Antologie

— Merge doamna, până la urmă? Îi spuse bancherul.

— Da, merg, spuse ea… Pun… Pun bijuteria mea.

— Pe cât? Reluă Turcares.

— Pe o sută de ducaţi, spuse Maniile.

Abatele se retrase, găsind că bijuteria nu merită atât. Turcares acceptă: Maniile pierdu şi plăti.

Vanitatea prostească de a poseda o bijuterie nobilă îl îmboldi pe Turcares: el se oferi să susţină cu bani jocul stăpânei, cu condiţia ca eu să-i satisfac plăcerile: afacerea se aranja îndată. Dar, cum Maniile juca pe sume mari, iar bancherul ei nu era inepuizabil, curând îi golirăm sipetul până la fund.

Stăpâna mea pregătise o partidă de faraon de zile mari; toată lumea era invitată; se miza numai cu ducaţi. Contam pe punga lui Turcares; dar, tocmai în dimineaţa aceea, secătura asta de om ne scrise că nu mai avea un sfanţ şi ne lăsă în cea mai jenantă încurcătură; trebuia s-o scoatem la capăt şi nu era nici o clipă de pierdut. Ne mulţumirăm cu un bătrân conducător al brahminilor, căruia-i vândurăm destul de scump nişte favoruri la care râvnea de un veac. Partida aceasta îl costă de două ori cât venitul slujbei.

Turcares reveni însă peste câteva zile. Era deznădăjduit, cică, fiindcă doamna îl luase pe neprevăzute: aştepta în continuare bunătăţile ei.

— Degeaba aştepţi, dragule, îi răspunse Maniile; n-ar mai fi decent să te primesc. Cât ai fost în stare să mă împrumuţi, lumea ştia de ce te sufăr; acum însă, când nu mai eşti bun de nimic, mi-ai păta onoarea.

Pe Turcares îl iritară aceste vorbe şi pe mine la fel; căci era, poate, cel mai de treabă băiat din Banza. Ieşindu-şi din fire, îi spuse Manillei că-l costa mai mult decât trei fete de la Operă, care l-ar fi distrat mai acătării.

— Ah! Strigă el cu durere în glas, de ce n-am rămas eu cu micuţa lenjereasă? Aceea mă iubea la nebunie: era a mea numai pentru o tafta!

Maniile, care nu gusta comparaţiile, i-o tăie cu un ton care-l făcu să tremure şi-i porunci să iasă imediat. Turcares o ştia prea bine; şi socoti că-i mai bine să facă liniştit cale-ntoarsă pe scări, decât să zboare pe fereastră.

Maniile se împrumută pe urmă de la alt brahmin care venea, zicea ea, să-i consoleze nefericirea: sfinţia sa luă locul bancherului; şi-l răsplătirăm, pentru consolările lui, cu aceeaşi monedă. M-a mai pierdut ea şi-n alte daţi; şi doar se ştie că datoriile la joc sunt singurele pe care lumea le plăteşte întotdeauna.

Dacă Manillei i se întâmplă să aibă noroc la cărţi, e femeia cea mai cuviincioasă din Congo. Până şi-n conduita la joc aduce o reformă surprinzătoare; n-o mai auzi înjurând; mănâncă bine, îşi plăteşte modista şi servitorii, face cadouri cameristelor, recuperează din veşmintele lăsate gaj şi are mângâieri pentru dogul ei danez şi pentru soţ; dar de treizeci de ori pe lună îşi riscă aceste dispoziţii vesele şi banii pe un as de pică. Iată viaţa pe care-a dus-o şi-o va duce şi de acum înainte; şi Dumnezeu ştie de câte ori voi mai fi pusă ca gaj.”

Ajunsă aici, bijuteria tăcu, iar Mangogul plecă să se odihnească. Fu trezit la ora cinci după-amiază; merse la Operă, unde-i promisese favoritei că se vor întâlni.

MARCHIZUL DE SADE (1740-l814)

CELE 120 DE ZILE ALE SODOMEI sau ŞCOALA LIBERTINAJULUI

(fragment)

(Traducere de IRINEL ANTONIU)

Pe cât de vânat şi celebru a fost De Sade în timpul vieţii, pe atât de ignorat a fost în primul secol care s-a scurs de la moartea lui în azilul de la Charenton. Donatien Alfonse Francois, marchiz de Sade, cel mai cunoscut deţinut din Bastilia din preajma Revoluţiei Franceze, demonizat şi anatemizat, şi-a găsit apărătorii târziu şi, după aproape două secole de la moarte sa, statutul lui e departe de a fi privit în consens. Primul care l-a reabilitat pe cel mai cenzurat dintre autorii modernităţii a fost Apollinaire, într-un studiu publicat în 1912, Leş Maâtres de l'amour. L 'Oeuvre de Marquis de Sade. Bibliotheque des curieux. La începutul zgomotos al secolului trecut, în care avangardele consfinţeau cearta cu morala curentă, Apollinaire vedea în Sade „cel mai liber spirit care a existat vreodată”. Dincolo de orice dispute privitoare la libertatea propovăduită sau nu în textele sale, biografia lui Sade atestă că, pentru ideile risipite în peste şaizeci de scrieri, acesta a petrecut în închisorile din Franţa nu mai puţin de 27 de ani, fără a pune la socoteală anii cât a stat închis la spitalul de nebuni din Charenton.

Născut în palatul Conde din Paris, Sade a fost educat într-un liceu iezuit şi a urmat apoi o carieră de arme, ca sublocotenent în armata regelui. S-a căsătorit în 1763 cu Renee Pelage de Montreuil, după ce aspirase la mâna surorii ei, şi împreună au avut doi fii şi o fiică. Şirul scandalurilor a început cu aşa-numita afacere Keller, când tânăra Rose Keller l-a acuzat că a fost abuzată sexual şi agresată fizic de marchiz în castelul de la Arcueil. A fost pus sub acuzaţie şi hăituit de oamenii legii, dar a reuşit de fiecare dată să scape. A urmat un alt scandal, legat de un episod similar petrecut în Marsilia, unde şi-a sodomizat servitorul şi a reuşit să otrăvească mai multe prostituate cărora le dăduse o supradoză de cantaridă, un afrodiziac puternic. Pus din nou sub arest. Sade a fugit în Italia cu sora propriei sale soţii, dar în 1777, după cinci ani în care a reuşit să deruteze vigilenţa oamenilor legii, a fost prins şi întemniţat la Château de Vincennes. Aici l-a întâlnit pe contele de Mirabeau, împătimit celebru al literaturii pornografice, dar cei doi au ajuns să se deteste în scurtă vreme. Din 1784 a fost transferat la Bastilia, unde a scris şi incendiarele 120 de zile ale Sodomei.

În preajma Revoluţiei, Sade vitupera printre gratii împotriva abuzurilor suferite între pereţii celebrei închisori a vechiului regim şi agita masele, care au asediat în cele din urmă clădirea. După Revoluţie a fost eliberat şi a trecut de partea Republicii, recomandându-se „cetăţeanul Sade”, şi, cu toate că a reuşit să ocupe funcţii respectabile în perioada Terorii, a sfârşit din nou în închisoare din pricina intoleranţei la orice soi de autoritate. A reuşit totuşi să publice anonim multe dintre scrieri, a pus în circulaţie o avalanşă de pamflete politice radicale şi a militat pentru votul direct şi liber.

După apariţia romanelor Justine şiJu/iette, Napoleon Bonaparte a ordonat ca autorul lor să fie arestat şi Sade a ajuns din nou după gratii. Familia a insistat să fie declarat nebun şi trimis la Charenton, unde a trăit alături de Constance Quesnet, o fostă actriţă care i-a stat alături până în ultima clipă. La Charenton i s-a permis să-şi monteze câteva dintre piese cu distribuţia selectată din rândul colegilor de ospiciu. Scandalurile care au trecut dincolo de zidurile spitalului şi vocaţia de destabilizator a autorului au dus la interzicerea acestor distracţii terapeutice, iar Sade s-a văzut izolat şi privat nu doar de companie, ci şi de instrumentele de scris, în ultimii patru ani de viaţă a avut o legătură cu o fată de 13 ani, care lucra la ospiciu, iar directorul spitalului, Abbâ de Coulmier, s-a îngrijit ca deţinutul să poată totuşi să-şi pună fantasmele pe hârtie. A murit la Charenton şi, în ciuda dorinţei de a fi incinerat, a fost îngropat în cimitirul spitalului. Fiul său a ars toate manuscrisele rămase nepublicate.

J20 de zile ale Sodomei e un scenariu atroce al tuturor formelor de abuzuri sexuale, plasat în decorul gotic al unui castel izolat, unde patru bărbaţi de stat maltratează 24 de tineri în timp ce ascultă poveşti de viaţă deşănţate de la patru prostituate bătrâne.

Personajele romanului Şcoala libertinajului.

Ducele de Blangis, cincizeci de ani, trup de satir, înzestrat cu un membru monstruos şi cu o forţă uluitoare, îl putem privi ca pe receptaculul tuturor viciilor şi tuturor crimelor. Şi-a ucis mama, sora şi pe trei dintre soţiile sale.

Episcopul de* este fratele lui; patruzeci şi cinci de ani, mai slab şi mai delicat decât ducele, cu o gură spurcată. E viclean, iscusit, pios adept al sodomiei active şi pasive; dispreţuieşte absolut orice altă formă de plăcere; a omorât cu cruzime doi copii pentru care un prieten îi încredinţase o avere considerabilă. Are o fire nervoasă, atât de sensibilă, încât aproape ieşină când îşi dă drumul.

Preşedintele de Curval, şaizeci de ani. E un bărbat înalt, uscăţiv, slab, cu ochi goi şi stinşi, gura putredă, imaginea ambulantă a ticăloşiei şi a libertinajului, mereu de o murdărie înfiorătoare, în care găseşte voluptate. A fost circumcis: erecţia, la el, e rară şi anevoioasă: totuşi se mai produce şi încă ejaculează aproape în fiece zi. Gustul îl îndreaptă de preferinţă către bărbaţi; nu dispreţuieşte însă câte o fecioară. O bizarerie a gusturilor sale este că-i plac bătrâneţea şi tot ce-i seamănă lui întru mizerie. E înzestrat cu un membru aproape la fel de gros ca acela al ducelui. De câţiva ani, e parcă îndobitocit de desfrâu şi bea mult. Averea a câştigat-o doar prin omoruri şi este personal vinovat de unul cu totul oribil, pe care îl putem descoperi amănunţit în portretul său. Slobozindu-se, simte un fel de mânie lubrică, iar aceasta îl împinge la cruzimi.

Durcet, bancher, cincizeci şi trei de ani, bun prieten şi camarad de şcoală cu ducele. E scund, îndesat şi bondoc, dar are un trup viguros, frumos şi alb. E croit asemeni femeilor şi are şi gusturile lor; fiindcă prea puţina învârtoşare nu-i îngăduie să le ofere plăcere, le-a imitat şi să lasă futut cât e ziua de lungă, îi place destul de mult juisarea cu gura; e singura care-i poate da plăceri de agent activ. Singurii săi zei sunt plăcerile şi e dispus întotdeauna să le sacrifice totul. E ascuţit la minte, îndemânatic şi a comis multe crime. Şi-a otrăvit mama, soţia şi nepoata pentru a-şi aduna averea. Are un suflet neînduplecat şi stoic, absolut insensibil la milă. Nu i se mai scoală, iar ejaculările sunt foarte rare. Clipele de criză sunt precedate de un fel de spasm care-l aruncă într-o mânie lubrică, periculoasă pentru cei sau cele care-i slujesc pasiunile.

Constance este soţia ducelui şi fiica lui Durcet. Are douăzeci şi cinci de ani; este o frumuseţe romană, mai degrabă maiestuoasă decât delicată, durdulie, deşi bine alcătuită, un corp superb, un cur deosebit de bine croit care poate servi ca model, păr şi ochi foarte negri. Este destul de inteligentă cât să înţeleagă pe deplin ce soartă groaznică are. Un fond solid de virtute naturală pe care nimic nu l-a putut nimici.

Adelai'de, soţia lui Durcet şi fiica preşedintelui. E o păpuşă frumuşică, de douăzeci de ani, blondă, cu ochi foarte blânzi şi de un albastru drăguţ şi zglobiu; are întru totul înfăţişarea unei eroine de roman. Gâtul lung şi ferm, gura cam mare, care-i singurul ei defect. Un piept mic şi un cur asemenea, dar, deşi delicate, acestea sunt albe şi tari. Fire romanescă, inima blândă, excesiv de virtuoasă şi devotată, se ascunde ca să-şi împlinească datoriile de creştină.

Mie, soţia preşedintelui şi fiica mai mare a ducelui. Are douăzeci şi patru de ani, e grasă, dolofană, cu nişte frumoşi ochi căprui, un nas drăgălaş, trăsături reliefate şi agreabile, dar o gură hidoasă. E prea puţin virtuoasă şi chiar are înclinaţii clare spre murdărie, beţie, lăcomie la mâncare şi curvăsărie. Soţul ei o iubeşte tocmai pentru defectul gurii: ciudăţenia aceasta e pe gustul preşedintelui. Nimeni n-a deprins-o vreodată cu principiile sau cu religia.

Aline, sora ei mai mică, considerată fiica ducelui, deşi, în realitate, e fiica episcopului cu una dintre soţiile ducelui. Are optsprezece ani, o fizionomie foarte atrăgătoare şi plăcută, multă prospeţime, ochi căprui, nasul cârn, un aer ştrengăresc, deşi e din fire indolentă şi leneşă. Pare să nu fie încă senzuală şi detestă sincer toate infamiile a căror victimă este. Episcopul a dezvirginat-o în dos la zece ani. A crescut într-o ignoranţă crasă, nu ştie nici să scrie, nici să citească, îl urăşte pe episcop şi se teme foarte tare de duce. Îşi iubeşte mult sora, este reţinută şi curată, răspunde hazliu şi copilăreşte la întrebări; are un cur fermecător.

Doamna Duclos, prima povestitoare. Are patruzeci şi opt de ani, i-a rămas destulă frumuseţe, multă prospeţime şi are cel mai frumos cur din lume. Brună, cu talia rotunjoară, foarte cărnoasă.

Doamna Champville are cincizeci de ani. E slabă, bine făcută şi cu lubricitate în ochi; este tribadă şi totul o arată ca atare. Acum, se îndeletniceşte cu codoşlâcul. A fost, la vremea ei, blondă, are ochi frumoşi, un clitoris lung şi gâdilicios, un cur vlăguit de atâta trudă, şi totuşi acolo este fecioară.

Doamna Martaine are cincizeci şi doi de ani. Este codoaşă; e o femeie grasă, proaspătă şi sănătoasă; e astupată şi n-a cunoscut niciodată decât plăcerile Sodomei, pentru care pare creată dinadins, căci are, în ciuda vârstei, cel mai frumos cur cu putinţă: e foarte mare şi deprins cu pătrunderile, încât face faţă celor mai groase mădulare fără să crâcnească, încă are trăsături drăguţe, care încep însă să se ofilească.

Doamna Desgranges are cincizeci şi şase de ani. E cea mai mare scelerată care-a trăit vreodată. E înaltă, slabă, palidă şi, în tinereţe, a fost blondă; e imaginea întruchipată a crimei. Curul ei obosit seamănă cu hârtia marmorată, iar orificiul este imens, îi lipsesc un sfârc, trei degete şi şase dinţi: fructus belii. Nu există măcar o crimă pe care să n-o fi comis sau să nu fi pus cineva s-o comită. E plăcută la vorbă, are spirit şi, în prezent, este una dintre codoaşele oficiale ale societăţii.

Mărie, prima supraveghetoare, are cincizeci şi opt de ani. A fost biciuită şi însemnată cu fierul roşu; a fost slujnică la nişte tâlhari. Ochii tulburi şi urduroşi, nasul strâmb, o fesă roasă de abces. A născut şi a ucis paisprezece copii.

Louison, a doua supraveghetoare, are şaizeci de ani. E scundă, cocoşată, chioară şi şchioapă şi totuşi încă are un cur frumos. Este mereu dispusă la crime şi din cale-afară de răutăcioasă. Acestora două le sunt încredinţate fetele, iar următoarelor două, băieţii.

Therese are şaizeci şi doi de ani, înfăţişare scheletică, fără păr, fără dinţi, cu o gură împuţită, curul ciuruit de răni, gaura lărgită la culme. E de-un jeg şi o împuţiciune atroce; are un braţ sucit şi şchioapătă.

Fanchon, în vârstă de şaizeci şi nouă de ani, a fost spânzurată de şase ori în efigie şi a comis toate crimele ce se pot închipui. E saşie, cârnă, îndesată, grasă, n-are frunte şi i-au mai rămas numai doi dinţi. Un erizipel îi acoperă curul, o grămadă de hemoroizi îi ies din gaură, un şancru îi devorează vaginul, are o coapsă arsă, iar cancerul îi roade un sân. E mereu beată şi vomită, se băşeşte şi se caca peste tot şi-n orice clipă, fără să-şi dea măcar seama.

Seraiul fetelor.

Augustine, fiica baronului de Languedoc, cincisprezece ani, mutrişoară gingaşă şi veselă.

Fanny, fiica unui consilier din Bretagne, paisprezece ani, un aer blând şi tandru.

Zelmire, fiica contelui de Tourneville, senior de Beauce, cincisprezece ani, un profil nobil şi un suflet foarte sensibil.

Sophie, fiica unui gentilom din Berry, trăsături fermecătoare, paisprezece ani.

Colombe, fiica unui consilier din Parlamentul Parisului, treisprezece ani, foarte fragedă.

Hebe, fiica unui ofiţer din Orleans, un aer foarte libertin şi ochi fermecători: are doisprezece ani.

Rosette şi Michette, amândouă cu un aer de fecioare frumoase. Una are treisprezece ani şi e fiica unui magistrat din Châlon-sur-Saone; cealaltă are doisprezece şi e fiica marchizului de Senanges: a fost răpită din casa tatălui ei din Bourbonnais.

Silueta lor, ceilalţi nuri şi îndeosebi curul lor sunt mai presus de orice cuvinte. Au fost alese din o sută treizeci.

Seraiul băieţilor.

Zelamir, treisprezece ani, fiul unui gentilom din Poitu.

Cupidon, aceeaşi vârstă, fiul unui gentilom de pe lângă La Fleche.

Narcisse, doisprezece ani, fiul unui înalt funcţionar din Rouen, cavaler de Malta.

Zephire, cincisprezece ani, fiul unui general din Paris; este rezervat ducelui.

Celadon, fiul unui magistrat din Nancy; are paisprezece ani.

Adonis, fiul unui preşedinte de mare cameră din Paris, cincisprezece ani, destinat lui Curval.

Hyacinthe, paisprezece ani, fiul unui ofiţer în retragere din Champagne.

Giton, paj al regelui, doisprezece ani, fiul unui gentilom din Nivernais.

Nici o pană nu-i în stare să picteze graţiile, trăsăturile şi farmecele secrete ale acestor opt copii, mai presus de tot ce s-ar putea spune, şi aieşi, cum ştim, dintr-un număr foarte mare.

Optfutangii.

Hercule, douăzeci şi şase de ani, destul de drăguţ, dar foarte rău din fire; favoritul ducelui; puia lui are opt degete şi două linii de jur-împrejur, pe treisprezece în lungime; sloboade mult.

Antinoiis are treizeci de ani, un bărbat foarte frumos; puia lui are opt degete de jur-împrejur, pe douăsprezece în lungime.

Sparge-Cur, douăzeci şi opt de ani, înfăţişare de satir; puia lui e strâmbă; vârful sau glandul e enorm: are opt degete şi trei linii de jur-împrejur, iar corpul pulii are opt degete, pe treisprezece în lungime; această puia maiestuoasă este veşnic arcuită.

Pulă-Scuiată are douăzeci şi cinci de ani, e groaznic de hâd, dar sănătos şi viguros; marele favorit al lui Curval, e mereu învârtoşat, iar puia lui are şapte degete şi unsprezece linii de jur-împrejur, pe unsprezece în lungime.

Ceilalţi patru, între nouă şi unsprezece degete în lungime, pe şapte şi jumătate sau şapte degete şi nouă linii de jur-împrejur şi au între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani.

Sfârşitul introducerii.

Omisiuni pe care le-amfâcut în această introducere:

1. Trebuie spus că Hercule şi Pulă-Scuiată sunt unul foarte rău şi celălalt foarte hâd şi că niciunul dintre cei opt n-a putut juisa vreodată, nici cu bărbaţi, nici cu femei.

2. Că, acum, capela serveşte de closet şi trebuia s-o descriu amănunţit, după cum este folosită.

3. Codoaşele şi codoşii, în expediţia lor, aveau sub ordine bătăuşi plătiţi.

4. Să descriu mai amănunţit sânii servitoarelor şi să vorbesc de cancerul lui Fanchon. De asemenea, să pictez mai clar figurile celor şaisprezece copii.

PRIM A PARTE.

Cele o sută cincizeci de pasiuni simple sau de primă clasă, care compun cele treizeci de zile ale lui noiembrie, umplute de povestirea doamnei Duclos, între care sunt împletite, sub formă de jurnal, scandaloasele evenimente petrecute la castel în acea lună.

Prima zi.

Pe întâi noiembrie se treziră la zece dimineaţa, aşa cum se prevedea în regulamentele de la care îşi juraseră unul altuia să nu se abată cu nimic. Cei patru futangii, care nu împărţiseră aşternutul cu vreunul dintre prieteni, li-i aduseră, la trezire, pe Zephire ducelui, pe Adonis lui Curval, pe Narcisse lui Durcet şi pe Zelamir episcopului. Toţi patru erau foarte timizi, încă stângaci, dar, încurajaţi de ghidul lor, îşi îndepliniră foarte bine datoria, iar ducele slobozi. Ceilalţi trei, mai reţinuţi şi mai puţin risipitori cu sămânţa, primiră în dos la fel de multă ca el, fără însă a depune, la rându-le, ceva. La ora unsprezece trecură în apartamentul femeilor, unde cele opt sultane îşi făcură apariţia goale şi serviră ciocolata în această ţinută. Mărie şi Louison, care prezidau peste acest serai, le ajutau şi le îndrumau. Ei le copleşeau cu pipăieli şi săruturi, iar cele opt sărmane nefericite, victimele celei mai josnice lubricităţi, roşeau, se ascundeau cu mâinile, încercau să-şi apere nurii, însă iute arătau totul, de îndată ce vedeau că pudoarea lor îi irita şi-i scotea din sărite pe stăpâni. Ducele, căruia i se întărise la loc foarte repede, îşi măsura grosimea sculei cu talia subţire şi uşoară a Michettei şi nu găsi decât o diferenţă de trei degete. Durcet, care era responsabil pe luna aceea, făcu examenele şi vizitele prescrise. Hebe şi CoJombe fură prinse cu greşeala, iar pedeapsa le fu pe loc hotărâtă şi fixată pentru sâmbăta viitoare, la ceasul orgiilor. Lacrimile lor nu-i înduplecară. De aici, merseră la băieţi. Cei patru care nu apăruseră dimineaţa, anume Cupidon, Celadon, Hyacinthe şi Giton, îşi dădură jos, după poruncă, pantalonii, iar ei se amuzară o clipă privindu-i. Curval îi sărută pe toţi patru pe gură, iar episcopul le frecă puia un moment, în vreme ce ducele şi Dorcet făceau altceva. Vizitele arătară că niciunul nu greşise. La ora unu, prietenii se duseră la capelă, unde, după cum ştim, era stabilit closetul. Fiindcă nevoile pe care prevedeau c-or să le aibă seara îi făcuseră să refuze multe permisiuni, nu-şi făcură apariţia decât Constance, doamna Duclos, Augustine, Sophie, Zelamir, Cupidon şi Louison. Ceruseră voie şi ceilalţi, dar li se poruncise să se abţină până seara. Cei patru prieteni, postaţi în jurul aceluiaşi tron construit cu acest rost, îi puseră pe cei şapte supuşi să se aşeze pe acesta, unul după altul, şi se retraseră după ce se saturară de spectacol. Coborâră în Salon, unde, în vreme ce femeile luau masa, sporovăiră între ei până când li se serviră bucatele. Cei patru prieteni se plasară fiecare între doi futangii, după regula impusă de a nu primi niciodată o femeie la masa lor, iar cele patru soţii, goale şi ajutate de bătrânele îmbrăcate în surori de caritate, serviră cele mai magnifice şi mai delicioase mâncăruri. Bucătăresele pe care le aduseseră erau neîntrecute în fineţuri şi pricepere şi erau atât de bine plătite şi atât de bine aprovizionate, încât lucrurile nu puteau să meargă decât minunat. Masa aceasta trebuia să fie mai puţin îmbelşugată decât supeul, se mulţumiră cu patru feluri superbe, fiecare compus din douăsprezece mâncăruri. Gustările fură stropite cu vin de Bourgogne, la antreuri se aduse Bordeaux, la fripturi şampanie, vin roşu de pe valea Rhonului la bucatele dulci, iar la desert băură Tokay şi Madera. Încetul cu încetul, minţile se înfierbântară. Futangiii, cărora în acele momente li se acordaseră drepturi depline asupra soţiilor, le maltratară puţin. Constance chiar fii puţin îmbrâncită, puţin bătută, fiindcă nu-i adusese repede o farfurie lui Hercule, iar acesta, văzându-se intrat adânc în graţiile ducelui, crezu că poate împinge insolenţa până la a-i bate şi molesta soţia, lucru care doar îi stârni râsul acestuia. Curval, prost dispus în timpul desertului, aruncă o farfurie în faţa soţiei sale şi i-ar fi crăpat capul dacă ea nu se ferea. Durcet, văzând că unul dintre vecini i se sculase, fără altă ceremonie, deşi se afla la masă, îşi descheie pantalonii, oferindu-şi curul. Vecinul i-o trase şi, o dată operaţia încheiată, reîncepură să bea ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic. Ducele imită curând, cu Pulă-Scuiată, mica infamie a vechiului său prieten şi parie, deşi mădularul era enorm, că o să dea pe gât, cu sânge rece, trei sticle de vin în timp ce va fi futut în cur. Ce deprindere, ce calm, ce minte limpede în libertinaj! Câştigă rămăşagul şi, cum nu băuse aceste trei sticle pe stomacul gol, ci ele curseseră peste mai bine de cincisprezece, se ridică puţin ameţit. Primul lucru care-i apăru în faţa ochilor fu soţia sa, plângând din pricina relelor tratamente ale lui Hercule, iar această imagine îl aţâţă într-atât încât îl făcu pe loc să se dedea cu ea la nişte excese pe care încă nu le putem dezvălui. Cititorul, care vede cât de greu ne este la început să punem ordine în povestire, ne va ierta dacă lăsăm deocamdată ascunse unele amănunte, în fine, trecură în salon, unde noi plăceri şi noi voluptăţi îi aşteptau pe campionii noştri. Acolo, cafeaua şi lichiorurile furj prezentate de un cadril fermecător, compus dintr-o pereche de băieţi frumoşi, Adonis şi Hyacinthe, şi una de fete, Zelrnire şi Fanny. Therese, una dintre supraveghetoare, îi îndruma, fiindcă regula spunea că, oriunde se adună doi sau trei copii, o supraveghetoare trebuie să-i conducă. Cei patru libertini ai noştri, pe jumătate beţi, dar hotărâţi să respecte legile de ei date, se mulţumi^ cu sărutări şi mângâieri, cărora însă mintea lor libertină ştiu să le adauge toate rafinamentele dezmăţului şi ale lubricităţii. Crezură, o clipă, că episcopul avea să-şi piardă sămânţa ca urmare a unor lucruri nemaipomenite pe care i le cerea lui Hyacinthe, în timp ce Zelmire i-o freca. Deja nervii lui tresăreau, iar criza de spasme îi cuprindea tot corpul, dar se abţinu, goni departe de el obiectele ispititoare care erau gata să triumfe asupra simţurilor sale şi, ştiind că mai era treabă de făcut, se păstră măcar până la sfârşitul zilei. Se băură şase soiuri diferite de lichioruri şi trei feluri de cafea şi, când bătu ceasul, cele două cupluri se retraseră pentru a se îmbrăca. După o siestă de un sfert de oră, prietenii noştri trecură în sala tronului. Astfel era numit apartamentul destinat povestirilor. Prietenii se aşezară pe canapele, ducele avându-l la picioare pe scumpul său Hercule, alături, goală, pe Adelai'de, soţia lui Durcet şi fiica preşedintelui, iar cadrilul din faţă, legat de nişa lui cu ghirlande, precum am explicat, era compus din Zephire, Giton, Augustine şi Sophie în straie de păstori, conduşi de Louison, îmbrăcată în ţărancă bătrână, care juca rolul mamei lor. Curval îl avea la picioare pe Pulă-Scu-iată; pe canapea, pe Constance, soţia ducelui şi fiica lui Durcet, şi un cadril de tineri spanioli, fiecare sex îmbrăcat în costume tradiţionale şi cât se poate de elegant, adică: Adoni, Celadon, Fanny şi Zelmire, conduşi de supraveghetoarea Fanchon. Episcopul îl avea la picioare pe Antinoiis, pe nepoata lui, Julie, pe canapea, şi un cadril de patru sălbatici aproape goi: băieţii Cupidon şi Narcisse şi fetele Hebe şi Rosette, conduşi de o amazoană bătrână jucată de Therese. Durcet îl avea ca futangiu pe Sparge-Cur, lângă el pe Aline, fiica episcopului, iar dinainte, patru mici sultane, aici băieţii fiind îmbrăcaţi ca şi fetele, potriveală care punea în valoare cum nu se putea mai bine fermecătoarele chipuri ale lui Zelamir, Hyacinthe, Colombe şi Michette. O bătrână sclavă arabă, întruchipată de Mărie, conducea acest cadril. Cele trei povestitoare, magnific înveşmântate în maniera fetelor de bonton din Paris, se aşezară la poalele tronului, pe o canapea plasată în acest scop, iar doamna Duclos, povestitoarea din acea lună, într-un neglijeu foarte uşor şi foarte elegant, cu mult roş în obraz şi multe bijuterii cu diamant, ocupându-şi locul pe estradă, începu astfel povestea vieţii sale, în care trebuia să introducă, amănunţit, primele o sută cincizeci de pasiuni, desemnate cu numele de pasiuni simple: „Nu-i puţin lucru, domnilor, să cuvântezi în faţa unui cerc precum al domniilor voastre. Obişnuiţi cu tot ce produce literatura mai fin şi mai delicat, cum aţi putea oare să ascultaţi povestirea învălmăşită şi grosolană a unei sărmane făpturi ca mine, care n-a primit nicicând altă educaţie decât cea dată de libertinaj? Dar indulgenţa domniilor voastre mă linişteşte; nu cereţi decât firesc şi adevăr, iar în privinţa aceasta voi cuteza, neîndoielnic, să pretind la elogiile domniilor voastre. Mama avea douăzeci şi cinci de ani când m-a adus pe lume şi eram al doilea copil al ei; primul era o fată cu şase ani mai mare ca mine. Nu era nobilă din naştere. Rămasă de mică orfană de tată şi de mamă şi, cum părinţii ei locuiseră în apropiere de mănăstirea franciscanilor din Paris, când se văzu părăsită şi fără mijloace de trai, obţinu de la bunii călugări îngăduinţa de a cere de pomană în biserica lor.

— Dar, tânără şi fragedă cum era, le sări repede în ochi şi, încetul cu încetul, urcă din biserică în chilii, de unde curând coborî grea. Datorită unor asemenea aventuri a văzut soră-mea lumina zilei şi se pare că nici naşterea mea n-are altă origine. Totuşi, bunii părinţi, mulţumiţi de docilitatea mamei şi văzând ce rod aducea comunităţii, o răsplătiră pentru munci lăsând-o să ceară chirie pentru scaunele din biserică; abia căpătă această slujbă că se şi mărită, cu încuviinţarea superiorilor, cu un sacagiu de la mănăstire, care ne înfie îndată, pe mine şi pe soră-mea, fără pic de silă. Născută în biserică, trăiam, ca să zic aşa, mai mult în biserică decât în casa noastră. O ajutam pe mama să aşeze scaunele, le eram de folos ţârcovnici-lor în feluritele lor îndeletniciri, aş fi ţinut şi liturghia de-ar fi fost nevoie, deşi nici nu împlinisem cinci ani. Într-o zi, pe când mă întorceam de la sfintele mele treburi, soră-mea mă întrebă dacă nu-l întâlnisem încă pe părintele Laurent… „Nu, îi răspunsei.