Antologie

Aici, în salon, se auzi un clopoţel: era cel care anunţa că su-peul era servit, în consecinţă, Duclos, aplaudată de mai toţi pentru începuturile interesante ale poveştii sale, coborî de la tribună şi, îndreptându-şi ţinuta după dezordinea care-i cuprinsese pe toţi, se preocupară de noi plăceri şi porniră în grabă să le caute pe cele dăruite de Comus. Această masă urma să fie servită de cele opt fete dezbrăcate. Ele erau pregătite în momentul când trecură în celălalt salon, fiindcă avuseseră grijă să iasă cu câteva minute înainte. Mesenii trebuia să fie în număr de douăzeci: cei patru prieteni, cei opt futangii şi cei opt băieţi. Dar episcopul, şi acum mânios pe Narcisse, nu vru să-i îngăduie acestuia să participe la ospăţ şi, fiindcă se înţeleseseră să fie binevoitori unul cu altul, nimeni nu se gândi să-i ceară să ridice interdicţia, iar băiatul fu încuiat singur într-un cabinet întunecos, aşteptând clipa orgiilor când monseniorul, poate, o să se-mpace cu el. Soţiile şi povestitoarele merseră repede să mănânce deoparte, ca să fie gata pentru orgii; bătrânele le îndrumară pe cele opt fete care serveau şi toţi se aşezară la masă. Acest ospăţ, mult mai bogat decât cina, fu servit cu mai mult fast, strălucire şi splendoare. Se aduseră, mai întâi, o ciorbă de raci şi gustări compuse din douăzeci de feluri. Le luară locul douăzeci de antreuri, şi acestea date de o parte de alte douăzeci, fine, într-o alăturare neasemuită de carne albă de pasăre şi vânat, aranjate în tot felul de forme. După ce fură ridicate, se aduse un platou cu friptură pe care se vedea tot ce poate fi închipuit mai rar. Veni apoi un fel cu cofeturi reci, care lăsă curând locul la douăzeci şi şase de mâncăruri dulci, de toate soiurile şi toate formele. O dată masa golită, se aduse în loc o garnitură completă de cofeturi dulci, reci şi calde. La sfârşit, apăru desertul care oferi un număr uimitor de fructe, în ciuda anotimpului, apoi îngheţate, ciocoiată şi lichioruri ce se băură la masă. Cât despre vinuri, la fiecare fel era adus altul: la felul întâi, de Burgundia, la al doilea şi la al treilea, două soiuri diferite de vinuri italiene, la al patrulea, vin de Rin, la al cincilea, vinuri de Ron, la al şaselea, şampanie spumoasă şi vinuri greceşti de două soiuri, servite în mod diferit. Capetele se înfierbântaseră la culme. La supeu nu aveau voie, ca la cină, să le dojenească pe cele care serveau: acestea, fiind chintesenţa a ceea ce oferea societatea, trebuiau să fie cât de cât menajate, dar, în schimb, îşi permiteau cu ele o porţie furibundă de necuviinţe. Ducele, pe jumătate beat, spuse că nu mai vrea să bea decât urina Zelmirei şi înghiţi două pahare pe care o puse să i le ofere, poruncindu-i să se urce pe masă şi să se lase pe vine deasupra farfuriei lui. „Ce înălţător, spuse Curval, să înghiţi pişat de fecioară!” Şi, che-mând-o la el pe Fanchon: „Vino, scorpie, îi spuse el, vreau să mă adăp chiar de la izvor”. Şi, aplecându-şi capul între picioarele cotoroanţei, înghiţi cu nesaţ spurcatele şuvoaie de urină otrăvită pe care i le vărsă în stomac, în fine, porniră o dezbatere aprinsă, întorcând pe toate feţele diferite probleme de moravuri şi filosofic şi-l las pe cititor să judece dacă morala a fost bine purificată. Ducele făcu un elogiu al libertinajului şi dovedi că acesta există în natură şi că, dacă abaterile ei sunt mai multe, îi aduc un şi mai mare folos. Opinia lui fu aprobată şi aplaudată de toţi şi se ridicară spre a pune în practică principiile pe care tocmai le stabiliseră, în salonul orgiilor, totul era pregătit: femeile se despuiaseră deja, întinse pe grămezi de perne puse pe jos, laolaltă cu tinerii găozari, care, în acest scop, se ridicaseră de la masă puţin după desert. Prietenii noştri merseră într-acolo împleticindu-se; două bătrâne îi dezbrăcară şi năvăliră în mijlocul turmei ca nişte lupi care dau atacul la o stână. Episcopul, ale cărui pasiuni erau crunt îmboldite de piedicile pe care întâmpinaseră în descătuşarea lor, puse stăpânire pe curul lui Antinoiis, în timp ce Hercule i-l sfredelea pe al său şi, biruit de această din urmă senzaţie şi de favorurile însemnate şi mult dorite pe care Antinoiis, fără îndoială, i le oferi, vărsă la sfârşit nişte şuvoaie de sămânţă atât de repezi şi de usturătoare, încât ieşină de extaz. Fumurile lui Bacchus înlănţu-iră pe deplin simţurile amorţite de excesul dezmăţului, iar eroul nostru trecu din ieşin într-un somn atât de adânc încât trebui să fie dus pe braţe în pat. Nici ducele nu se lăsă mai prejos. Curval, amintindu-şi de oferta pe care i-o făcuse Mortaine episcopului, o îndemnă s-o îndeplinească şi se desfată cu ea în timp ce era el însuşi futut în cur. Mii de alte orori, mii de alte infamii le însoţiră şi le urmară pe acestea, iar cei trei viteji, căci episcopul nu mai era pe lumea aceasta, temerarii noştri atleţi, zic, escortaţi de cei patru futangii din schimbul de noapte, care nu se aflau acolo, ci veniră mai târziu să-i ia, se retraseră cu aceleaşi femei care le stătuseră alături pe canapea, în timpul povestirii. Nefericite victime ale brutalităţii lor, pe care mai ades te umiliseră decât le mângâia-seră şi pe care, neîndoielnic, mai mult le dezgustau decât le ofereau plăcere. Aceasta a fost povestea primei zile. […]

ALFRED DE MUSSET (1810-l857)

GAMIANI sau DOUĂ NOAPŢI DE DESFRÂU

(Traducere de IRINEL ANTONIU)

Alfred de Musset, poetul Nopţi/or Aupă toate istoriile literare, şi-a permis, ca mulţi dintre scriitorii din generaţia lui, discrete variaţiuni pe tema nocturnelor, nu în decor idilic selenar, ci cu recuzita de budoar, în Gamiani ou deux nuits d'exces, poetul parizian e departe de obrăzniciile lui Sade, dar la fel de departe se ţine şi de scenele edulcorate din romanţurile sentimentale. O tânără îşi trăieşte iniţierea în secretele alcovului călăuzită de doi companioni care-şi respectă blazonul. Cu toată discreţia care ţine în penumbră ceea ce maeştrii libertini descoperă cititorilor voyeuri, cartea lui Musset şi-a asigurat de la apariţie un loc pe rafturile dosite ale colecţionarilor de literatură tabu.

Gamiani m este însă singurul roman scris de romanticul Musset. Confesiunile unui copil al secolului (ttconcurează, ca notorietate, volumele de poezie care i-au adus un loc în Academie şi statutul pe care îl are în literatura Franţei. Versurile i-au deschis însă porţile către lumea literară care, la vremea când debuta, era în clocot. Fiul unei familii nobile din Paris, Musset a renunţat la o carieră în medicină, pentru care se pregătise la Collăge „Henry IV”, s-a scuturat şi de tentaţia penelului, care l-a ţinut şase luni la Luvru studiind pictura, şi a început să scrie poezii. Contes d'Espagne et d'ltalie este volumul cu care a debutat şi pe care Victor Hugo l-a salutat, racolându-l pe tânărul poet în celebrul său Cenacle, grupul romanticilor impetuoşi. Întâlnirea cu Hugo a fost decisivă pentru.

Musset şi aveau să treacă cinci ani până când o altă personalitate de calibru comparabil avea să-i marcheze biografia şi scrisul: George Sand. Cei doi au trăit o idilă al cărei sfârşit l-a marcat profund pe poet, care, întors singur din călătoria de la Veneţia începută în doi, a scris două dintre cele mai bune piese: On ne badine pas avec l'amour şi Lorenzaccio, publicate în 1834. După o logodnă eşuată şi legături pasagere, prea puţin importante, Musset şi-a stins angoasantul maldesiecle în remediul clasic al boemilor parizieni: opiul. Poăsies nouvelles (1836-l852) este volumul care cuprinde celebrul ciclu al „Nopţilor”, care a legat simbolismul de numele lui. În 1845 a fost înnobilat cu titlul de Cavaler al Legiunii de Onoare, iar în 1852 a fost primit în Academia Franceză. A murit în 1857, răpus de o rară maladie cardiacă, şi a fost înmormântat în Cimitirul Pere Lachaise.

Se bătea miezul nopţii, iar saloanele contesei Gamiani străluceau încă, luminate de candelabre.

Rondele şi cadrilurile se însufleţeau, purtate de sunetele îmbătătoare ale unei orchestre. Toaletele erau minunate, podoabele scânteiau.

Graţioasă, curtenitoare, gazda balului părea să se bucure de succesul unei serbări pregătite şi anunţate cu mare cheltuială. Zâmbea plăcut la toate vorbele măgulitoare, la toate cuvintele de uzanţă pe care toţi i le adresau cu generozitate, cum cerea datoria de oaspete.

Mărginit la obişnuitul meu rol de observator, făcusem deja mai multe remarce care mă scuteau să-i mai recunosc contesei Gamiani meritul ce i se presupunea. Ca femeie de lume, o judecasem neîntârziat, îmi mai rămânea să-i disec fiinţa morală, să-mi port scalpelul prin regiunile inimii; şi totuşi, ceva straniu, necunoscut mă stingherea, oprindu-mă din examinare. Resimţeam o greutate nesfârşită în a pătrunde adâncul existenţei acestei femei, a cărei conduită nu explica nimic.

Încă tânără, cu o avere uriaşă, drăguţă după gustul celor mai mulţi, această femeie fără rude, fără prieteni declaraţi se individualizase, oarecum, în lume. Ducea de una singură o existenţă costisitoare care, după toate aparenţele, ar fi putut îndestula mai mult decât o singură persoană.

Multe guri o vorbiseră de rău, alunecând până la urmă în bârfa; dar, în lipsa dovezilor, contesa rămânea de neînţeles.

Unii o numeau o Foedoră1, o femeie fără inimă şi fără temperament; alţii îi bănuiau un suflet profund rănit şi care vrea să se ferească de crudele dezamăgiri.

Voiam să înlătur îndoiala: mi-am pus la contribuţie toate resursele logicii; zadarnic însă, nu ajunsesem nicidecum la o concluzie mulţumitoare.

1 Foedoră, femeia fără inimă, roman de Balzac.

Înciudat, eram pe cale să renunţ la subiect când, în spatele meu, un bătrân libertin, ridicând vocea, aruncă această exclamaţie:

— Aş! Eotribadă.

Cuvântul acesta căzu ca un fulger: totul se înlănţuia, se explica, nu mai era loc de nici o contradicţie.

O tribadă! Oh! Cuvântul acesta răsună straniu în urechi; apoi, el trezeşte în tine nu ştiu ce imagini tulburi de voluptăţi nemaivăzute, lascive până la exces. Este turbarea desfrânată, lubricitatea înflăcărată, groaznica juisare ce rămâne neîmplinită.

În van alungam aceste idei, o clipă fu de-ajuns ca ele să-mi împingă imaginaţia spre dezmăţ. Deja o vedeam pe contesă goală, în braţele altei femei, cu părul răvăşit, fremătând, doborâtă şi încă zbuciumată de o plăcere avortată.

Sângele îmi luase foc, simţurile bubuiau şi mă prăbuşii buimac pe o sofa.

Revenindu-mi din emoţia aceasta, socotii la rece ce puteam face ca s-o surprind pe contesă: trebuia, cu orice preţ.

Luai hotărârea să o pândesc peste noapte, ascuns în iatacul ei. Faţă în faţă cu patul se găsea uşa de sticlă a unui cabinet de toaletă. Mi-am dat seama de tot avantajul acestei poziţii; şi, ferit în spatele unor rochii atârnate, m-am resemnat să aştept răbdător ceasul sabatului.

Abia mă pitisem când contesa apăru, chemându-şi camerista, o tânără cu tenul brun şi cu forme proeminente.

— Julie, astă-seară n-am nevoie de tine. Mergi şi te culcă… A! Dac-auzi vreun zgomot din camera mea, să nu te deranjezi, vreau să fiu singură.

Vorbele acestea aproape că promiteau o dramă. Mă felicitai Centru îndrăzneală.

Încetul cu încetul, vocile din salon se potoliră, iar contesa rămase singură cu una dintre prietenele ei, domnişoara Fanny B*.

FANNY.

Ce situaţie supărătoare! Plouă cu găleata şi nu-i nici o trăsură.

GAMIANI.

Sunt şi eu dezoiată ca dumneata. Din păcate, trăsura mea e la şelar.

FANNY.

Mama o să-şi facă griji.

GAMIANI.

Fii pe pace, scumpa mea Fanny, mama dumitale a fost prevenită, ştie că-ţi petreci noaptea la mine. Te voi găzdui cu dragă inimă.

FANNY.

Sunteţi prea bună, zău aşa. O să vă fac deranj. GAMIANI.

Zi mai degrabă o adevărată plăcere. E o aventură care mă înveseleşte… Nu vreau să te trimit să te culci singură în altă cameră, vom rămâne împreună.

FANNY De ce? O să vă tulbur somnul.

GAMIANI.

Eşti prea ceremonioasă… Hai să fim ca două prietene tinere, ca două fete de pension.

Un sărut blând veni în sprijinul acestei tandre efuziuni.

GAMIANI.

O să te-ajut să te dezbraci. Camerista mea s-a culcat, dar ne putem lipsi de ea… Cât de bine-i alcătuită! Ferice de dumneata! Îţi admir talia.

FANNY.

O găsiţi frumoasă?

GAMIANI încântătoare!

FANNY.

Vreţi să mă flataţi…

GAMIANI Oh! Minunat! Ce albeaţă! Cât să faci pe oricine geloasă!

FANNY în privinţa asta, nu vă depăşesc. Pe drept cuvânt, sunteţi mai albă decât mine.

GAMIANI.

Nu mai sta pe gânduri, copilă! Dă totul jos de pe tine, întocmai ca mine. Ce te mai jenezi! Parc-ai fi în faţa unui bărbat.

Aşa! Priveşte-te-n oglindă… Neîndoielnic, Paris ţi-ar oferi mărul. Ştrengăriţe! Ia uite-o cum surâde, văzându-se aşa frumoasă. Meriţi cu prisosinţă un sărut pe frunte, pe obraji, pe buze. E frumoasă peste tot, peste tot…

Gura contesei se plimba lascivă, arzătoare pe trupul lui Fanny. Uluită, tremurând, Fanny se lăsa în voia ei şi nu pricepea nimic.

Era un cuplu de-a dreptul delicios, plin de voluptate, de graţie, de abandon lasciv, de pudoare temătoare.

Câte frumuseţi se ofereau privirii mele, ce spectacol îmi exalta simţurile!

FANNY.

Oh! Ce faceţi? Lăsaţi-mă, doamnă, vă rog… GAMIANI.

Nu, nu, Fanny, copila mea, viaţa mea, bucuria mea. Vezi tu, eşti prea frumoasă! Te iubesc! Ard de iubire, sunt nebună…!

Degeaba se zbătea copila. Sărutările îi înăbuşeau strigătele, îngrămădită, înlănţuită, rezistenţa ei era fără rost. Contesa, cu-prinzând-o năvalnic, o duse pe pat şi-o aruncă acolo ca pe-o pradă bună de devorat.

FANNY.

Ce-i cu dumneavoastră? O, Dumnezeule, doamnă, dar e înfiorător!… Daţi-mi drumul, că ţip… Mă înspăimântaţi…

Iar acestor strigăte le răspundeau sărutări mai aprinse, mai grăbite. Braţele o înlănţuiau mai strâns, cele două trupuri nu erau acum decât unul.

GAMIANI.

Fii a mea, Fanny! Dăruieşte-mi-te cu totul! Vino! Iată viaţa mea! Uite!… Asta-i plăcerea… Cum mai tremuri, copilă… Ah! Cedezi…

FANNY îmi faceţi rău! Îmi faceţi rău! Mă ucideţi… Ah!… Mor.

GAMIANI.

Da, strânge-mă-n braţe, micuţa, dragostea mea! Strânge-mă bine; mai tare. Cât de frumoasă-i când simte plăcerea!… Lascivă!… Juisezi, eşti fericită… Oh! Doamne!

Urmă atunci un spectacol straniu. Contesa, cu flăcări în ochi, cu părul răvăşit, se năpustea, se răsucea peste victima ei, agitată, la rându-i, de propriile simţuri. Amândouă se cuprindeau, se strângeau cu putere, îţi răspundeau una alteia cu asalturi, cu elanuri, înăbuşindu-şi ţipetele şi oftaturile cu săruturi aprinse.

Patul scârţâia sub zbaterile furioase ale contesei.

Istovită curând, răpusă, Fanny lăsă braţele să-i cadă. Rămase palidă şi nemişcată ca o moartă frumoasă.

Contesa era în delir. Plăcerea o ucidea şi tot n-o potolea. Furioasă, fără astâmpăr, sări în mijlocul camerei, se rostogoli pe covor, excitându-se prin poziţii lascive, lubrice până la nebunie, provocându-şi cu degetele un întreg exces de plăceri…

Această imagine mă făcu să-mi pierd de tot capul.

O clipă, am fost stăpânit de dezgust şi indignare; voiam să mă înfăţişez contesei, s-o copleşesc sub greutatea dispreţului meu. Simţurile au fost mai puternice decât raţiunea. Carnea triumfă superbă, fremătătoare. Eram tulburat, ca un nebun.

Mă aruncai peste frumoasa Fanny, gol, înflăcărat, purpuriu, cumplit. Ea abia avu vreme să-şi dea seama de noul atac, că, deja triumfător, îi simţeam trupul suplu şi plăpând tremurând, zbătându-se sub al meu, răspunzând la fiecare lovitură a mea. Limbile ni se împreunau arzătoare, ascuţite; sufletele noastre se topeau într-unul singur.

FANNY Ah! Doamne… Măucideţi…

— Ah, Fanny! Strigai, aşteaptă… Ţine. Ah!

Cu aceste cuvinte, frumoasa înţepeneşte, suspină, apoi cade la loc, inundându-mă cu favorurile ei.

La rându-mi, crezui că-mi dau duhul.

Ce desfătare!… Prăbuşit, pierdut în braţele lui Fanny, nu simţisem deloc atacurile cumplite ale contesei.

Adusă în fire de ţipetele şi suspinele noastre, cuprinsă de furie şi invidie, ea se aruncase pe mine ca să mă smulgă prietenei sale. Braţele ei mă strângeau şi mă scuturau, degetele îmi zgâriau carnea, dinţii mă muşcau.

Acest dublu contact cu cele două trupuri transpirând de plăcere, arse de dezmăţ, mă trezea la viaţă, îmi dubla dorinţele.

Ardoarea mă străbătea cu totul. Rămăsei ferm, victorios peste puterile lui Fanny; apoi, fără să-mi pierd poziţia, în dezordinea bizară a celor trei trupuri care se amestecau, se încrucişau, se împleteau unul într-altul, reuşii să prind zdravăn coapsele contesei şi să le ţin desfăcute deasupra capului meu.

— Gamiani! Dă-mi-o! Apleacă-te în faţă, sprijină-te în mâini!

Gamiani se supuse şi am reuşit să aplic o limbă activă, devorantă pe partea ei în flăcări.

Fanny, fără simţire, pierdută, mângâia cu dragoste gâtul ce se mişca palpitând deasupră-i.

Într-o clipă, contesa fu învinsă, terminată.

GAMIANI.

Ce foc aprindeţi! E prea mult… Fie-vă milă!… Oh!… Ce joc lubric! Mă ucideţi… Doamne! Mă înăbuş.

Trupul contesei se prăbuşeşte, greu, alături, ca o masă inertă.

Fanny, încă şi mai exaltată, îşi aruncă braţele înjurai gâtului meu, mă înlănţuie, mă strânge, îmi cuprinde mijlocul între coapsele ei.

FANNY.

Dragul meu prieten! Dă-mi-o, dă-mi-o toată! Mai încet… Stai. Aşa. Ah! Mai repede acum… Hai odată… Oh! O simt! Plutesc!… Mă.

Şi ramaserăm întinşi unul peste altul, înţepeniţi, fără mişcare; gurile noastre întredeschise, amestecate, abia îşi trimiteau suflările aproape stinse.

Puţin câte puţin, ne revenirăm. Ne ridicarăm tustrei şi o clipă ne uitarăm prosteşte unul la altul.

Surprinsă, ruşinată de pornirile ei, contesa se acoperi în grabă. Fanny se ascunse sub aşternuturi, apoi, asemeni unui copil care-şi înţelege greşeala după ce-a comis-o şi e ireparabilă, începu să plângă. Contesa nu întârzie să mă ia la rost.

GAMIANI.

Domnule, este o surpriză cu totul neplăcută. Fapta dumneavoastră nu-i decât o capcană odioasă, o laşitate infamă… Mă siliţi să roşesc.

Am vrut să mă apăr.

Oh! Domnule, să ştiţi că o femeie nu-l iartă niciodată pe cel care i-a descoperit slăbiciunea.

Ripostai cât putui de bine. Îi mărturisii pasiunea funestă, irezistibilă, pe care răceala ei o aruncase în disperare, o redusese la viclenie, la violenţă…

— De altfel, adăugai, cum puteţi crede, Gamiani, că m-aş putea folosi vreodată de un secret pe care-l datorez mai degrabă hazardului decât curajului? Oh! Nu, ar fi prea josnic. Nu voi uita toată viaţa excesul plăcerilor noastre, dar amintirea voi păstra-o doar pentru mine. Dac-am fost vinovat, gândiţi-vă că delirul îmi stăpânea inima sau, mai degrabă, păstraţi în gând numai plăcerile pe care le-am gustat împreună, pe care încă le putem gusta.

Adresându-mă apoi lui Fanny, în timp ce contesa îşi ascundea chipul, prefăcându-se dezoiată:

— Liniştiţi-vă, domnişoară. Ce să caute lacrimile în plăcere? Oh! Gândiţi-vă numai la extazul dulce care ne unea adineaori; să vă rămână în amintire ca un vis fericit, care nu vă aparţine decât dumneavoastră, pe care singură îl cunoaşteţi. Vă jur, nu voi păta nicicând gândul fericirii mele povestind-o altora.

Mânia se domoli, lacrimile secară pe nesimţite şi ne regăsirăm tustrei îmbrăţişaţi, împărţindu-ne nebunii, sărutări, mângâieri…

— Oh! Frumoasele mele prietene, nici o teamă să nu ne tulbure. Să ne dăruim fără reţinere… ca şi cum noaptea aceasta ar fi ultima. Pentru bucurie, pentru voluptate!

Iar Gamiani strigă:

— Zarurile au fost aruncate; pentru plăcere. Vino, Fanny… Sărută-mă dar, nebuno!… Stai!… Să te muşc… Să te sug, să te aspir până la măduvă. Alcide, la treabă… Oh! Ce animal superb! Ce bogăţie…!

— Dacă te ispiteşte, Gamiani, ia-o. Dispreţuiai plăcerea aceasta, ai s-o binecuvântezi când o vei fi gustat până la capăt. Rămâi culcată, împinge înainte partea pe care o s-o atac. Ah! Ce frumuseţi! Ce poziţie! Repede, Fanny, încalec-o pe contesă, îndreaptă tu însăţi arma aceasta teribilă, armă de foc; nimereşte despicătura, la ţintă! Prea tare, prea repede… Gamiani! Ah… Strici toată plăcerea.

Contesa se zbuciuma ca o posedată, mai preocupată de sărutările lui Fanny decât de strădaniile mele. Profitai de o mişcare ce deranja totul ca s-o răstorn pe Fanny peste trupul contesei şi s-o atac furibund, într-o clipă, ne contopirăm tustrei, copieşiţi de plăcere…

GAMIANI.

Ce capriciu, Alcide. Te-ai dat deodată de partea duşmanului… Ah! Te iert, ai înţeles că risipeai prea multă plăcere pe o insensibilă. Ce vrei? Sunt în trista situaţie de a fi divorţat de natură. Nu mai visez şi nu mai simt decât oribilul, extravaganţa. Caut imposibilul. Vai! E groaznic să te consumi, să sfârşeşti dezamăgită. Să doreşti mereu şi să nu fii niciodată satisfăcută. Imaginaţia mea mă omoară… Iată de ce sunt foarte nefericită!

Era în vorbele acestea o trăire atât de vie, o expresie atât de puternică a deznădejdii, încât m-am simţit emoţionat de milă. Suferinţa femeii acesteia îţi făcea rău…

— Poate că-i numai o stare trecătoare, Gamiani; prea te hrăneşti cu lecturi funeste…

GAMIANI.

Vai! Nu! Nu! Nu eu…

Ascultaţi: o să mă plângeţi, poate o să mă iertaţi.

Am fost crescută, în Italia, de o mătuşă care rămăsese văduvă de tânără, împlinisem cincisprezece ani şi nu ştiam din lume decât terorile religiei. Devotată lui Dumnezeu, îmi treceam viaţa implorând cerul să mă ferească de caznele iadului.

Mătuşa mea îmi inspira aceste temeri, fără să le tempereze vreodată printr-o cât de mică dovadă de blândeţe. Alinare găseam numai în somn. Zilele mele se scurgeau triste ca nopţile unui osândit.

Numai uneori mătuşa mea mă chema, dimineaţa, în patul ei. Atunci privirile ei erau blânde, iar vorbele alintătoare. Mă trăgea la piept, pe coapse şi mă strângea deodată în îmbrăţişări spasmodice; o vedeam răsucindu-se, dând capul pe spate şi ieşinând cu un râs de nebună.

O contemplam uimită şi nemişcată, crezând-o atinsă de epilepsie.

După o lungă întrevedere pe care-a avut-o cu un călugăr franciscan, am fost chemată, iar părintele îmi ţinu acest discurs:

— Creşti, fiica mea. Deja demonul ispitei poate să-ţi dea târcoale. Curând îi vei simţi atacurile. Dacă nu eşti pură şi neîntinată, săgeţile lui te-ar putea atinge. Dacă eşti ferită de orice murdărie, vei rămâne invulnerabilă. Prin durerile sale, Domnul Nostru a răscumpărat lumea; tot prin suferinţe îţi vei răscumpăra şi tu propriile păcate. Pregăteşte-te să înduri martiriul izbăvirii. Cere-i lui Dumnezeu tăria şi curajul necesare: diseară vei fi pusă la încercare… Mergi în pace, fiica mea.

Mătuşa mea îmi vorbise deja, de câteva zile, de suferinţele, de torturile ce trebuie suportate spre a-ţi răscumpăra păcatele. Mă retrasei înfricoşată de cuvintele călugărului. Rămasă singură, am vrut să mă rog, să mă gândesc la Domnul, dar nu puteam să văd decât imaginea supliciului ce mă aştepta.

Mătuşa veni după mine la miezul nopţii, îmi porunci să mă dezgolesc, mă spălă din cap până-n picioare şi mă puse să îmbrac o rochie mare şi neagră, strânsă în jurul gâtului şi complet despicată la spate. Ea se îmbrăcă la fel şi plecarăm de acasă cu trăsura.

După o oră, mă găseam într-o sală largă, tapisată în negru şi luminată de o singură lampă, atârnată de plafon.

În mijloc se ridica un scaun de rugăciune, înconjurat de perne.

— Îngenunchează, nepoată, pregăteşte-te în rugăciune şi suportă curajoasă chinul trimis de voia Domnului.

Abia mă supusesem, când o uşă secretă se deschise: un călugăr, îmbrăcat ca şi noi, se apropie de mine, mormăi câteva cuvinte, apoi, desfăcându-mi rochia şi lăsând să cadă pulpanele de o parte şi de alta, îmi dezveli toată partea dinapoi a trupului.

Un uşor fior îi scăpă călugărului, extaziat, fără îndoială, la vederea cărnii mele; mâna lui se plimbă peste tot, se opri pe fese şi se aşeză până la urmă ceva mai jos.

— Pe aici păcătuieşte femeia, pe aici trebuie să sufere, rosti o voce sepulcrală.

Abia ce fură pronunţate cuvintele acestea că şi simţii lovituri de vergi, de funii înnodate şi garnisite cu vârfuri de fier. Mă încleştam de scaun, străduindu-mă să-mi înăbuş ţipetele, dar în van, căci durerea era prea mare. O luai la fugă prin sală, strigând: