Analele universităŢii din craiova

<Emil DUMITRAŞCU,
Un model de cercetare comparativă în critica literară antică<><><>

Emil DUMITRAŞCU

Mai puţin semnalată, studiată încă şi mai puţin, ni se pare a fi o înte­meiată apreciere a operei şi a personalităţii comediografului latin Caecilius Statius, conservată de critica literară antică, în acelaşi timp una din primele cercetări comparative din literatura universală, dovadă peremtorie a perma­nenţei metodei comparative în cercetarea literară: este vorba despre capi­tolul al XXIII-lea din cartea a II-a din Nopţile atice ale lui Aulus Gellius (c. 125-175), intitulat Cercetare comparativă asupra unor pasaje din Menan­dru şi Caecilius, scoasă din comedia intitulată de amândoi Plocium (Şuviţa de păr, n.n.).²⁵

Cum procedează Aulus Gellius?

Un enunţ introductiv asupra judecăţii critice de ansamblu: comedio­grafia latină în sine ar fi frumoasă şi atrăgătoare, chiar o culme a reuşitei, însă raportată la sursele sale greceşti nu reprezintă decât o palidă încercare.

„Am citit de mai multe ori comediile poeţilor noştri, traduse sau imitate după Menandru, Posidippus, Apollodor, Alexis sau alţi scriitori greci. Ori de câte ori le citesc, nu numai că nu-mi displac, dar chiar mi se par scrise fru­mos şi atrăgător, încât ai zice că mai bine nu se poate scrie. Dacă însă le compari şi le pui alături de originalele greceşti din care provin şi le citeşti cu multă băgare de seamă, confruntându-le unele cu altele, tare încep să slăbească şi să se întunece cele latineşti, pălind în faţa spiritului şi strălucirii celor greceşti, pe care n-au putut să le egaleze…”. Demonstraţia este bazată pe opera lui Caecilius Statius (c. 229-c. 168 a.Chr.), teatrul căruia este remarcabil dar comparat cu comedia greacă, şi anume cu comedia lui Menandru, abia dacă se poate fi socotit onorabil.

Pretextând o „experienţă” („De curând mi-a venit în minte să fac o experienţă”), Aulus Gellius juxtapune trei fragmente greceşti emiţătoare (Menandru) cu corespondentele lor latine receptoare (Caecilius) şi tot de atâtea ori balanţa valorii estetice înclină în favoarea celor dintâi.

Ajungând la „scena în care un soţ bătrân se plângea de soţia sa bogată şi urâtă că-l constrânge să vândă o sclavă a sa, o fată pricepută la treabă şi frumoasă, bănuită de soţie ca amantă a soţului”; eruditul latin consemnează „farmecul de fond şi stil” al lui Menandru, apoi că poetul latin a preferat „bufoneriile” în locul textelor poetului grec, scrise „foarte reuşit, veridic şi cu gust, neîncercând să reproducă nici măcar ceea ce putea…”:

Menandru:

„Bogata mea nevastă poate să doarmă sforăind pe amândouă nările

Ea a făcut o ispravă mare şi de seamă:

Şi-a îndeplinit dorinţa şi a dat afară

Din casă sclava care-i dădea nelinişti,

Pentru ca de acum încolo toate privirile să fie îndreptate

Spre faţa Crobilei, şi să se ştie bine că este soţia şi stăpâna mea,

Mândră mai e la chip. E, cum se zice

Ca un măgar între maimuţe.

Nu vreau să mai vorbesc despre noaptea

Care mi-a pricinuit atâtea necazuri.

Cine m-a pus să mă-nsor cu Crobila, cu cei 16 talanţi ai ei

Cu o femeie cu nasul de un cot,

Şi oare aroganţa ei mai poate fi suportată?

Pe Zeus Olimpianul, pe Atena, nicidecum.

Să mi se aducă înapoi copila care servea

Mai repede decât vorba. Oare-mi va aduce-o cineva?”²⁶

Caecilius:

„Un bătrân: E un nenorocit cine nu poate să-şi ascundă necazul.

Soţul: Aşa mă face soţia să sufăr! Chiar de aş tăcea, vorbele şi faptele ei o
arată.

În afară de dotă are tot ce vrei. Cine e deştept să înveţe de la mine

Care, deşi liber, sunt ca un prizonier la duşmani, robesc într-o cetate
necucerită.

Îmi place ceva, ea îmi ia, vrea să-mi facă bine cu forţa

Îi doresc moartea şi eu însumi trăiesc ca un mort între vii

Spune că am legături pe ascuns cu sclava mea de asta mă învinovăţeşte.

Şi mă pisează cu plânsete, cu rugăminţi, cu stăruinţe şi cu reproşuri
să vând sclava.

Acum mă prind că astfel vorbeşte între vecine şi rudele ei:

„Cine dintre voi, fiind în floarea vârstei, a obţinut de la soţul ei ceea ce am reuşit să fac eu

O femeie bătrână, să despart pe bărbatul meu de ibovnica lui?”

Despre asta va fi vorba în târg astăzi. Sunt bârfit în convorbirile lor,
nenorocitul de mine!”²⁷;

Aulus Gellius îi reproşează lui Caecilius că a omis de-a dreptul, într-o scenă secventă, tocmai „acele pasaje din Menandru, simple, care ne desfată, care redau viaţa adevărată a oamenilor”, „ţinând să pară mai degrabă comic decât potrivit cu persoana pe care o prezenta”;

Menandru:
„Soţul: Soţia mea Lamia este moştenitoarea unei averi frumoase.
Nu ţi-am spus aceasta?

Bătrânul: Nu!

Soţul: E stăpâna casei, a ogoarelor, peste tot. În schimbul acestora însă
avem, pe Apolo, cel mai rău dintre rele.

E insuportabilă pentru toţi, nu numai pentru mine, ci şi pentru fiu, şi

mai ales pentru fiica mea.

Bătrânul: Vorbeşti de lucruri împotriva cărora nu poţi lupta. Ştiu eu bine;”²⁸

Caecilius:
„Bătrânul: Te întreb: nevastă-ta, e nesuferită?

Soţul: De ea mă întrebi?

Bătrânul: Dar de cine?

Soţul: Mi-e silă să-mi amintesc, că îndată ce sosesc acasă şi şed pe

scaun îmi şi dă o sărutare dulce cu răsuflarea ei respingătoare.

Bătrânul: Nu greşeşte, sărutându-te; ea vrea să verşi ce ai băut în altă

parte”;²⁹

O a treia scenă comparată este cea în care fiica unui om sărac, necinstită într-o petrecere de noapte, naşte la 9 luni, iar un sclav care nu ştia taina, stă înaintea casei şi aude gemetele şi plânsul fetei în durerile facerii, „se teme, se mânie, bănuie, îi e milă, îl doare” – enumeră într-un crescendo Aulus Gellius, consemnând: „Toate aceste stări sufleteşti şi emoţii, minunat şi strălucit redate în comedia greacă, la Caecilius sunt stângace, lipsite de graţie şi demnitate în expunerea faptelor”, ba mai mult „încărcate cu cuvinte de grandilocvenţă tragică”;

Menandru:
„O, de trei ori nefericit săracul care se căsătoreşte şi face copii!

Cât de nebun este bărbatul care n-are nici amici

Pe care să conteze la nevoie, nici

Dacă i se întâmplă vreo nenorocire în viaţă

Nu poate să şi-o acopere cu bani.

Ci în viaţa-i expusă şi nefericită

El trăieşte lovit de toate nenorocirile.

Are parte numai de rău şi deloc de bine

Vorbind acum de unul din aceştia, mă gândesc la toţi cei la fel!”³⁰

Caecilius:
„Nefericit este omul sărac care-şi creşte

copii în lipsuri, căruia soarta şi situaţia

i se vede mereu aşa cum este.

Căci bogatul uşor îşi ascunde numele rău prin averea sa”³¹

Adunate la un loc judecăţile de valoare emise de Aulus Gellius, se poate observa o antiteză în care partea pozitivă este totdeauna piesa greacă. Cuvintele cheie la adresa comediografului grec sunt, aşadar, farmec ca fond şi stil, un scris foarte reuşit, veridic şi cu gust, alegerea unor scene frumoase care ne desfată, stări sufleteşti şi emoţii redate minunat şi strălucit, sinceritate. Comediograful latin însă este „condamnat” de Aulus Gellius pentru faptul că este amorţit şi rece, că introduce bufonerii în loc de părţi frumoase, pentru stângăcie, lipsă de graţie şi demnitate în expunerea faptelor, de grandilocvenţă tragică.

Concluzia întregului excurs comparatistic augmentează judecata critică expusă la început: „Astfel, cum am mai spus, când citesc separat versurile lui Caecilius nu mi se par deloc stângace şi proaste, dar când le compar şi le alătur cu cele greceşti, socotesc că Caecilius n-ar fi trebuit să urmeze ceea ce nu putea să ajungă din urmă”.

NOTE

RÉSUMÉ

Aulus Gellius fait dans les Nuits Attiques (11, 23) une démonstration de littérature comparée, peut être la première de son temps. Il compare la pièce Plocium de Caecilius Statius à l’originaire grec de Menandre. La balance de la valeur esthétique s’incline toujours en faveur de l’auteur grec.>