Antologie

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 1.6 Mb.
səhifə16/36
tarix30.12.2018
ölçüsü1.6 Mb.
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   36

În timp ce vorbeau astfel, se servi vin de Champagne; toţi băură şi se însufleţiră; iar bijuteriile se încălziră: Mangogul crezu că-i un moment numai bun să-şi reînceapă răutăţile, îşi roti inelul spre o tânără foarte veselă, aşezată aproape de el şi faţă în faţă cu soţul ei; şi se auzi, de sub masă, un sunet tânguitor şi o voce stinsă şi languroasă rosti: „Ah! Ce ostenită sunt! Am ajuns la capătul puterilor”.

— Cum, pe Pagoda Pongo Sablam, strigă Husseim, bijuteria nevesti-mii vorbeşte; ce-ar putea să spună oare?

— Îndată o să ştim, răspunse sultanul.

— Prinţe, îngăduie-mi să nu mă număr printre ascultători, replică Husseim; de-o fi să-i scape vreo prostie, ce va crede Măria Ta…?

— Voi crede că eşti smintit, răspunse sultanul, dacă-ţi faci griji pentru trăncăneala unei bijuterii: nu ştim oricum o mare parte din ce va spune, iar restul nu-l putem ghici? Aşază-te deci, şi cearcă să te amuzi.

Husseim se aşeză, iar bijuteria soţiei sale prinse a turui ca o coţofană.

„Oare nu voi scăpa niciodată de găliganul ăsta de Valanto? Am văzut eu alţii care termină, dar ăsta…”

La aceste cuvinte, Husseim se ridică înfuriat, puse mâna pe un cuţit, se năpusti peste masă şi l-ar fi înfipt în pieptul soţiei sale dacă vecinii nu l-ar fi împiedicat.

— Husseim, îi zise sultanul, faci prea multă gălăgie; nu se mai înţelege nimic. Doar n-o fi bijuteria soţiei tale singura că-reia-i lipseşte bunul-simţ? Şi ce s-ar alege de doamnele acestea dacă soţii lor s-ar aprinde ca tine? Se poate să te împingă la disperare o prăpădită de aventură cu un Valanto care nu mai termină? Aşază-te la loc, resemnează-te ca un bărbat galant, cată să-ţi ţii firea şi a doua oară să nu mai fii necuviincios cu un prinţ care te-a îngăduit la plăcerile lui.

În vreme ce Husseim, ascunzându-şi mânia, se sprijinea de spătarul unui scaun, cu ochii închişi şi mâna pusă pe frunte, sultanul întoarse iute inelul, iar bijuteria prinse iar glas: „Cu tânărul paj al lui Valanto mai că m-aş mulţumi; dar nu ştiu când o să-nceapă. Şi, aşteptând ca unul să înceapă şi celălalt să termine, am toată răbdarea cu brahminul Egon. E hâd, într-ade-văr, are însă darul de-a putea s-o ia de la capăt după ce termină. Oh! Vajnic bărbat e un brahmin”.

Ruşinat că-şi făcuse necaz pentru o femeie care nu merita osteneala, Husseim râse împreună cu toată lumea de ultima exclamaţie a bijuteriei; însă îi puse gând rău nevestei. O dată cina încheiată, toţi se duseră pe la casele lor, în afară de Hussein, care-şi duse soţia într-un aşezământ unde femeile purtau feregea pe chip şi o închise acolo. Mangogul, înştiinţat de căderea ei în dizgraţie, îi făcu o vizită. Cele de acolo încercau să-i aline suferinţa şi mai ales să afle pricina surghiunului ei.

— Am ajuns aici pentru un fleac, le povestea ea. La cina de aseară, de la sultan, s-a băut şampanie şi tokay din belşug, nimeni nu mai ştia ce vorbeşte, când bijuteria mea a început să sporovăiască. Nu ştiu ce-a spus, dar soţului meu nu i-a picat bine.

— Greşea neîndoielnic, doamnă, îi răspundeau măicuţele; nimeni nu se supără pentru o bagatelă ca asta…

— Cum, bijuteria ta a vorbit? Şi mai vorbeşte? Ah! Ce încântate am fi s-o auzim! Trebuie că spusele ei sunt pline de spirit şi graţie!

Şi îndată sultanul le făcu pe plac, răsucind piatra inelului înspre biata întemniţată, iar bijuteria ei le mulţumi pentru complimente, dar mărturisi că, oricât de fermecătoare ar fi compania lor, ar prefera-o pe aceea a unui brahmin.

Sultanul profită de prilej pentru a afla oarece lucruri deosebite din viaţa acestor fete. Inelul său luă la întrebări bijuteria unei tinere călugăriţe pe nume Cleanthis; iar pretinsa bijuterie feciorelnică se confesa despre doi grădinari, un brahmin şi trei cavaleri; povesti apoi cum, cu ajutorul unui leac şi a două sânge-rări, evitase scandalul. Zephirine povesti, prin glasul bijuteriei sale, că îi datorează micului comisionar al casei onorabilul titlu de mamă. Dar ceea ce-l uimi pe sultan fu faptul că, deşi bijuteriile acestea sechestrate se destăinuiau cu cele mai deşucheate cuvinte, fecioarele cărora le aparţineau le ascultau fără să roşească defel; ceea ce-i deşteptă bănuiala că, dacă în acest sălaş practica lipsea, fetele erau, în schimb, neîntrecute la teorie.

Ca să se lămurească, întoarse inelul spre o novice de vreo cincisprezece, şaisprezece ani. „Flora, răspunse bijuteria acesteia, a tras cu ochiul în mai multe rânduri, printre zăbrele, la un tânăr ofiţer. Sunt sigură că i-a căzut cu tronc: mi-a spus-o chiar degeţelul ei”. Mare necaz pentru Flora. Cele vârstnice o canoniră la două luni de tăcere şi de flagelare; şi le porunciră tuturor să se roage ca bijuteriile din comunitate să rămână mute.

Capitolul IX Situaţia Academiei de Ştiinţe din Banza.

Abia plecă Mangogul de la călugăriţele între care îl lăsasem, ca în Banza se răspândi ştirea că toate fetele din congregaţia Coc-cisul lui Brahma vorbeau prin bijuterii. Zvonul acesta, pe care izbucnirea violentă a lui Husseim îl făcea demn de crezare, stârni curiozitatea savanţilor. Fenomenul fu constatat; iar liber-cugetă-torii începură să caute în proprietăţile materiei explicaţia unui fapt pe care la început îl judecaseră drept imposibil. Flecăreala bijuteriilor produse nenumărate lucrări excelente; acest important subiect umflă culegerile academiilor cu mai multe memorii pe care le putem socoti eforturile de pe urmă ale minţii omeneşti.

Pentru întemeierea şi perpetuarea Academiei de Ştiinţe din Banza, fuseseră chemaţi şi erau chemaţi în continuare oamenii cei mai luminaţi din Congo, din Monoemugi, din Beleguanze şi din regatele învecinate. Ea cuprindea, sub diverse titluri, pe toţi cei care se remarcaseră în istoria naturală, fizică, matematici şi pe majoritatea celor care promiteau să se remarce vreodată. Acest roi de albine neobosite trudeau fără răgaz la cercetarea adevărului şi, în fiecare an, publicul primea, într-un volum doldora de descoperiri, fructele muncii lor.

În vremea aceea, academia era împărţită în două tabere, una alcătuită din vorticoşi, cealaltă din atracţionari. Olibri, geometru iscusit şi mare fizician, a fondat secta vorticoşilor. Circino, fizician iscusit şi mare geometru, a fost primul dintre atracţionari. Amândoi îşi propuseseră să explice natura. Principiile lui Olibri au, la prima vedere, o simplitate seducătoare: se potrivesc, în mare, la principalele fenomene, dar în amănunte se contrazic. Cât despre Circino, acesta pare să pornească de la o absurditate: dar numai primul pas este anevoios. Amănuntele minuţioase care năruie sistemul lui Olibri îl întăresc pe al său. El urmează o cale întunecoasă la început, care însă se luminează pe măsură ce înaintezi. Dimpotrivă, cea a lui Olibri e luminoasă la intrare şi se întunecă pe parcurs. Filosofia acestuia din urmă cere nu atât studiu cât inteligenţă. Ca să-i fii discipol celui dintâi, ai nevoie de multă inteligenţă şi studiu. La şcoala lui Olibri se intră fără nici o pregătire; oricine are cheia. Cea a lui Circino se deschide numai pentru geometrii de primă mână. Vârtejurile lui Olibri sunt pe înţelesul oricărei minţi. Forţele centrale ale lui Circino nu sunt făcute decât pentru cei care stăpânesc la perfecţie algebra. De aceea, întotdeauna vor fi o sută de vorticoşi la un atracţionar; iar un atracţionar va face întotdeauna cât o sută de vorticoşi. Astfel se prezenta starea Academiei de Ştiinţe din Banza atunci când se apucă să întoarcă pe toate feţele subiectul bijuteriilor indiscrete.

Fenomenul nu prea se lăsa pătruns; scăpa atracţiei: materia subtilă era de negăsit. Zadarnic îi soma directorul Academiei pe cei care aveau vreo idee s-o facă imediat cunoscută, o tăcere profundă domnea peste adunare. Până la urmă, verticosul Persiflo, de la care avem tratate despre o sumedenie de subiecte, se ridică şi spuse:

— Faptul, domnilor, ar putea foarte bine să ţină de sistemul lumii: presupun că, în mare, cauza este aceeaşi ca la maree. Luaţi seama că, într-adevăr, suntem astăzi în luna plină a echinocţiului; dar, până să se confirme ipoteza mea, trebuie să auzim ce vor avea de spus bijuteriile luna viitoare.

Ceilalţi ridicară din umeri. Nimeni nu avu curaj să-i atragă atenţia că raţiona ca o bijuterie; dar, cum nu era lipsit de perspicacitate, îşi dădu îndată seama că ei credeau astfel.

Atracţionarul Reciproce luă cuvântul şi adăugă:

Domnilor, am tabele deduse dintr-o teorie despre înălţimea mareelor în toate porturile din regat. Ce-i drept, observaţiile dezmint oarecum calculele mele; dar trag speranţă că acest neajuns va fi corectat prin folosul pe care-l vom trage din ele dacă pălăvrăgeala bijuteriilor se va potrivi şi mai departe cu fenomenele de flux şi reflux.

Un al treilea se ridică, se apropie de planşă, desenă o figură şi spuse:

— Fie o bijuterie AB etc…

Aici, ignoranţa traducătorilor ne-a frustrat de o demonstraţie pe care autorul african, fără îndoială, o reţinuse. După un gol de vreo două pagini, citim: Raţionamentul lui Reciproce păru convingător; şi toţi căzură de acord, date fiind încercările de până atunci ale dialecticii sale, că el va reuşi să deducă, într-o zi, că femeile spun, probabil, cu ajutorul bijuteriei ce-au auzit toată viaţa cu urechile.

Doctorul Orcotome, din tribul anatomiştilor, spuse apoi:

— Domnilor, sunt de părere că-i mai înţelept să renunţăm la un fenomen decât să-i căutăm cauza în ipoteze iluzorii. Cât despre mine, aş fi făcut dacă n-aveam a vă propune decât nişte sugestii neserioase; însă am analizat, am studiat şi am meditat. Am văzut bijuterii atingând paroxismul; şi am reuşit, ajutat de buna cunoaştere a părţilor şi de experienţă, să mă încredinţez că lucrul pe care-l numim în greceşte delphus are toate proprietăţile traheei şi că există persoane care pot vorbi atât pe gură, cât şi prin bijuterie. Da, domnilor, delphus-ul este un instrument cu coarde şi de suflat, însă mai mult cu coarde decât de suflat. Aerul exterior care trece prin el acţionează ca un arcuş pe fibrele încordate ale aripilor, pe care le voi numi panglici sau corzi vocale. Uşoara coliziune dintre aer şi corzile vocale le face să freamăte; şi, prin vibraţiile lor mai mult sau mai puţin prompte, scot diverse sunete. Persoana modifică aceste sunete după bunu-i plac, vorbeşte şi chiar ar putea să cânte.

De vreme ce există numai două panglici sau corzi vocale, iar ele sunt sensibil de aceeaşi lungime, voi fi, fără îndoială, întrebat cum de sunt ele suficiente ca să redea mulţimea de sunete grave şi ascuţite, puternice şi slabe de care este capabilă vocea omenească. Răspund, urmând comparaţia acestui organ cu instrumentele muzicale, că alungirea şi scurtarea lor sunt de ajuns pentru a produce aceste efecte.

N-ar avea rost, în mijlocul unei adunări de savanţi emeriţi ca domniile voastre, să mai arăt că aceste părţi pot să se extindă şi să se contracte; mă mândresc însă că pot dovedi, dincolo de orice îndoială, că delphus-ul poate scoate sunete mai ascuţite sau mai joase, pe scurt, toate inflexiunile vocii şi tonurile cântecului. Voi recurge la experiment. Da, domnilor, mă angajez să fac să raţioneze, să vorbească şi chiar să cânte, în faţa domniilor voastre, deopotrivă delphus-uşi bijuteriile.

Astfel cuvântă Orcotome, promiţând nici mai mult, nici mai puţin decât să ridice bijuteriile la nivelul traheelor unuia dintre confraţii săi, un invidios care-i atacase în zadar succesele.

Capitolul.

Mai puţin savant şi mai puţin plictisitor decât precedentul Urmarea şedinţei academice.

Se pare, la câte obstacole avea de înfruntat Orcotome, că ideile lui erau considerate nu atât solide, cât ingenioase. „Dacă bijuteriile au de la natură puterea de a vorbi, atunci de ce au aşteptat atâta până să se folosească de ea? Dacă era la mijloc bunătatea lui Brahma, căruia i-a plăcut să insufle femeilor o dorinţă aşa de intensă de a vorbi, dublându-le organele vorbirii, e foarte ciudat că ele au ignorat sau au neglijat atâta timp acest preţios dar al naturii. De ce aceeaşi bijuterie a vorbit o singură dată? De ce toate au vorbit despre un singur subiect? Prin ce mecanism una dintre guri e silită să tacă, atâta, timp cât vorbeşte cealaltă? De altfel, adăugau ceilalţi, judecând pălăvrăgeala bijuteriilor după împrejurările în care cele mai multe dintre ele au vorbit şi după lucrurile pe care le-au spus, suntem îndreptăţiţi să credem că este involuntară şi ca aceste părţi ar fi rămas mute dacă stăpânelor lor le-ar fi stat în putere să le impună tăcerea.”

Orcotome se văzu nevoit să răspundă acestor obiecţii şi susţinu că bijuteriile au vorbit dintotdeauna; dar atât de încet că abia se putea auzi ce spuneau, chiar şi de stăpânele lor; că nu-i de mirare faptul că au ridicat tonul în zilele noastre, când libertăţile conversaţiei au fost împinse până acolo, încât lumea poate, fără impudenţă şi indiscreţie, să discute despre lucrurile cele mai intime; că, dacă numai o dată au vorbit cu glas tare, nu trebuie să se tragă concluzia că va şi ultima dată; că-i mare deosebire între muţenie şi tăcere; că toate au vorbit despre acelaşi subiect deoarece este singurul despre care au o idee; că acele care încă n-au vorbit vor vorbi; că, dacă tac, înseamnă că n-au nimic de spus sau că sunt prost alcătuite sau că le lipsesc ideile ori cuvintele.

— Într-un cuvânt, continuă el, a pretinde că Brahma, în bunătatea lui, le dăruise femeilor mijloacele de a-şi împlini dorinţa intensă de a cuvânta, înmulţindu-le organele vorbirii, înseamnă a admite că, dacă această binefacere ar aduce cu sine şi neajunsuri, înţelepciunea lui ar avea grijă să le prevină; şi tocmai asta a făcut, constrângând una dintre guri să păstreze tăcerea cât vorbeşte cealaltă. Pentru noi, deja e incomod că femeile îşi schimbă părerea de la o clipă la alta: ce-ar fi dacă Brahma le-ar fi lăsat uşurinţa de a avea două sentimente opuse în acelaşi timp? De altfel, vorbirea i-a fost dată omului numai ca să se facă înţeles: or, dacă femeilor le este greu să se facă înţelese cu o singură gură, cum s-ar putea face ele înţelese vorbind cu amândouă?

Orcotome dăduse multe răspunsuri; credea însă că dovedise totul; se înşela. Toţi se puseră pe capul lui şi fu gata să se recunoască învins, dacă nu-i venea în ajutor. Disputa deveni arunci aprinsă: se depărtau de subiect, se pierdeau, se întorceau la el, iarăşi se pierdeau, se acreau, urlau, de la urlete trecură la înjurături şi astfel se încheie şedinţa academică.

Capitolul XI.

A patra încercare a inelului Ecoul.

În timp ce la Academie se dezbătea despre pălăvrăgeala bijuteriilor, în cercurile societăţii aceasta deveni ştirea zilei şi motiv de bârfa pentru a doua şi pentru altele ce aveau să vină: subiectul era inepuizabil. Faptelor adevărate li se adăugară unele false; totul era primit: minunea le făcuse pe toate demne de crezare. Toate conversaţiile se rotiră în jurul ei pentru mai bine de şase luni.

Sultanul îşi încercase numai de trei ori inelul: totuşi, într-un cerc de doamne reunite la Manimonbanda, se declamară discursurile rostite de bijuteria unei preşedinte şi de cea a unei marchize; apoi cineva revelă pioasele secrete ale unei cucernice; în fine, ale multor femei care nu erau de faţă; şi numai Dumnezeu ştie ce vorbe se puneau pe seama bijuteriilor: nu lipseau nici cuvintele îndrăzneţe; de la fapte, se trecu la reflecţii.

— Trebuie să recunoaştem, spuse una dintre doamne, că această vrajă (căci cu siguranţă a căzut unul asupra bijuteriilor) ne ţine într-o situaţie cumplită. Cum! Să fii mereu cu frica-n sân că vei auzi dinlăuntrul tău o voce neruşinată!

— Dar, doamnă, îi răspunse alta, o asemenea spaimă ne miră din partea ta: dacă o bijuterie n-are nimic ridicul de zis, ce contează dacă vorbeşte sau tace?

— Ba contează aşa de mult, îi replică prima, că aş da fără nici un regret jumătate dintre pietrele mele scumpe numai ca să ştiu că a mea va tăcea.

— Într-adevăr, îi replică a doua, pesemne că ai bune motive să-i menajezi pe oameni, dacă le-ai cumpăra atât de scump discreţia.

Nu mai bune ca ale altora, continuă Cephise; totuşi, nu mă dezic de ele. Douăzeci de mii de scuzi, pentru a sta fără grijă, nu-i prea mult; căci vă spun deschis că nu-s mai sigură pe bijuterie decât pe gura mea: or, multe prostii mi-au scăpat la viaţa mea. Aud în fiece zi atâtea aventuri incredibile dezvăluite, adeverite, povestite în amănunt de bijuterii încât, chiar dând deoparte trei sferturi dintre ele, restul e de-ajuns să te dezonoreze. Dacă a mea ar fi măcar pe jumătate la fel de mincinoasă ca toate celelalte, aş fi pierdută. Nu era oare destul că purtarea noastră era în puterea bijuteriilor, mai trebuia ca şi reputaţia să depindă de vorbele lor?

— În ce mă priveşte, răspunse vioaie Ismene, fără să-mi bat capul cu argumente fără sfârşit, las lucrurile pe calea lor firească. Daca Brahma face bijuteriile să vorbească, după cum mi-a dove-dit-o brahminul meu, el nu le va îngădui să mintă: să credem altfel ar fi să hulim. Bijuteria mea poate aşadar să vorbească oricând şi oricât va voi: la urma urmej, ce poate spune?

Se auzi atunci o voce surdă care părea să se ridice de sub pământ şi care răspunse ca un ecou: „O sumedenie de lucruri”. Ismene, fără să-şi închipuie de unde venea răspunsul, se oţărî, îşi certă vecinele şi dându-le astfel şi mai multe motive de râs. Sultanul, bucuros că ea se lăsase păcălită, îl părăsi pe ministrul său, cu care discuta deoparte, se apropie de ea şi-i spuse:

— Ia seama, doamnă, ca nu cumva altădată să fi împărtăşit din istoriile tale acestor doamne, iar bijuteriile lor să nu aibă răutatea de a-şi aduce aminte vreuna pe care a ta a uitat-o.

Totodată, tot răsucind inelul la momentul potrivit, Mangogul porni un dialog destul de bizar între doamnă şi bijuteria ei. Ismene, care întotdeauna îşi ferise destul de bine micile aventuri şi care nu avea nici o confidentă, îi răspunse sultanului că toată arta bârfei s-ar dovedi aici fără rost.

— Poate, răspunse vocea misterioasă.

— Cum adică, poate? Reluă Ismene, iritată de această îndoială ofensatoare. De ce m-aş teme din partea lor…?

— De tot, dacă el ar şti cât mine.

— Şi ce ştii tu?

— O sumedenie de lucruri, cum îţi spun.

— O sumedenie de lucruri, asta promite multe şi nu înseamnă nimic. Ai putea să dai amănunte despre câteva?

— Fără-ndoială.

— Şi de ce gen să fie? Oare chestiuni de iubire?

— Nu.


— Intrigi? Aventuri?

— Întocmai.

— Şi cu cine, dacă nu ţi-e cu supărare? Cu filfizoni? Cu militari, cu senatori?

— Nu.


— Cu actori?

— Nu.


— Să vezi c-o fi cu pajii mei, cu lacheii, cu duhovnicul meu sau cu preotul soţului meu.

— Nu.


— Ai ajuns la capăt, aşa-i, doamnă impostoare?

— Nu chiar.

— Dar nu mai văd cu cine altcineva aş putea să am aventuri. Şi înainte, sau după căsătorie? Răspunde, neruşinate.

— Ah! Doamnă, fără invective, te rog; n-o împinge pe cea mai bună prietenă a ta să se poarte cu perfidie.

Vorbeşte, dragule; spune, spune totul; nu pun mare preţ pe ajutorul tău, aşa că n-am a mă teme de indiscreţia ta: justi-fică-te, îţi dau voie; chiar te somez.

— La ce mă sileşti, Ismene? Adăugă bijuteria, scoţând un oftat adânc.

— Să-i face dreptate virtuţii.

— Ei bine, virtuoasă Ismene, nu-ţi mai aduci aminte de tânărul Osmin, de Zegris, de maestrul de dans Alaziel, de Almoura, profesorul de muzică?

— Ah, ce oroare! Ţipă Ismene; mama era prea vigilentă ca să mă expun la asemenea dezmăţ; iar soţul meu, dac-ar fi aici, ar adeveri că m-a găsit aşa cum mă dorea.

— Păi, da, reluă bijuteria, cu ajutorul secretului Alcinei, buna ta prietenă.

— Ce spui e de-un ridicol atât de aiurit şi de grosolan, răspunse Ismene, că nu mă mai văd nevoită să te contrazic. Nu ştiu, continuă ea, care dintre bijuteriile acestor doamne se crede atât de bună cunoscătoare a treburilor mele, dar a povestit lucruri de care a mea e cu totul străină.

— Doamnă, îi răspunse Cephise, te încredinţez că a mea s-a mărginit să asculte.

Celelalte femei spuseră la fel, după care se aşezară la joc, fără să fi aflat care fusese interlocutorul în conversaţia de mai sus.

Capitolul XII.

A cincea încercare a inelului Jocul.

Cele mai multe dintre femeile din cercul Manimonbandei jucau cu înverşunare; şi nu trebuia să ai sagacitatea lui Mangogul ca să-ţi dai seama de asta. Patima jocului e printre cele mai puţin ascunse; ea se manifestă, atât la câştig cât şi la pierdere, prin simptome frapante.„Dar de unde vine patima aceasta? Îşi spunea el; cum de se pot hotărî să petreacă o noapte întreaga la masa de faraon, tremurând în aşteptarea unui as ori a unui şeptar? Frenezia aceasta face rău sănătăţii şi frumuseţii, dacă au aşa ceva, ca să nu mai punem la socoteală desfrâul în care, desigur, le aruncă.”

— Tare-aş vrea, îi spuse el în şoaptă Mirzozei, să le fac şi aici o poznă.

— Şi la ce poznă te gândeşti? Îl întrebă favorita.

— Să întorc inelul, răspunse Mangogul, spre cea mai pătimaşă jucătoare de brelan, să-i iau bijuteria la întrebări şi să transmit, pe această cale, un sfat folositor acelor soţi nerozi care-şi lasă nevestele să-şi rişte onoarea şi averea familiei pe o carte sau un zar.

— Îmi place mult ideea, replică Mirzoza; să ştii însă, prinţe, că Manimonbanda s-a jurat pe Pagodele ei că nu va mai ţine cercul în casa ei dacă va fi încă o dată expusă necuviinţelor unor engastrimuthe.

Cum ai spus, dulceaţa inimii mele?

— Am spus, îi răspunse favorita, numele pe care pudica Manimonbanda îl dă celor ale căror bijuterii ştiu vorbi.

— L-o fi născocit nătărăul acela de brahmin al ei, care se laudă că ştie greceşte şi că se lipseşte de limba congoleză, replică sultanul; chiar şi-aşa, de le-o displăcea Manimonbandei şi capelanului ei, aş vrea s-o întreb câte ceva pe bijuteria Manillei'; şi ar potrivit ca interogatoriul să aibă loc aici, spre învăţătura de minte a celorlalţi.

— Prinţe, ai încredere în mine, spuse Mirzoza, şi-ai s-o fereşti pe marea sultană de această neplăcere: făcând astfel, curiozitatea ta şi a mea n-ar pierde nimic. De ce nu mergi acasă la Maniile?

— O să merg, dacă aşa vrei tu, spuse Mangogul.

— Dar la ce oră? Întrebă ea.

— Pe la miezul nopţii, răspunse sultanul.

— Ea joacă atunci, spuse favorita.

— Voi aştepta atunci până la două, răspunse Mangogul.

— Să nu crezi asta, prinţe, replică Mirzoza; pentru jucătoare, e ora cea mai plăcută. Dacă Măria Ta mă ascultă, o va găsi pe Maniile când tocmai a adormit, între şapte şi opt.

Mangogul urmă sfatul Mirzozei şi o vizită pe Manilla pe la ora şapte. Servitoarele tocmai o pregăteau de culcare, îşi dădu seama, după tristeţea care-i domnea pe chip, că avusese ghinion la joc: umbla prin cameră, se oprea, ridica ochii spre cer, bătea din picior, îşi apăsa pumnii pe ochi şi murmura printre dinţi nişte cuvinte pe care sultanul nu le putu auzi. Servitoarele care o dezbrăcau se ţineau după ea tremurând; şi reuşiră s-o culce numai bruscând-o şi chiar mai rău. Lat-o aşadar pe Maniile în pat, după ce rostise, drept rugăciune de seară, numai nişte înjurături pentru un nenorocit de as care venise de şapte ori la rând în pierdere. Abia închise ochii, că Mangogul îşi învârti inelul spre ea. Îndată bijuteria scoase un strigăt de durere: „M-au făcut marţ în seara asta”. Mangogul zâmbi,

1 Maniile este şi numele unui joc de cărţi (n. trad.).

Auzind că Maniile numai despre joc vorbea, chiar şi cu bijuteria. „Nu, continuă bijuteria, n-o să mai joc niciodată cu Abidul: nu ştie decât să trişeze. Nici de Dares să nu mai aud; cu ăsta te paşte ghinionul. Ismal e un jucător destul de bun; dar nu-l prinde oricine. Mazulim era o comoară, până să treacă prin mâinile Crissei. Jucător mai capricios decât Zulmis nu mi-a fost dat să văd. Rica nu-i chiar aşa; dar bietul băiat e lefter. Cu Lazuli ce să fac? Nici cea mai frumoasă femeie din Banza nu l-ar mai putea face să mizeze bani mulţi. Iar Molii e un jucător fără importanţă! Într-adevăr, e jale mare printre jucători; curând n-ai să mai ştii cu cine să faci partidă.”

După această tânguială, bijuteria trecu la mâinile extraordinare la care fusese martoră şi termină cu tenacitatea şi resursele stăpânei sale atunci când pierde. „Fără mine, spuse ea, Maniile s-ar fi ruinat de douăzeci de ori: toate comorile sultanului n-ar fi putut achita datoriile pe care le-am plătit eu. Într-o seară a pierdut, la brelan, peste zece mii de ducaţi împotriva unui bancher şi a unui abate: nu-i mai rămâneau decât pietrele preţioase; dar nu trecuse mult de când soţul i le scosese de la amanet şi nu îndrăznea să le rişte. Luase totuşi cărţi şi îi venise o mână dintr-ace-lea ispititoare pe care norocul ţi le trimite când e pe cale să te strângă de gât: îi cerură să mizeze. Maniile îşi privea cărţile şi băga mâna în pungă, de unde era sigură că nu mai avea ce să scoată; revenea la joc, îşi privea iar cărţile şi tot nu se hotăra.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   36
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə