enunţului respectiv valoare de IR /accidental/ (IR în prezent din gramaticile tradiţionale):

(3) est prope circumventus (Tit.-Liv., 21, 34, 1, apud Ernout-Thomas: 1953, p. 246)

„a fost aproape înconjurat”

Valoarea IR /accidental/ a unor turnuri de acest tip, a căror glosare, „proces (p) a cărui producere iminentă este anulată (împiedicată) de un alt proces (p’)” este rezultatul coroborării adverbelor de aproximare paene/ prope (a căror poziţie în lanţul discursiv este întotdeauna vecină cu cea a verbului), care operează o atenuare asupra valorii aspectuale a indicativului perfect, cu o structură ipotetică care exprimă un IR /esenţial/.

Deşi astfel de ocurenţe ale indicativului (imperfect, perfect sau mai mult ca perfect) pot fi considerate doar simple invariante discursive ale conjunctivului, marcate stilistic, trebuie totuşi subliniat că utilizarea anumitor forme verbale de indicativ are un dublu rol: marchează un înalt grad de probabilitate în ceea ce priveşte realizarea conţinutului propoziţional, dar şi non-actualizarea sa:

Le mode indicatif est le moyen fort permettant d’ouvrir sur un monde qui est à la fois représenté et écarté d’avance (et cela le rapproche des irréels), et de signaler, en même temps, que ce monde est (ou était) hautement concevable, cohérent, probable, un monde réalistique, sinon réel, comme le contexte nous apprend⁴⁷.

Utilizarea acestui „fals condiţional”⁴⁸, i.e. indicativul (imperfect/ perfect/ mai mult ca perfect) împiedică aşadar o interpretare factuală, deictică a conţinutului propoziţional respectiv pe care îl plasează în rândul turnurilor care actualizează un IR /accidental/.