Antologie

Regina: Ei, cum îţi pare, domniţă Helen? Să te trimet acolo ca să-ţi păzesc neprihănitul pântec?

Domniţa Helen: Rogu-vă, Măria Ta, bătrâna-mi doică m-a sfădit că-s felurite căi de a-l servi pe Dumnezeu decât să-ţi pui lăcată între coapse; dar gata-s să-L servesc şi în ăst fel, de Măria Ta ne e pildă.

Regina: Doamne Dumnezeule, chibzuit răspuns, copilă.

Domniţa Alice: Poate se va nevolnici de păru-i dă în spic mai jos de mijloc.

Domniţa Helen: Nu, îi dat în spic acu de vreo doi ani; abia de-l mai pot coperi cu mâna.

Regina: Ia ascultă asta, micuţule Beaumonte? Nu ai cumva vreo păsăruică ce mişună la auzul despre un ăst fel de dulce cuib?

Beaumonte: Nu-i lipsită de simţire, preamărită doamnă; dară mişunitoare buhe şi lilieci de joasă spiţă nu pot nădăjdui la astă fericie atât de stăpânitoare şi de desfătătoare cum e de găsit în afânatele cuiburi ale păsăruicilor din Paradis.

Regina: Pe Dumnezeul meu, aceasta-i o măgulire cu chib-zuinţă-ntoarsă. Cu un grai iscusit ca al dumneata, băiete, la vremea potrivită, despărţi-vei multe feciorelnice coapse de ivoriu, de podoaba-ţi cea din brăcinari îţi este pe măsura vorbii.

Apoi grăi regina de cum l-a întâlnit pe Rabelais cel bătrân, pe când trecu de cincisprezece ani, şi cum i-a spus de-un om, pe care tatăl său îl cunoscu, de-avea două părechi în loc de una, de-ai porni gâlceava despre cum s-o scrie cuvântul cela, tevatura fiind între învăţatul Bacon şi iscusitul Jonson, până când, la urmă, bătrâna doamnă Margery, ostenită, le spuse: Domni dumneavoastră, nu importă cuvântul cum se scrie. Fără-ndoială când vă folosiţi părechea, la asta voi nu sămăluiţi; şi, bună doamnă Granby, fii mulţămită; fie cum or fi în scris, veseleşte-te de bătaia lor de bucile-ţi oricum, chibzuiesc eu. Pe când mergeam pe paişpe ani, învăţat-am că alea de cearcă păsărică nu se opresc s-o-ntrebe cum se scrie.

Şir W.: Cu adevărat, de-i cămeşoaia suflecată, zăbava nu-i decât pentru împerechere. Boccaccio are o poveste a unui popă care-a momit o fragedă fecioară în chilia sa, după care înge-nunche într-un cotlon să-i trag-o rugăciune de-adâncă mulţumire adusă Domnului pentru astă prospătură de i-o trimese; dară stareţul, dintr-o ochire prin borta cheii, văzu un pămătuf mai cafeniu cu-o dulce came albă primprejur, aşa că de îndat ce rugăciunea popii se va fi isprăvit, norocul i se slobozi, că fătuca n-avea decât o păsărică, ce-acu era deja prinsă spre bucuria ei.

Apoi vorbiră ei de religie şi de măreaţa lucrare a fie-ierta-tului Luther de o făcu prin mila lui Dumnezeu. Iară apoi despre ghiers, iară jupan Shaxpur ceti o parte din Regele Henric IV., carele, îmi pare mie, nu face mai mult decât un cur, dară ei o lăudară cu nesaţ, toţi ca unul.

Acelaşi citi o parte din Venus şi Adonis, spre nefireasca încântare a lor, în vreme ce eu, fiind cam somnoros şi ostenit de toate aieste, nu o găsii decât drept o necuviinţă şi mai mult simţitu-m-am tulburat când afurisitul de tâlhar de mare dădu din nou un vânt şi-atât de mult se încorda asupra ăstui vânt, cu atâta zel spurcat, c-acu numai de nu m-am sufocat. Afurisit să fie, ăl ticălos de vânturi plin şi cu tot neamul lui. De l-ar înghiţi iadul, asta mi-aş dori.

Vorbiră despre minunea de-apărare Şir Nicholas Throgmorton o făcu naintea juzilor în vremea reginei Mary; ce fu un lucru nefericit a pretenderisi, de vreme ce îi scoase reginei aste vorbe: Milă mi-e de cel cu atâta minte, nu avu destul să-i scape fecioria fiicei sale pentru patul conjugal”. Iară regina-i aruncă afurisitului Şir Walter o căutătură de-l făcu să aib-o tresărire – că-n alte vremi îi fu odat al ei liubovnic, ea nu dăduse uitării. Se lăsă acu-o tăcere de stânjeneală plină; nu era calea cea bună pentru o voroavă, de vreme ce regina se cuvine a găsi de ocară un mic şi nevinovat desfrâu, când mădulare-s învoinicite, iar păsăricile nu se dau napoi să le ia tăria, cine din astă însoţire era făr' de pată; băgaţi de seamă, au oare nu soaţa lui jupan Shaxpur fu cu plod în patru luni când la altar fii dusă? Nu fu domniţa de Bilgewater dreasă de patru boieri nainte de-a avea bărbat? Nu se născu domniţa Helen în ziua nunţii mă-sii? Şi, băgaţi de seamă, ori nu fost-au domniţa Alice şi domniţa Margery de colo, mestecând crăpelniţa credinţei, dar ele chiar din leagăn sufereau de darul preacurviei?

În timp ajunseră să glăsuiască despre Cervantes şi de noul zugrav Rubens, de care abia acum se auzea. Mieroase şi ticluite vorbe de la domniţe-acum, două sau trei dintre ele fiind, în alte vremi, pupilele făţarnicului Lille însuşi; şi băgai de seamă cum ăl Jonson şi Shaxpur se sfărâmau să scoată venin de batjocură, dară nu cutezară cu astă lume-n jur, Măria Sa regina boboc de eufuism fiind ea însăşi. Dară, băgaţi de seamă, fiind ei aşa, cu o meserie a lui şi preţuindu-şi-o ei înşişi, pizmaşi fiind când ăl de-alături a lui o încerca, nici că puteau consimţi la asta mult. Drept care se putu zări regina grăind cu-afurisire; iar mai târziu trudi la o vorbire trufaşă domniţa Alice, ce vădit se fălea foarte cu ăst lucru, îngăduinţa reginei sleind, ce dădu ascultare pan vorbirea mult prea la ochi bătătoare se sfârşi, apoi rădică sprâncenele şi, în mare zeflemea, grăi mărunt: „O, rahat!” La care toţi se veseliră, dară nu domniţa Alice, nătânga cea bătrână.

Acu, Şir Walter se pomi la o poveste de-o auzise spusă de iscusita Margrette de Navarre, despre o fecioară de era cât pe cale să sufere o siluire de la un bătrân arhiepiscop, dibaci găsise o cale să-şi scape fecioria şi îi spusese: Nainte, părinte, rogu-te, scoateţi afară sfânta sculă şi sloboade-ţi udul aici în faţa mea; făcând el ăst lucru, mădularul i se înmuie de tot şi nu i se mai învârtoşa.

LEOPOLD VON SACHER-MASOCH (1836-l895)

VENUS ÎNVEŞMÂNTATĂ ÎN BLĂNURI

(fragment)

(Traducere de DAN CIOBANU)

Leopold von Sacher Masoch, deşi celebru şi nu mai puţin respectabil în cercurile pretenţioase de literaţi austrieci din vremea lui, a ajuns să fie reperat azi doar ca referentul concret al unei aberaţii de comportament sexual: masochismul. Responsabil pentru turnura pe care a luat-o posteritatea austriacului este psihiatrul Richard von Krafft-Ebbing, care, în celebra Psyhopatia Sexualis, pornind de la textele lui Masoch, a dat un nume comportamentului pe care l-a investigat la mulţi dintre pacienţii săi. E adevărat că biografia austriacului, la fel ca şi multe dintre scenele descrise în cărţi, face greu de trecut în plan secund bizareriile sexuale cu care a ajuns să fie identificat de istorici. Cu toate astea, pentru scena culturală a Austriei, Leopold von Sacher Masoch a făcut mai mult decât să-i îmbogăţească jargonul medical cu un termen, oricât de spectaculos. A fost autorul unor importante tomuri de istorie a Imperiului Austro-Ungar, a scris nenumărate volume de povestiri inspirate de diversitate din provinciile acestuia, a fost un respectabil profesor, cu o solidă pregătire în drept, istorie şi matematică, şi un umanist cu idei surprinzător de progresiste, într-un climat în care antisemitismul trecea drept firesc, Sacher Masoch milita pentru o atitudine contrarie şi, împreună cu cea de a doua soţie, Hulda Meister, a fondat o organizaţie prin care încerca să corijeze optica generală în privinţa evreilor. Nu este singurul exemplu prin care Sacher Masoch dovedea virtuţi care fac onoare unui individ atent la viaţa cetăţii: a pus bazele unei publicaţii care pleda cauza emancipării femeii şi încerca să tempereze antisemitismul generalizat. Spre sfârşitul vieţii însă, starea psihică a început să i se deterioreze şi a sfârşit într-un sanatoriu din Lendheim, în Germania.

Leopold von Sacher Masoch s-a născut în provincia Galicia, la Lemberg, într-o familie cu o poziţie socială privilegiată. Mama era rusoaică, iar tatăl, şeful poliţiei din oraş, un om educat, cu gusturi şi preferinţe rafinate, care invita trupe de actori să ofere reprezentaţii la reşedinţa familiei. De mic arăta preferinţe dubioase pentru scene de cruzime şi violenţă, pe care le caută In imagini ale martirajului sau în scene care reproduceau execuţii. Biografii pomenesc episoade picante, inclusiv fascinaţia pe care micuţul o simţea faţă de o mătuşă îndepărtată, o baroneasă autoritară care-şi domina soţul şi-l supunea la umilinţe, îngenunchindu-l cu biciul în mână. Originile comportamentului excentric al scriitorului, care nu găsea satisfacţie decât umilit şi chinuit cu cruzime de o femeie neînduplecată, le-au dat însă de lucru nu numai biografilor, dar şi psihologilor şi analiştilor, textele lui fiind citite de fiecare dată ca probe din registrul real.

Venus înveşmântată In blănuri este un astfel de caz, în care povestea acoperă întâmplări al căror protagonist a fost autorul însuşi. Pe 8 decembrie 1869, Leopold von Sacher Masoch semna un contract cu Fanny Pristol, o scriitoare aspirantă, prin care se angaja să fie sclavul ei timp de şase luni şi să răspundă la banalul apelativ Gregor, nume de slugă. Cu o singură condiţie: ca ea să poarte cât mai des blănuri, mai ales atunci când e în toane proaste. Sacher a încercat să reia scenariul şi cu propria-i soţie, care nu-i împărtăşea însă fantasmele şi nici nevoia de fetiş, aşa că în cele din urmă au divorţat. Perdant în decorul domestic, acest tip de înţelegere a funcţionat fără oprelişti în povestire, cu diferenţa că el e aici transformat în Serverin von Kusiemski, un literat sensibilicos, iar ea o văduvă extravagantă pe nume Wanda von Dunajew, evident îmbrăcată în blănuri, completate cu un bici. Textul face parte din volumul Dragostea (1870), al doilea dintr-o serie de cărţi cu povestiri grupate tematic, care avea să poarte titlul Moştenirea luiCain. Sacher Masoch nu a dus la capăt decât două dintre cele şase volume câte plănuise.

„Dar Dumnezeu Atotputernicul l-a izbit şi l-a aruncat în mâinile unei femei.”

— Biblia Vulgata, Cartealuditei, XVI 7.

Compania mea era încântătoare.

Înaintea mea, lângă şemineul masiv din perioada Renaşterii, şedea Venus; nu era o femeie oarecare de prin lume care sub acest pseudonim duce războaie cu sexul vrăjmaş, cum ar fi Mademoiselle Cleopatra, ci adevărata, reala zeiţă a dragostei.

Stătea într-un fotoliu şi întocmise un foc trosnitor, ale cărui reflexie se unduia în flăcări învăpăiate pe chipul ei palid cu ochi albi şi, din când în când, peste picioare atunci când căuta să şi le încălzească.

Capul era minunat, în ciuda ochilor împietriţi, morţi; asta era tot ceea ce puteam să observ la ea. Îşi înfăşurase trupul marmoreic într-o blană imensă şi s-a rostogolit tremurând ca o felină.

— Nu pot să pricep, am exclamat eu, deja nu mai e atât de frig. În ultimele două săptămâni am avut parte de o vreme de primăvară perfectă. Poate ai emoţii.

— Sunt tare îndatorată pentru primăvara dumitale, a răspuns ea cu un ton pietros şi imediat după aceea a strănutat divin, de două ori la rând. Chiar nu pot să suport să mai stau aici prea mult şi încep să pricep…

— Ce, scumpă doamnă?

— Încep să cred ceea ce e de necrezut şi să înţeleg ceea ce e de neînţeles. Dintr-o dată am înţeles virtutea germanică a femeii şi filosofia germană şi nu mă mai miră faptul că voi, cei din miazănoapte, nu ştiţi cum să iubiţi, că n-aveţi nici cea mai vagă idee despre ceea ce e dragostea.

— Dar, doamnă, am răspuns aprinzându-mă, eu cu siguranţă nu v-am dat nici un motiv.

— Oh, tu… Divinitatea a mai strănutat şi a treia oară şi apoi strânse din umeri cu o graţie inimitabilă. De aceea am fost întotdeauna drăguţă cu tine şi chiar am mai venit să te văd din când în când, deşi fac câte o răceală de fiecare dată, în ciuda tuturor blănurilor mele. Mai ţii minte când ne-am întâlnit prima dată?

— Cum aş putea să uit, am zis eu. Iţi purtai părul tău bogat în cârlionţi castanii şi ochi căprui şi buzele roşii, dar te-am recunoscut imediat după conturul feţei tale şi după paloarea marmoreană – purtai întotdeauna o haină din catifea violet-al-băstruie cu manşete din piele de jder.

— Erai de-a dreptul îndrăgostit de costum şi cât se poate de docil.

— M-ai învăţat ce e dragostea. Forma ta senină de adoraţie mi-a îngăduit să uit două mii de ani.

— Iar loialitatea mea faţă de tine a fost fără seamăn!

— Ei bine, în ceea ce priveşte loialitatea…

— Nerecunoscătorule!

— N-o să-ţi aduc nici un reproş. Eşti o femeie divină, dar rămâi femeie şi, ca orice femeie, eşti crudă în dragoste.

— Ceea ce numeşti tu cruzime, răspunse zeiţa dragostei cu însufleţire, este pur şi simplu elementul pasiunii şi a iubirii naturale, care e întocmai natura feminină şi o face să se dăruiască atunci când iubeşte şi o face să iubească orice îi place.

— Poate exista vreo cruzime mai mare pentru un îndrăgostit decât infidelitatea femeii pe care o iubeşte?

— Într-adevăr! A răspuns ea. Suntem fideli atâta vreme cât iubim, dar tu îi ceri fidelitate unei femei lipsite de dragoste şi dăruirea ei fără nici o bucurie. Cine e crud în cazul acesta – femeia ori bărbatul? Voi, cei din miazănoapte, trataţi dragostea cu prea multă sobrietate şi seriozitate. Tu vorbeşti de îndatoriri atunci când ar trebui să fie doar o chestie de plăcere.

— Din cauza asta emoţiile noastre sunt onorabile şi virtuoase, iar relaţiile noastre permanente.

— Şi, cu toate astea, aveţi întotdeauna un jind nesatisfăcut pentru nuditatea păgânismului, mă întrerupse ea, dar acea dragoste, care reprezintă cea mai înaltă bucurie, care e chiar simplitatea divină în ea însăşi, nu e pentru voi, modernii, voi, copiii reflecţiei. Pentru voi e doar o unealtă a răului. De îndată ce vă doriţi să fiţi naturali, deveniţi banali. Pentru natura voastră pare ceva ostil; voi aţi făcut din zeii veseli ai Greciei, nişte demoni, şi din mine aţi făcut un diavol. Puteţi doar să mă exorcizaţi şi să mă blestemaţi, sau să vă înjunghiaţi într-o nebunie bahică înaintea altarului meu. Iar dacă vreodată unul dintre voi a avut curajul să-mi sărute buzele aprinse, s-a apucat să facă un pelerinaj la Roma în haine de penitenţă şi aşteaptă să crească flori din toiagul lui vestejit, în timp ce sub picioarele mele trandafirii, violetele şi mirtul răsar din ceas în ceas, dar parfumul lor nu vă e pe plac. Rămâneţi printre ceţurile voastre nordice, învăluiţi de tămâia voastră creştinească şi lăsaţi-ne pe noi, păgânii, să rămânem sub dărâmături, sub lavă, nu ne mai dezgropaţi. Pompeiul nu a fost ridicat pentru voi, nici vilele noastre, ori băile sau templele noastre. Voi nu aveţi nevoie de zei. Noi suntem puşi la gheaţă în lumea voastră.

Frumoasa femeie din marmură tuşi, iar apoi îşi trase blănurile negre mai aproape, pe umeri.

— Îţi rămân îndatorat pentru lecţia de clasicism, am răspuns, dar nu poţi să negi că bărbatul şi femeia sunt vrăjmaşi de moarte în lumea ta senină luminată de razele soarelui, la fel ca şi în lumea noastră înceţoşată, în dragoste există contopire într-o singură fiinţă doar pentru o scurtă durată, şi e capabilă doar de câte un singur gând, de o singură senzaţie, o singură voinţă, doar pentru a fi mai apoi dezbinată. Şi tu ştii lucrurile acestea mai bine decât mine; oricare dintre cei doi nu reuşeşte să subjuge îi va simţi în curând picioarele celuilalt pe gât…

— Şi, de regulă bărbatul pe cel al femeii, a strigat Madam Venus plină de o ironie mândră, lucru pe care îl ştii mai bine decât mine.

— Desigur, şi de aceea nu-mi fac nici un fel de iluzii.

— Vrei să spui că acum eşti sclavul meu fără iluzii şi din acest motiv o să simţi greutatea piciorului meu lipsit de milă.

— Doamnă!

— Păi nu ştii deja? Da, sunt crudă – de vreme ce te delectezi atât de mult la auzul acestei vorbe – n-am dreptul să fiu aşa? Bărbatul e acela care doreşte, femeia e ceea ce e dorită. Acesta e tot avantajul, dar e cel decisiv. Prin natura pasiunii sale, bărbatul a fost pus în mâinile femeii, iar femeia care nu ştie cum să-l facă supusul ei, sclavul, jucăria ei şi cum să-l trădeze cu un zâmbet în cele din urmă nu este înţeleaptă.

— Exact principiile tale, am întrerupt-o eu furios.

— Au la bază experienţa acumuiată în mii de ani, a răspuns ea ironic jucându-se cu degetele ei albe peste blănurile negre. Cu cât mai devotată se arată, cu atât mai repede bărbatul se dezmeticeşte şi devine dominator. Cu cât îl tratează cu mai multă cruzime şi cu cât e mai lipsită de credinţă, cu atât mai rău se foloseşte de el, cu cât mai mult se joacă absurd cu el, cu cât mai puţină milă îi arată, cu atât mai mult ea o să-i sporească dorinţa, şi va fi iubită şi venerată de el. Aşa a fost dintotdeauna, încă de pe vremea Elenei şi a Dalilei, până la Ecaterina a Il-a şi Lola Montez.

— Nu pot să neg, am zis eu, faptul că nimic nu-l va atrage mai mult pe un bărbat decât imaginea unei femei frumoase, pasionale, crude, despotice care să-şi schimbe fără nici un motiv favoriţii, fără scrupule, după toanele ei…

— Şi care, pe deasupra, mai poartă şi blănuri, exclamă divinitatea.

— Ce vrei să spui cu asta?

— Îţi ştiu preferinţele.

— Ai idee, am întrerupt-o eu, că, de când ne-am văzut ultima oară, ai devenit foarte cochetă?

— În ce sens, dacă mi-e îngăduit să întreb?

— În acela că nu există un mod mai bun de a-ţi pune în valoare trupul tău alb decât prin aceste blănuri negre şi că…

Divinitatea râse.

— Tu visezi, strigă ea, trezeşte-te! Iar apoi şi-a încleştat mâna ei de un alb de marmură pe braţul meu. Chiar trezeşte-te, repetă ea răguşit pe un registru foarte jos al glasului. Mi-am deschis cu greu ochii.

Am zărit mâna care mă scutura, şi deodată era maronie ca bronzul; glasul era de fapt vocea groasă a servitorului meu cazac care se postase dinaintea mea cât e el de lung, căci are vreo doi metri.

— Vă rog să vă treziţi, continuă bunul flăcău, e chiar dizgraţios.

— Ce e dizgraţios?

— Să adormiţi îmbrăcat şi cu cartea alături. Suflă în lumânările care se mistuiseră aproape de tot şi ridică tomul care îmi căzuse din mână:

— Cu o carte de, şi se uită la titlul cărţii, cu o carte de Hegel. Şi, de altfel, a cam venit vremea să vă porniţi către casa domnului Severin care ne aşteaptă să servim ceaiul.

— Un vis ciudat, a spus Severin după ce am isprăvit, îşi sprijini braţele pe genunchi şi chipul în palmele lui delicate, străbătute de vinişoare fine, şi căzu pe gânduri.

Ştiam că n-avea să se mişte multă vreme, nici măcar să respire prea mult. Chestia asta chiar aşa s-a petrecut, însă eu nu i-am considerat purtarea cu nimic deosebită. Fusesem prieteni apropiaţi de aproape trei ani şi mă obişnuisem cu ciudăţeniile lui. Pentru că nu se putea nega faptul că era destul de bizar, deşi nu era acel nebun periculos aşa cum îl vedeau vecinii sau, de fapt, întregul ţinut Kolomea. Mie îmi părea că personalitatea lui nu numai că era interesantă – şi de aceea mulţi mă socoteau şi pe mine puţin ţicnit -ci era şi compătimitoare, până la un punct. Pentru un nobil galician şi un proprietar de pământ, şi dată fiind vârsta lui – avea doar cu puţin peste treizeci de ani – afişa o sobrietate surprinzătoare, o oarecare seriozitate, chiar pedanterie. Trăia după un sistem minuţios elaborat, pe jumătate filosofic, pe jumătate practic, ca un ceasornic; nu de unul singur, ci şi cu ajutorul termometru-lui, barometrului, aerometrului, hidrometrului, a lui Hipocrate, Hufeland, Platon, Kant, Knigge şi a lordului Chesterfield. Dar uneori avea atacuri violente de pasiune subită şi dădea impresia că mai are puţin şi o să se avânte cu capul prin vreun zid. În astfel de momente era de preferat să nu-i stai în cale.

După ce a tăcut, focul a început să cânte în şemineu împreună cu vechiul şi imensul samovar; cântau şi vechiul scaun în care se legăna fumându-şi ţigara, chiar şi un greiere ascuns prin pereţi. Mi-am lăsat privirea să alunece peste aparatura lui ciudată, peste scheletele de animale, păsări împăiate, globuri, mulajele din ipsos cu care era încăperea înţesată până când, din întâmplare, privirea mi-a rămas fixată pe un tablou pe care îl mai văzusem destul de des până atunci. Dar în această zi, sub reflexiile roşiatice ale focului, mi-a făcut o impresie de nedescris.

Era un tablou mare în ulei, executat în maniera aceea robustă cu trupuri pline a şcolii belgiene. Subiectul era cât se poate de straniu.

O femeie frumoasă cu un zâmbet radios pe chip, cu părul îmbelşugat strâns într-un coc clasic pe care pudra se vedea de parcă ar fi fost promoroacă, se odihnea pe divan sprijinită pe braţul stâng. Era goală pe sub blănurile ei negre. Cu mâna dreaptă se juca cu o şuviţă de păr, în vreme ce piciorul ei gol era pus fără îngrijire pe un bărbat care stătea întins dinaintea ei ca un sclav, ca un câine, în încheieturile bine conturate şi bine legate ale acestui bărbat puteai observa melancolia gânditoare şi de-voţiunea pasionată; se uita de jos către ea cu ochii extatici, arzători ai unui martir. Acest bărbat, pe post de scăunel pentru picioarele ei era Severin, dar fără barbă şi, după cât se pare, cu vreo zece ani mai tânăr.

— Venus înveşmântată în blănuri, am strigat eu arătând cu degetul către tablou. Aşa am văzut-o în visul meu.

— Şi eu la fel, a zis Severin, numai că eu mi-am visat visul cu ochii deschişi.

— Da?

— E o poveste lungă.

— Se parcă că tabloul tău mi-a sugestionat visul, am continuat eu. Spune-mi te rog ce însemnătate are. Îmi dau seama că a jucat un anumit rol în viaţa ta şi, poate, chiar unul decisiv. Dar detaliile nu pot să le aflu decât de la tine.

— Uită-te la copia lui, îmi răspunse bizarul meu prieten fără să bage în seamă întrebarea mea.

Duplicatul era o copie excelentă a binecunoscutului tablou al lui Tiţian Venus la oglindă de la galeria din Dresda.

— Şi ce înseamnă?

Severin se ridică şi arătă cu degetul blănurile cu care Tiţian îşi înveşmântase zeiţa dragostei.

— Şi aceasta este tot o Venus înveşmântată în blănuri, zise el cu un zâmbet uşor. Nu cred că bătrânul veneţian a avut vreo altă intenţie. Pur şi simplu a pictat vreo Mesalină aristocrată şi a avut destul tact să îl lase pe Cupidon să ţină oglinda în vreme ce ea îşi încerca alura maiestuoasă cu o satisfacţie rece. Părea că însărcinarea lui devine destul de împovărătoare. Tabloul e o linguşire pusă în culori. Mai târziu un „expert” al perioadei Rococo, a botezat femeia cu numele de Venus. Blănurile dictatoarei în care modelul lui Tiţian s-a înfăşurat, probabil mai mult din cauza frigului decât din modestie, au devenit simbolul tiraniei şi al cruzimii care constituie esenţa şi frumuseţea femeii.

— Dar destul despre asta. Tabloul, aşa cum există astăzi, este o satiră amară a dragostei noastre. Venus în acest Nord abstract, cu lumea lui creştină de gheaţă, trebuie să se strecoare în blănuri imense să nu prindă vreo răceală…

Severin începu să râdă şi mai aprinse o ţigaretă.

Chiar în momentul acela, uşa se deschise şi intră o fată blondă, plinuţă, atractivă. Avea ochi înţelepţi, calzi, purta mătăsuri negre şi ne aduse carne afumată şi ouă împreună cu ceaiul. Severin luă unul şi îi tăie cu un cuţit vârful.

— Nu ţi-am spus că le vreau moi? Ţipă el cu o violenţă care o făcu pe tânăra femeie să tremure.

— Dar, dragul meu, Sevtchu… Zise ea cu timiditate.

— Nici un Sevtchu, zbieră el, dacă trebuie să te supui, te supui, pricepi? Şi smulse biciul care atârna într-un cui alături de arme.

Femeia fugi din încăpere sprintenă şi sfioasă ca o căprioară.

— Aşteaptă tu că pun eu mâna pe tine, strigă el din urma fetei.

— Dar, Severin, am zis eu punându-mi palma pe braţul lui, cum poţi trata o tânără şi drăguţă tânără astfel?

— Uită-te la femeie, răspunse el clipind şăgalnic din ochi. Dacă o linguşeam şi-ar fi aruncat laţul în jurul gâtului meu, dar acum, când o pun la punct cu biciul, mă adoră.

— Prostii!

— Nici o prostie, aşa trebuie să tratezi femeile.

— Bine, dacă aşa îţi place, trăieşte ca un paşă în haremul tău, dar nu-mi da mie lecţii de teorie…

— De ce nu, zise el însufleţit. Replica aceea a lui Goethe „Trebuie să fii ciocanul sau nicovala” e cât se poate de potrivită pentru relaţia dintre bărbat şi femeie. Nu asta ţi-a arătat Venus din visul tău? Puterea femeii sade în pasiunea bărbatului, iar ea ştie cum s-o folosească, dacă bărbatul nu se înţelege pe sine. Acesta are doar o singură alegere de făcut: să fie tiranul ori sclavul femeii. De îndată ce bărbatul cedează, gâtul îi intră subjug, iar în curând o să se abată biciul pe el.