Analitica secunda topica respingerile sofistice

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 3.07 Mb.
səhifə5/68
tarix02.03.2018
ölçüsü3.07 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   68

Capitolul 28, scurt ca şi cel precedent, pune o problemă care a devenit străină teoriei moderne a ştiinţei: când ştiinţa este unitară. O ştiinţă este unitară când subiectul ei este unitar, chiar dacă sunt cercetate aparte aspecte diferite ale subiectului (obiectului) ei. Esenţial este ca părţile să aparţină aceluiaşi gen. Unitatea genului de obiecte garantează unitatea ştiinţei. Este deosebită de celelalte ştiinţa care ia ca punct de plecare principii diferite, în genul lor, de genurile celorlalte ştiinţe, de genuri care nu derivă unul din altui şi nu pot fi reduse, de aceea Aristotel desparte cu stricteţe fizica de matematică.

Capitolul 29 are sarcina să precizeze că unitatea ştiinţei nu înseamnă demonstrarea unei concluzii printr-un singur termen med» Aceeaşi judecată poate fi demonstrată prin mai mulţi termeni medii nu numai din aceeaşi serie, termenii nefiind însă în continuitate, ci ? din serii deosebite, chiar contrare. Să luăm judecata: „Orice fiinţă ce simte plăcere se schimbă". Plăcerea, ca schimbare, poate fi demonstra12 nu numai prin acel fel de schimbare numit alterare (dXXoiuoiS"),c' •' prin simplul repaus, care este şi el un fel de schimbare, o trecere de mişcare la nemişcare. Plăcerea este produsă şi de o alterare şi de repauS'

46

,NTROPU£ERE LA ANALITICA SECUNDĂ_______________



demonstraţiilor se poate face şi pe altă cale; trecerea de

la o figura ^ 3Q ^gum^ează sumar că hazardul (tuxt)) nu poate

tiintă deci nu este demonstrabil, fiindcă el nu este nici

• ' frecvent". Totuşi, în Analitica primai, 13,32 b, frecventul

neCeS iat de hazard. Constatăm încă o dată oscilarea noţiunii de

"recvent" („obişnuit", „normal") între necesitate şi hazard.

Capitolul 31, care este semnificativ pentru gnoseologia şi mi modul de gândire suplu al lui Aristotel, dovedeşte că demonstra-si deci ştiinţa nu se obţin prin senzaţie, dar totodată nu se pot lipsi de senzaţie, de experienţă. Prima parte a dovezii se întemeiază pe onstatarea că senzaţia are ca obiect individualul, ceea ce există aici si acum, în timp ce demonstraţia se foloseşte de general, de ceea ce există pretutindeni şi totdeauna, deci de ceea ce nu poate fi perceput. Chiar dacă ne-am afla în Lună în momentul eclipsării ei, am vedea faptul individual al acestei interpuneri a Pământului, dar nu am şti că acest fapt este cauza universală a eclipsei. Dacă faptul se repetă însă, descoperim şi cauza, adică universalul, căci „universalul se desprinde din individualul care se repetă". Mai mult. „Sunt cazuri când o simplă senzaţie de vedere poate pune capăt cerce tării (...) fiindcă am scos universalul din ceea ce am văzut" (88 a), de exemplu, dacă am vedea porii sticlei, am înţelege de ce lumina trece prin sticlă. Universalul însuşi nu este obiect de percepţie, dar este scos din percepţia ce se repetă, cu ajutorul intuiţiei intelectuale (Nous). într-un capitol precedent (13), se afirma că lipsa unui organ senzorial înseamnă o micşorare a domeniului Ştiinţei. In adevăr, universalul este mai preţios pentru ştiinţă decât senzaţia individuală şi chiar decât intuiţia intelectuală (Nous), fiindcă el ne dă cauza, dar fără senzaţie şi fără intuiţie intelectuală nu ajungem a universal. Uneori izbutim să vedem însuşi universalul sau cauza.

* a ■ .Capito/u^2dezvo^tăoconcePPecareafostPregătita îndelung aich fiecare ştiinţă are propriile ei principii; varietatea ştiinţelor

ori^f 7& P"n Varietatea Principiilor. Nu putem demonstra orice prin fp!,Ce j de princiPii- Justificarea acestei concepţii se face prin cele două <"ic, pe care Aristotel nu le separa cu stricteţe: argu-* („logice"), de ordin general, şi argumentele „analiti-;onstat SpeClale'mai Precise. Aristotel începe prin a se referi la o veche in „silogistică": în mod excepţional, există concluzii

ce"


47

MIRCEA FLORIAN

adevărate din premise false; de regulă, falsul rezultă din fals şi adevj din adevărat. Există şi propoziţii false contrare, de exemplu, „drept» este o nedreptate" şi „dreptatea este o laşitate". Dar concluziile adevăr ' nu rezultă din orice principii adevărate, ci concluziile şi principii adevărate aparţin aceluiaşi gen (cantitate, calitate etc, o anumhă cant tate, o anumită calitate etc). Desigur, demonstraţiile au piincin comune, cum este principiul contradicţiei, dar acelea nu figurează c premisă majoră într-un silogism. Aristotel nu admite, alături de ce] două posibilităţi, principii identice şi principii deosebite, o a treia principiile „înrudite", care reprezintă specii ale aceluiaşi gen. Pnncipij]e sunt numai de două feluri: comune oricărei demonstraţii şi proprii unui gen sau subiect particular de demonstraţie.

Capitolul 33 examinează o problemă care domină gnoseologia peripatetică: deosebirea dintre „ştiinţă" şi „opinie". Deosebirea nu este absolută, fiindcă, cum vom vedea, acelaşi obiect poate fi cercetat de ştiinţă ca şi de opinie. Trecerea de la una la alta este posibilă, fiindcă amândouă pot fi adevărate. Ele se deosebesc în felul de a fi adevărate. Ştiinţa este necesară, iar necesarul este „ceea ce nu poate fi altfel decât este". Opinia este contingenţă, adică „poate fi altfel decât este". De aceea opinia poate fi nu numai adevărată, ci şi falsă, în timp ce ştiinţa este totdeauna adevărată. „Există multe lucruri care sunt adevărate şi reale, şi totuşi ele pot fi şi altfel decât sunt. Este evident că cunoaşterea ştiinţifică nu are nimic de-a face cu ele, iar daca ar avea de-a face. lucrurile care pot fi altfel nu ar mai fi altfel." Nu numai ştiinţa se deose­beşte de opinie, ci şi intuiţia intelectuală (Nouţ1), care cunoaşte nemijlo­cit judecata necesară sau ceea ce nu poate fi decât adevărat. Dacă obiec­tul ştiinţei este necesarul, iar obiectul opiniei contingentul, cum este totuşi posibil ca acelaşi lucru să fie obiect de ştiinţă şi obiect de opinia Răspunsul nu este uşor. Un prim răspuns este că deosebirea nu stă in obiecte, ci în dispoziţia noastră intelectuală faţă de unul şi acelaşi obiect' O apartenenţă obiectiv necesară şi esenţială ar putea să nu fie cunoscut2 ca atare, şi atunci ea se prezintă subiectiv ca posibilă, ca contingent ca obiect de opinie, fie în ce priveşte faptul, fie în ce priveşte cauza.l* altă parte, în ciuda aparenţei, obiectul ştiinţei nu este „întru totul" ace^ al opiniei. Dacă cineva afirmă că omul este animal, dar nu ştie ; esenţial, el are o opinie, fiindcă atributul esenţial este altul decât atri" contingent. Dacă cele două obiecte ar fi „întru totul" identice, am aju

48

[NTR0DUCERE LA ANALITICA SECUNDĂ_______________



ia absurdă că ceea ce nu poate fi altfel, poate fi totuşi altfel, la afirma, a^^ pOate fj faisâ. De aceea Aristotel precizează că că °pin!a., ££ este luat în mai multe sensuri; şi, la fel, acelaşi obiect cuvan u diagonala ajunge să aibă atribute diferite: comensurabil. KC abil) Aceste două atribute nu sunt identice, de aceea opinia ■ tă se pronunţă pentru incomensurabil şi opinia falsă pentru a CV surabil. în concluzie, acelaşi om nu poate avea despre acelaşi c°. | stiinţă şi opinie, în acelaşi timp şi sub acelaşi aspect. Obiectul este identic, aspectele nu sunt identice.

La sfârşitul capitolului, Aristotel enumera şi celelalte noţiuni deosebite de opinie: „gândire discursivă" (Sidvoia), „gândire intuitivă" (NousO, „artă" (tcxvti), „prudenţă" (^povriois-), „înţelepciune" (oo<ţ>ia). Aceste deosebiri sunt mai mult de resortul fizicii şi eticii.

Capitolul 34 este o completare şi poate chiar o moderare a celui precedent. După ce a arătat că obiectul ştiinţei este necesarul sau ceea ce „nu poate fi altfel decât este", şi că metoda ştiinţei este demonstraţia printr-o cauză-esenţă, care este termenul mediu al demonstraţiei, Aristotel susţine că descoperirea termenului mediu al esenţei, factorul hotărâtor al demonstraţiei necesare, poate fi făcută repede, printr-o singură aruncătură de privire ageră şi pătrunzătoare, oarecum printr-un fler, prin ceea ce el numeşte dyxivoia, calitate mai mult contingenţă, legată de activitatea neprevizibilă a conştiinţei. Astfel, de exemplu, dacă observ că partea luminoasă a Lunii este întoarsă spre Soare, am surprins cu promptitudine de unde primeşte ea lumina.

CARTEA A II-A

Principala temă a cărţii a doua este definiţia, cealaltă metodă unţei, ca şi a opiniei (a dialecticii). Demonstraţia stabileşte legătura necesară dintrf* im în*-» #u i w

atribm ^tributUlui este esenţa lucrului, iar definiţia exprimă esenţa monsta"' Ş1 a luCrului care Posedă atributul. Deşi deosebite, de-care poTf ^ definiţia se împuţesc foarte strâns în mai multe chipuri Principiul' rC 'a trei: definiţia stă la începutul demonstraţiei ca fi exprimat^H2 P°ate ^ Şi concluzia demonstraţiei; în sfârşit, ea poate w. desfăşurată într-o demonstraţie, fără să se confunde totuşi

49

MIRCEA FLOR1AN



cu aceasta. Termenii sunt aceiaşi, aşezarea lor este diferită. Pe Scu demonstraţia nu ne dă niciodată direct esenţa definitorie (quiddhate \

în afară de această temă, cartea a Ii-a se ocupă de proble cauzei, care este legată de termenul mediu şi este prezentă deopotrivă în demonstraţie şi în definiţie, precum şi de raportul dintre cauză şi efe în ordinea reală şi în ordinea logică (cauza şi efectul se demonstrea»* reciproc, iar acelaşi efect poate avea cauze diferite).

Capitolul 1 aduce o preţioasă completare a expunerii de pây acum. Ne reamintim că în capitolul 1 al cărţii I se vorbea numai de expunere demonstrativă a unor cunoştinţe câştigate dinainte. Acest capitol vorbeşte de probleme, de cercetare, de progresul cunoaşterii,ij capitolul final (19) al cărţii ne va arăta, într-o admirabilă schiţă, cum ajungem să cunoaştem, fie treptat prin procesul experienţei, fje nemijlocit prin intelect (Nouţ-), principiile demonstraţiei. Patru sunt problemele pe care căutăm să le rezolvăm în ştiinţă: 1) faptul că un lucra are sau nu un atribut (de exemplu: „Suferă Soarele o eclipsă?"); 2) care este cauza că lucrul are un atribut („De ce Soarele suferă o eclipsă?");

3) există lucrul însuşi (de exemplu: „Există oare centaurul sau zeul?");

4) care este esenţa lucrului, ce este (ti coti) lucrul? Cele patru pro­bleme sunt strâns legate, şi în capitolul următor se va arăta că toate întrebările se reduc la descoperirea cauzei: „S este oare P?" înseamnă „care este cauza că S este P?"; „există S?" înseamnă „care este cauza că S există?" Primele două probleme se referă la subiect în legătura lui cu un atribut, deci la cauza acestei legături; celelalte două privesc subiectul singur în existenţa şi esenţa lui. De o parte, cauza atributelor unui lucru, de altă parte, cauza lucrului însuşi.

Capitolul 2 dezvoltă ideea strânsei conexiuni dintre cele patru grupe de cercetare. în primul rând, Aristotel stabileşte legătura dintre chestiunea de fapt (ce atribut are un subiect) şi chestiunea existenţe' subiectului însuşi. Prima chestiune se ocupă de existenţa parţială (w Hepous1), căci ea cercetează dacă „un lucru este într-un fel sau altul"',* exemplu, dacă Luna trece printr-o eclipsă; a doua se ocupă de existent» totală sau „absolută" (âirXus"), adică, în exemplul nostru, d£a Luna există". Dar amândouă chestiunile se reduc la o altă pro

care este termenul mediu sau cauza că un subiect are acest atribut

9

că subiectul există. Celelalte două chestiuni, care este cauza că s are un atribut si care este esenţa subiectului, se reduc de asernene



50

jmtRODUCERE^A ANALITICA SECUNDĂ

ne- care este termenul mediu, cauza. A doua grupă o singură c cneja primei grupe. în adevăr, atributul unui subiect je chestiuni ^j^ se re(juc la cauza lor şi cauza lor se identifică şi existenţa cta\ui r}eoarece cauza este termenul mediu, se poate cu esenţa mtrebările se concentrează în una singură: căutarea spune ca °* chestiune de care se ocupă - e drept, mai mult din tennenrvedere formal - Analitica primă (cartea I, cap. 27-31). îsi ilustrează concepţia printr-un exemplu împrumutat din ie Problema „are Luna o eclipsă?", în care se cuprind faptul

"(existenţa parţială) şi existenţa (absolută) a Lunii, ne conduce chestiunea „care este cauza eclipsei?" Cauza eclipsei este „esenţa" eclipsei, definiţia eclipsei (interpunerea Pământului între Soare şi Lună), în toate aceste cazuri este evident că natura lucrului şi cauza lui sunt identice." Un alt"exemplu folosit de Aristotel este „acordul muzical". Definiţia acordului muzical: „o proprietate numerică între o notă înaltă si una joasă" este însăşi cauza acordului. Cercetăm după aceea care este raportul numeric.

Urmează o precizare foarte importantă, fiindcă ea contrastează cu o afirmaţie din capitolul 31 al cărţii I din opera de faţă. în acel capitol Aristotel susţinea că „senzaţia" nu poate demonstra, fiindcă ea nu oferă generalul, esenţa, ci individualul. în acest capitol el afirmă că putem „vedea" termenul mediu, cauza, esenţa (interpunerea Pământului). Dacă în momentul eclipsei ne-am afla în Lună, termenul mediu (interpunerea Pământului) ar cădea sub simţuri, adică am percepe oprirea de către Pământ a razelor Soarelui şi întunecarea Lunii.

Capitolul 3 examinează o problemă capitală a logicii aristo­telice: raportul dintre demonstraţie şi definiţie, cele doua principale metode ale ştiinţei. S-a văzut în capitolul anterior că orice demonstraţie se reduce la găsirea termenului mediu, a cauzei. Termenul mediu (cau­za) este esenţa lucrului, iar esenţa lucrului este exprimată de definiţie,

lenul mediu este esenţa definitorie. De acum, problema cărţii

"8 C


CC raP°rt StaU demonstraţia Şi definiţia. Două sunt aspec-invere ,Pr°bleme: ^ Poate fi redusă definiţia la demonstraţie şi clarificai" SUm deosebite $ ireductibile? 2) ce este definiţia? Pentru ul nu8 °e d°Uă aspecte>va tot11» să rezolvăm unele dificultăţi.

mul nu


cu Putinţă"0 Care SC Cere discutat este formulat de Aristotel astfel: „este este peste putinţă să cunoaştem acelaşi lucru, în aceeaşi

51

MIRCEA FLORIAN



privinţă, atât prin definiţie, cât şi prin demonstraţie?" Răspunsul

negativ


al lui Aristotel este întemeiat pe patru consideraţii:

1. Definiţia esenţei este totdeauna universală şi afirmativă î timp ce demonstraţia poate avea şi concluzii numai negative în figl' 2, şi numai particulare în figura 3.

2. Nici chiar demonstraţiile universale şi afirmative nu pOtf reduse la o definiţie. Astfel, demonstraţia că „orice triunghi are sutt unghiurilor egală cu două unghiuri drepte" nu poate deveni o definiţi Dacă demonstrabilul ar fi o definiţie, am avea atunci un demonstrai) 1 fără demonstraţie.

3. Inducţia (experienţa) ne arată că prin demonstraţie. nu prj» definiţie, cunoaştem atributul esenţial sau accidental care se afirma sau se neagă despre ceva.

4. Definiţia se raportă la substanţe, nu la atribute.

Este deci evident că nu tot ce poate fi demonstrat poate fi definit. Dar poate este adevărat invers, că tot ce poate fi definit poate fi şi demonstrat. Nici sub această formă nu este valabilă identificarea definiţiei şi demonstraţiei, pentru următoarele motive:

1. Ca şi înainte, o demonstraţie a definiţiei ar însemna o demonstraţie fără demonstraţie, ceea ce este absurd. Despre unul şi acelaşi lucru există numai un fel de cunoaştere ştiinţifică.

2. Noul argument este încă mai temeinic: el subliniază rolul definiţiei în demonstraţie. Definiţiile sunt principiile demonstraţiei,» se ştie că principiile sunt nedemonstrabile. în caz contrar, demonstraţia continuă la infinit, iar ştiinţa devine imposibilă.

3. Nici măcar limitarea la unele cazuri nu face din definiţie» demonstraţie. Căci definiţia se raportă la substanţă, la esenţă, în timp ce demonstraţia presupune esenţa (substanţa), şi se raportă la atributele acesteia; de exemplu, aritmetica presupune esenţele de unitate, pereche nepereche etc, şi tot aşa celelalte ştiinţe.

4. Definiţia nu enunţă altceva despre un subiect dat, ci enun. însuşi conţinutul esenţial al subiectului, aşadar, definiţia repetă defini tot definitul, de exemplu, omu/este totuna cu animal-biped, în timp demonstraţia arată că un atribut aparţine sau nu aparţine unui sud dat, precum şi subiectelor ce sunt subordonate primului (de exeflV echilateralului, isoscelului etc, ca şi triunghiului în genere).


52


INTRODUCERE LA ANALITICA SECUNDĂ

zumat, demonstraţia nu este definiţie şi nici definiţia nu ue deci ele sunt diferite şi de aceea nu putem avea despre estedenion , ^^ ^ definiţie şi o demonstraţie. Vom vedea că unul şi ac nientine această strictă deosebire, ci va face, în unele cazuri, ^"St° C tratie o exprimare în alţi termeni a definiţiei, o desfăşurare din teTa^i fără ca totuşi demonstraţia însăşi să fie o definiţie, a de ii , • -tojui 4 respinge direct posibilitatea de a demonstra esenţa tone după ce a dat Ia lumină dificultăţile ce decurg din confun-"demonstraţiei şi definiţiei. Demonstraţia dovedeşte un atribut d^pre un subiect cu ajutorul termenului mediu. Dacă demonstraţia ar r definiţie, cei trei termeni ai silogismului ar trebui să fie identici, căci definiţia şi definitul sunt reciprocabili. Termenul major ar fi definiţia mediului şi mediul ar fi definiţia minorului. Deci definiţia ar fi cuprinsă în premisa minoră şi, prin urmare, concluzia ar fi dată dinainte. Demonstraţia definiţiei ar fi deci o petitio principii, o tauto­logie. Să presupunem că vrem să demonstrăm esenţa (A) omului (C). Demonstraţia se va face prin termenul mediu (B), care va fi tot esenţa omului („animal-biped"), şi tot aşa vom repeta la infinit esenţa omului. în realitate, „animal-biped" este numai un atribut al omului, nu este identic cu omul, adică nu este esenţa omului. Pretinsa demonstraţie a definiţiei este o anticipare a concluziei din premise. Tautologică este, bunăoară, demonstrarea definiţiei sufletului dată de platonicul Xenocrates: sufletul este un număr care se mişcă prin sine. Cum această definiţie este totuna cu „ceea ce îşi dă sieşi viaţa", dacă în minoră enunţ că „sufletul este cauza propriei sale vieţi", am anticipat concluzia: ..sufletul este un număr care se mişcă prin sine". Pe scurt, dacă de la început admitem că A este definiţia (esenţa) lui C, şi apoi introducem, pentru demonstraţie, termenul mediu B, acesta va fi exact esenţa lui

1 deci va fi A> iar concluzia va fi un cerc vicios, do A-Capitolul 5 cercete&ză dacă esenţa definitorie nu ar putea fi den? P"" diviziune' duPa ce am constatat că ea nu poate fi PlatoT^' AnahticaPtimă^ 31, Aristotel a arătat, respingând pe dentăd' °a dlVlziunea nu este ° derivare necesară, silogistică, indepen- j0111^ adversarului'deci a arătat că diviziunea nu demonstrează indUCţia nu dem°nstrează. Diviziunea este legată de o

l E °mul însufleîjt sau nu este?" ^ răspunsul , o presupunere („este însufleţit"), nu o concluzie,

nimic '"trebare este o

53

MIRCEA FLORIAN



o dovadă, şi tot aşa mai departe, dacă diviziunea este continuată

sPre


particular („este omul un animal acvatic sau de uscat?"), oricât a de multe sau de puţine diferenţele. Dacă, după mai multe divi^jn . ajung la rezultatul că „omul este un animal de uscat", aceasta nu nutt că nu este o concluzie necesară, dar nici măcar nu oferă garanţia propoziţia exprimă esenţa definitorie, quidditatea omului, aşadar i exprimă numai atribute esenţiale, nu şi accidentale, neglijând

intermediar important. Dar să presupunem că vom face diviziunea cu cea mai mare grijă, fără a omite nimic esenţial şi fără a adăuga nimjc accidental, oprindu-ne la ceva „indivizibil" (aTo\iov), la esenţa specifică Vom obţine oare o definiţie? Se prea poate să obţinem o definiţie (ceea ce el nu concede la silogism), dar o astfel de definiţie-diviziune nuva fi un silogism demonstrativ, deşi ea ne arată ceva, este o cunoştinţă Diviziunea, nefăcând apel la termenii medii, nu ne arată de ce este asa şi nu altfel. Diviziunea înşiră, ce-i drept, atributele omului, darea cunoaşte numai alternativa, de exemplu, omul este sau muritor, sa» nemuritor. Astfel de formulări nu pot fi considerate definiţii, după cum nu sunt nici silogisme. Tot aşa, inducţia ne face să cunoaştem ceva,fără a fi totuşi o demonstraţie. Pe scurt, definiţia nu este însăşi diviziunea, deşi ea poate să se servească de rezultatele diviziunii, după ce a dat greş încercarea de a face din definiţie o demonstraţie.

Capitolul 6 face o nouă încercare de a demonstra esenţa (definiţia). De data aceasta, dovada se face „din ipoteză", adică se iaca premisă majoră o „ipoteză", care în cazul de faţă este definiţia definiţiei (esenţa definitorie este o totalitate de atribute esenţiale proprii lucrului de definit). Un asemenea silogism, în care premisa majoră este definiţia definiţiei, iar minora definiţia unui termen special, este un silogism defectuos. Precum în silogismul obişnuit definiţia silogismului n« constituie niciodată premisa majoră şi este numai subînţeleasă, tot aşa definiţia definiţiei nu poate fi majora unui silogism „ipotetic". Nun"1 dacă cineva se îndoieşte că o enunţare este o definiţie sau că un silogislD este un silogism, formulăm explicit definiţia definiţiei sau definiţia sil gismului. Şi tocmai în cazul de faţă nu avem nevoie de un siloglS ipotetic în care majora este definiţia definiţiei. Dar chiar dacă am a^ un asemenea silogism „ipotetic", el nu ne satisface, fiindcă definit13' care vrem să o demonstrăm, adică să o obţinem în concluzie,e* dinainte în premisa minoră. Deci demonstraţia „prin ipoteză" es^-

54

INTRODUCERE LA ANALITICA SECUNDĂ



cerc vicios. Dar poate salvăm silogismul „ipotetic", dacă asemene ' ntrarii? adică la definiţiile contrariilor, şi demonstrăm o recurgem definjţja contrară. Dacă, de exemplu, am definit esenţa defimţie p div.zibij<, şi eSenţa binelui prin „indivizibil", conchidem făU d'finiti'â răului, ca fiind „divizibilul", esenţa binelui, ca fiind

dlIV ■ hiinl" Si în cazul acesta comitem o petitio principii, fiindcă indiviziDuui . v

" ■ m dinainte definiţia pe care vrem sa o demonstram. In premisa ă termenul mediu afirmat despre termenul minor nu este nici vjenuc nici convertibil cu el, aşa cum cere definiţia. în sfârşit, şi dovada definiţiei prin diviziune (cap. 5), ca şi dovada prin silogism (cap. 3 şi 4), ridică următoarea dificultate: ea nu ne arată că elementele definiţiei constituie o totalitate, nu o înşirare de atribute (cf. Analitica primă, II, 15, unde se vorbeşte de silogismele din premise opuse).

Capitolul 7 continuă să arate imposibilitatea de a demonstra definiţia, după ce arătase această imposibilitate, dacă recurgem la silogism (cap. 3 şi 4), la diviziune (cap. 5), la definiţia definiţiei (cap. 6). Problema însăşi, demonstrarea prin definiţie a esenţei, este tautologică, fiindcă demonstraţia presupune esenţa (definiţia). Tautologia dispare dacă dovedirea definiţiei se face nu prin silogism, ci prin cealaltă metodă: inducţia. Acest capitol are ca temă imposibilitatea de a dovedi definiţia (esenţa) şi prin metoda inducţiei. Inducţia porneşte de la lucrurile particulare, cunoscute prin percepţia individuală, pentru a găsi atributul esenţial care aparţine tuturor lucrurilor cuprinse într-o specie. Inducţia nu poate dovedi esenţa sau definiţia, fiindcă nu poate deosebi esenţialul de neesenţial, întrucât ea este prea legată, prin percepţie, de cazurile individuale. Esenţa nu poate fi percepută sau arătată cu degetul.

Mai există o consideraţie pentru care esenţa nu poate fi demonstrată prin definiţie. Cunoaşterea esenţei include cunoaşterea existenţei acesteia. Aristotel repetă şi aici convingerea sa că nu putem H> ce esenţă sau quidditate are un lucru, dacă nu ştim că el există, «nai demonstraţia, nu şi definiţia, poate dovedi existenţa unui lucru. noaCa j5miţia ne"ar face cunoscută şi existenţa, atunci şi definiţia existe i a UnUl 1UCm Care nU există'de exemPlu' ţap-cerb, ar include definiţi ^^^ nU SC limitează niciodată la definiţii nominale. Dar existenta "" ^^ d°Vedi existenţa unui lucru şi pentru motivul că mare def ^ ^ ° esen'ă a vreunui lucru, un gen, o categorie. Prin ur-

"uţia nu demonstrează esenţa nici prin inducţie; de asemenea,

55

MIRCEA FLORIAN



ea nu demonstrează existenţa unui lucru sau că un lucru are acest nu Dacă definiţia ar fi nominală, adică o înşiruire de cuvinte care exn ■'' sensul unor cuvinte, atunci şi înşiruirea de cuvinte legate, cum ' poemul epic Iliada, ar putea fi considerată ca o definiţie.



Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   68
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə